Mario Puzo

Când îi încredinţa lui Pippi sarcina de a-i depista şi pedepsi pe soţii

Ballazzo, Don spuse:

— Rezolvă în aşa fel, încât presa să urle la fel ca acum. Nu vrem ca Virginio al nostru să fie dat uitării.

Dar avea să treacă mai mult de un an înainte ca Ciocanul să-şi îndeplinească misiunea.

Cross şi-l amintea pe Ballazzo ca pe un om vesel şi generos, despre care păstra amintiri frumoase. împreună cu Pippi, tânărul luase masa în casa lui

Ballazzo, întrucât doamna Ballazzo era o renumită specialistă în bucătăria italiană, îndeosebi macaroane şi conopidă cu usturoi şi verdeţuri, fel de mâncare pe care Cross şi-l amintea şi acum. Când era mic, se jucase cu copiii lui Ballazzo, ba chiar se îndrăgostise de fiica lui, Ceil, la anii adolescenţei. Ea îi scrisese de la colegiu, după acea duminică de vis, dar el nu-i răspunsese niciodată. Rămas singur cu Pippi, Cross îi spuse:

— Nu vreau să execut această misiune.

Tatăl său îl privi şi-i zâmbi trist.

— Cross, spuse el, astfel de lucruri se întâmpla uneori, trebuie să obişnuieşti. Altfel nu vei supravieţui.

Cross clătina din cap.

— Nu pot s-o fac, repetă tânărul. Pippi oftă.

— Bine, spuse el. Am să le spun că te folosesc la elaborarea planurilor. Pentru execuţia propriu-zisă am să-i rog să mi-l dea pe Dante. Pippi începu căutările. Cu ajutorul unor mite uriaşe, Familia Clericuzio reuşi să afle unde fuseseră ascunşi cei doi martori.

Soţii Ballazzo se simţeau în siguranţă cu noua lor identitate, cu certificatele de naştere false, cu noile numere de asigurări sociale şi noile certificate de căsătorie; operaţia estetică le schimbase înfăţişarea în asemenea măsura, încâj arătau cu zece ani mai tineri. Cu toate acestea, silueta, gesturile, vocea îi făceau mai uşor de identificat decât şi-ar fi închipuit.

Vechile obiceiuri nu dispar cu una, cu două. într-o noapte de sâmbătă

Virginio Ballazzo şi soţia lui se duseră cu maşina într-un orăşel din Dakota de Sud, aproape de noua lor reşedinţă, ca să joace într-o spelunca obscură aflată sub protecţie locală. Pe drumul de întoarcere, fură interceptaţi de Pippi De Lena şi Dante Clericuzio, împreună cu o echipă de şase oameni. Nesocotind planul, Dante nu rezistă tentaţiei de a-şi dezvălui identitatea înainte să apese pe trăgaci.

Nu încercară să ascundă cadavrele. Nu luară nimic de valoare. Crima trebuia să fie un act de răzbunare care să transmită un mesaj întregii lumi. Presa şi televiziunea se arătară extrem de revoltate, autorităţile promiseră să facă dreptate. într-adevăr, se crease suficienta tevatura şi tot Imperiul Clericuzio părea pus în pericol.

Pippi se văzu nevoit să se ascundă în Sicilia timp de doi ani. Dante deveni Ciocanul numărul unu al Familiei. Cross fu numit Bruglione al Imperiului Clericuzio de pe Coasta de Vest. Refuzul lui de a lua parte la execuţia lui Ballazzo nu trecuse neobservat. Nu avea temperamentul necesar unui adevărat Ciocan.

Înainte să plece în Sicilia pentru doi ani, Pippi avu o ultimă întâlnire cu Don Clericuzio şi fiul sau Giorgio, la o cină de rămas-bun.

— Trebuie să-mi cer scuze pentru fiul meu, spuse Pippi. Cross e tânăr şi tinerii sunt sentimentali. Ţinea foarte mult la familia Ballazzo.

— Şi noi ţineam mult la Virginio, replică Don. Niciodată n-am fost mai legat de cineva. 173

_ Atunci de ce l-am lichidat? întrebă Giorgio. Am stârnit mai mare tămbălău decât ar fi fost cazul.

Don Clericuzio îi aruncă o privire severă.

— Nu poţi trăi într-o lume în care nu exista ordine. Dacă ai putere, atunci trebuie s-o foloseşti şi să împărţi dreptatea fără părtinire. Ballazzo a comis o greşeala gravă. Pippi înţelege cum vine asta, nu-i aşa, Pippi?

— Desigur, Don Domenico, răspunse Pippi. Dar dumneata şi cu mine facem parte din vechea generaţie. Fiii noştri nu înţeleg. Tăcu o clipă. Voiam să-ţi mulţumesc că l-ai numit pe Cross Bruglione al dumitale în Vest cât timp sunt eu plecat. Nu te va dezamăgi.

— Ştiu, răspunse Don. Am la fel de mare încredere în el ca şi în tine.

E inteligent şi reticenţa lui se datorează tinereţii. Timpul îi va împietri inima. Cina fusese pregătită de una dintre femeile ai căror soţi lucrau în Enclava. Femeia uitase să-i aducă lui Don castronelul cu parmezan ras, aşa că Pippi se duse la bucătărie după râzătoare, apoi îi aduse bătrânului castronelul. Rase cu atenţie brânza în castronel şi-l urmări pe Don cum vara lingura de argint în grămăjoara gălbuie, cum duce brânza la gură şi cum soarbe din paharul cu vin tare, de casă. „Iată un om cu pântece, gândi Pippi. Are peste optzeci de ani şi încă poate să ordone uciderea unui trădător, la fel cum poate să-şi mănânce brânza iute şi să-şi bea vinul aspru.”

— Rose Mărie e acasă? întrebă el ca din întâmplare. Aş vrea să-mi iau rămas-bun de la ea.

— Iar a făcut una din crizele acelea idioate, îi explică Giorgio. S-a încuiat în camera ei, slavă Domnului, altfel nu ne-ar mai fi tihnit cina.

— Ah! exclama Pippi. întotdeauna am crezut că în timp totul se va aranja.

— Gândeşte prea mult, zise Don. îşi iubeşte prea mult fiul, pe Dante. Refuză sa înţeleagă. Lumea este aşa cum este şi tu eşti aşa cum eşti.

— Pippi, interveni mieros Giorgio, ce părere ai despre Dante după operaţiunea Ballazzo? A avut cumva trac?

Pippi ridica din umeri şi rămase tăcut. Don scoase un mormăit uşor şi-l Privi pătrunzător.

— Poţi vorbi cu mâna pe inima, îl îndemnă el. Giorgio e unchiul lui, iar eu îi sunt bunic. Suntem rude de sânge şi ne este îngăduit să ne judecam unul pe altul.

Pippi se opri din mâncat şi-i privi fix pe Don şi pe Giorgio. Apoi spuse aproape cu regret:

— Dante e setos de sânge.

În lumea lor expresia descria pe cineva care depăşea sălbăticia, demonstrând chiar bestialitate atunci când executa o misiune necesară. în Familia Clericuzio expresia era cu desăvârşire interzisa.

Giorgio se lăsă pe spătarul scaunului.

— Iisuse Hristoase! exclamă el.

Don îl sfredeli cu o privire dezaprobatoare pentru cuvintele lui blasfematoare, apoi îi făcu semn lui Pippi să continue. Nu părea surprins.

— A fost un elev bun, spuse Pippi. Are temperamentul şi forţa fizică necesare. E iute de mână şi inteligent. Dar îi place prea mult ceea ce face. A pierdut prea multă vreme cu soţii Ballazzo. A vorbit cu ei timp de zece minute înainte să împuşte femeia. Pe urmă a mai aşteptat alte cinci ca să-l lichideze pe Ballazzo. Mie nu-mi plac astfel de treburi, dar lucrul cel mai important este că niciodată nu ştii de unde te pândeşte pericolul, fiecare minut contează. în alte misiuni s-a arătat de o cruzime inutilă, reminiscenţă a vremurilor de demult, când părea o idee nemaipomenita să agăţi un om într-un cârlig de abator. Nu vreau să intru în amănunte.

— Asta pentru că cretinul de nepotu-meu e mic de statură! izbucni furios

Giorgio. O piticanie nenorocita! Ba mai poartă şi pălăriile acelea blestemate. De unde dracu' face rost de ele?

— De acolo de unde îşi procură şi negrii pălăriile, răspunse Don bine dispus, în copilăria mea, în Sicilia, toată lumea purta pălării caraghioase. Poate că e o moştenire de familie. Maică-sa e cea care i-a vârât tot felul de prostii în cap încă de când era un puşti. Ar fi trebuit să se mărite din nou. Văduvele sunt ca păianjenii. Urzesc prea mult.

— Totuşi, Dante face treabă bună, spuse convins Giorgio.

— Mai bună decât va reuşi vreodată Cross, încuviinţă cu diplomaţie Pippi.

Dar uneori îmi vine să cred ca e ţicnit ca mama lui. Făcu o pauză. Câteodată zău că mă sperie.

Don mai luă o înghiţitura de brânză, apoi una de vin.

— Giorgio, spuse el, stai de vorba cu nepotul tău, arată-i unde greşeşte, într-o bună zi ar putea pune în primejdie toată Familia. Dar nu-i spune că eu te-am trimis. E prea tânăr, iar eu sunt prea bătrân, nu va pleca urechea la îndemnul meu.

Pippi şi Giorgio ştiau că era o minciuna, aşa cum ştiau şi că, din moment ce bătrânul voia să rămână în umbra, însemna că avea motive bine întemeiate. Chiar atunci auziră paşi undeva deasupra, apoi cineva coborî scările. In sufragerie îşi făcu apariţia Rose Mărie.

Cei trei bărbaţi îşi dădură seama cu tristeţe că iar făcuse o criză. Avea pârul răvăşit, un machiaj straniu şi hainele în dezordine. Mai grav decât atât, ţinea 175 gura deschisa, dar nu scotea un sunet. Mişcările trupului şi fluturarea palmei ţineau loc de cuvinte. Gesturile ei erau şocant de elocvente, mai clare decât vorbele. îi ura, voia să-i vadă morţi, iar sufletele lor să ardă pe veci în flăcările iadului. Să le stea îmbucătura în gât, vinul să-i orbească şi să le cadă sexul când se culcau cu nevestele. Apoi luă farfuria lui Giorgio şi pe cea a lui Pippi şi le izbi de pardoseala.

Toate acestea îi erau permise, dar cu ani în urmă, când suferise prima criză, spărsese şi farfuria lui Don, care ordonase ca Rose Mărie să fie încuiată în camera ei, apoi o trimisese trei luni la un sanatoriu de boli nervoase. Chiar şi acum, Don se grăbi să acopere castronelul cu un capac; femeia scuipa în dreapta şi în stânga. Criza luă brusc sfârşit şi Rose Mărie se linişti ca prin farmec.

— Voiam să-mi iau rămas-bun, i se adresă ea lui Pippi. Sper să mori în Sicilia.

Pippi se simţi copleşit de milă pentru ea. Se ridică şi o strânse în braţe. Ea nu se împotrivi. Pippi o săruta pe obraz şi-i spuse:

— Şi eu sper să mor în Sicilia decât să ma întorc acasă şi să te găsesc aşa.

Ea se smulse din îmbrăţişarea lui şi alergă în sus pe scări.

— Foarte emoţionant, comenta Giorgio pe un ton aproape ironic. Atâta doar ca tu nu trebuie s-o supporţi în fiecare lună.

Îşi însoţi cuvintele de un zâmbet uşor obscen, dar toţi ştiau că Rose Mărie trecuse cu mult de vârsta menopauzei şi crizele ei nu se limitau la una pe luna. Don părea cel mai puţin tulburat de criza fiicei lui.

— Ori se face mai bine, ori moare, spuse el. Altfel, o expediez de aici. Apoi se întoarse către Pippi: Am să-ţi dau de ştire când te poţi înapoia din Sicilia. Profita şi odihneşte-te, toţi îmbătrânim. Dar fii cu ochii în patru la oameni care pot fi recrutaţi pentru Enclavă. E foarte important. Trebuie să dispunem de oameni de care să fim siguri că nu ne vor trăda, care au omerta în sânge, nu ca javrele născute în ţara asta, care vor să duca un trai îndestulat, fără să plătească pentru el.

A doua zi, în timp ce Pippi se afla în drum spre Sicilia, Dante fu invitat să-şi petreacă week-end-ul la conacul Quogue. în prima zi Giorgio îl lăsă să stea numai cu Rose Marie. Era emoţionant să vezi câtă afecţiune arătau unul faţă de celalalt. Lângă mama lui, Dante era cu totul alt om. Niciodată nu purta beretele lui caraghioase, o lua la plimbare pe domeniu, o scotea în oraş la cină.

O înconjura cu toate atenţiile, ca un curtezan francez din secolul al optsprezecelea. Când ea izbucnea într-un plâns isteric, el o strângea în braţe, iar ea nu mai făcea criză. îşi vorbeau tot timpul cu voce joasă, pe un ton confidenţial.

La ora cinei Dante o ajută pe Rose Mărie să pună masa, să rada brânza lui

Don şi-i ţinu companie la bucătărie. Ea pregăti mâncarea lui preferată, perine cu broccoli şi friptură de miel împănată cu usturoi şi slănină. Pe Giorgio îl uluia de fiecare dată relaţia dintre Don şi Dante. Dante se arată grijuliu, puse în farfuria lui Don penne şi broccoli şi şterse ostentativ lingura mare de argint pentru parmezan ras. Dante îl tachina pe bătrân.

— Bunicule, spuse el, dacă ţi-ai face o dantură nouă, n-ar mai trebui să radem brânza asta. Acum dentiştii fac minuni, îţi pot implanta oţel în maxilare. Un adevărat miracol.

Don răspunse pe acelaşi ton de glumă.

— Vreau să mor cu dinţii mei în gură. Şi apoi, sunt prea bătrân pentru miracole. De ce să-şi irosească Dumnezeu un miracol pe un moşneag ca mine? Rose Mărie se gătise în onoarea fiului ei, lăsând să se întrevadă urme ale frumuseţii de odinioară. Părea fericită că tatăl şi fiul ei se înţelegeau atât de bine. Constatarea îi ştergea obişnuita expresie neliniştită. Şi Giorgio era mulţumit. Era mulţumit că sora lui părea fericita. Nu-l mai călca pe nervi şi chiar gătea mai bine. Nu-l mai fixa cu o privire acuzatoare şi nu mai făcea crize.

După ce Don şi Rose Mărie se duseră la culcare, Giorgio îl luă pe Dante în biroul lui. Era o încăpere în care nu exista nici telefon, nici televizor, nici un mijloc de comunicare cu vreo aripă a casei. Uşa era şi ea foarte groasă, înăuntru se găseau două canapele de piele neagră şi fotolii de piele cu ţinte. Mai erau un dulăpior cu whiskey şi un mic bar prevăzut cu frigider şi raft pentru pahare. Pe masă se găsea o cutie cu havane. încăperea era lipsită de ferestre, ca o mică peşteră.

Chipul lui Dante, prea viclean şi interesant pentru un om atât de tânăr, îl făcea de fiecare dată pe Giorgio să nu se simtă în largul lui. Ochii lui sclipeau de prea multă şiretenie; în plus, lui Giorgio nu-i plăcea ca Dante era mic de statură.

Giorgio pregăti de băut pentru amândoi şi aprinse o havană.

— Har Domnului că nu te vede maică-ta cu una dintre beretele alea trăsnite, începu el. De fapt, de ce le porţi?

— Fiindcă îmi plac, răspunse Dante. Şi ca să vă oblig pe dumneata, pe unchiul Peţie şi pe unchiul Vincent să mă luaţi în seamă. Tăcu o clipă, apoi adăugă cu un surâs răutăcios: Beretele mă fac să par mai înalt.

„E drept că beretele îl fac să pară mai frumos”, gândi Giorgio. îi încadrau chipul de nevăstuica într-un fel care-i venea bine; fără beretă trăsăturile lui păreau ciudat de asimetrice. 177

— N-ar trebui să le porţi când pleci în misiune, îi spuse Giorgio. Cu ele poţi fi uşor recunoscut.

— Morţii nu vorbesc, replică Dante. Ucid pe oricine mă vede la treabă.

— Ia mai lasă-mă cu aiurelile, nepoate! se răsti Giorgio. Nu-i o idee bună.

g riscant. Familia nu-şi asumă riscuri. Şi încă ceva. Umblă vorba că eşti setos de sânge.

Pentru prima oară Dante avu o reacţie de mânie. Brusc, expresia lui deveni înfricoşătoare. îşi puse paharul pe masă şi întrebă:

— Bunicul ştie? Aceasta e părerea lui?

— Don nu ştie nimic, minţi Giorgio. Era expert în arta de a minţi. Iar eu n-am să-i suflu o vorbă. Eşti preferatul lui, s-ar simţi profund mâhnit. Dar ţine minte ce-ţi spun: fără berete când pleci în misiune şi mai lasă gura. Acum eşti Ciocanul numărul unu al Familiei şi meseria asta îţi place cam prea mult. E un lucru riscant şi contravine regulilor Familiei.

Dante părea să nu-l fi auzit. Râmase pe gânduri, apoi îşi recăpăta zâmbetul.

— Probabil că ţi-a spus Pippi, continuă el jovial.

— Aşa e, încuviinţă scurt Giorgio. Iar Pippi e cel mai bun. Te-am pus să lucrezi cu Pippi ca să înveţi cum trebuie făcute lucrurile. Ştii de ce e cel mai bun? Pentru că are suflet. N-o face niciodată din plăcere.

Dante nu se mai stăpâni. începu să râdă în hohote. Se rostogoli pe canapea şi de acolo pe podea. Girogio îl privi cu acreala, spunându-şi în sinea lui ca puştiul era la fel de ţicnit ca maică-sa. în cele din urmă, Dante se ridică în picioare, trase o înghiţitură zdravănă din paharul lui şi spuse bine dispus:

— Cu alte cuvinte, eu n-am suflet.

— Exact, răspunse Giorgio. Eşti nepotul meu, dar ştiu bine cine-mi eşti. Ai omorât doi oameni din motive personale, fără acordul Familiei. Don nu a vrut sa te pedepsească în nici un fel, nici măcar nu ţi-a făcut morală. Pe urma ai ucis o dansatoare pe care o regulai de un an de zile. Dintr-o toană a ta. I-ai dat hâmpărtăşanie”, ca să nu poată fi găsită de poliţie. După cum nici n-a fost. Te crezi al dracului de deştept, dar Familia a pus lucrurile cap la cap şi a aflat că tu eşti vinovatul, deşi nici un tribunal din lume nu ar avea cum să te condamne. Dante tăcea. Nu de teama, ci fiindcă îşi făcea unele calcule.

— Don ştie toate fleacurile astea?

— Da, răspunse Giorgio. Dar rămâi în continuare preferatul lui. Ne-a spus să-ţi trecem cu vederea, fiindcă eşti încă tânăr. Cu timpul ai sa înveţi. Nu vreau să-i spun că eşti setos de sânge, e prea bătrân. Eşti nepotul lui, mama ta îi este fiică. I-ai frânge inima.

Dante râse din nou.

— Don are o inimă. Pippi De Lena are o inimă. Cross are şi el o inimă cât un purice, mama are o inimă zdrobită. Numai eu n-am inimă? Dar dumneata unchiule Giorgio? Dumneata ai inimă?

— Bineînţeles că am, replică Giorgio. Din moment ce încă te suport.

— Vasăzică, eu sunt singurul care n-are dracului o inimă? se răsti Dante. îmi iubesc mama şi bunicul, care se urăsc unul pe altul. Bunicul mă iubeşte tot mai puţin, pe măsură ce trec anii. Dumneata, Vinnie şi Peţie nici măcar nu mă simpatizaţi, deşi suntem rude de sânge. Crezi că nu-mi dau seama? Dar eu continui să vă iubesc pe toţi, deşi voi mă socotiţi mai prejos decât blestematul de Pippi De Lena. Sau poate îţi închipui că n-am nici minte?

Giorgio fu luat prin surprindere de izbucnirea lui. în acelaşi timp, adevărul din vorbele lui Dante îl făcu să devină circumspect.

— Te înşeli în privinţa lui Don, ţine la tine la fel ca întodeauna. Tot aşa

Peţie, Vincent şi cu mine. Nu te-am tratat întotdeauna cu respectul datorat unui membru al familiei? Sigur, Don se implică mai puţin, dar e foarte bătrân. Cât despre mine, n-am făcut decât să te pun în gardă, pentru binele tău. Ai o meserie foarte riscantă, trebuie să fii cu ochii în patru. Aici nu-i loc pentru sentimente personale. Altfel, s-a zis cu tine.

— Peţie şi Vinnie sunt la curent cu ce mi-ai spus acum? întreba Dante.

— Nu, răspunse Giorgio.

O altă minciună. Vincent îi vorbise şi el lui Giorgio despre Dante. Peţie n-o făcuse, dar Peţie era un asasin înnăscut. Cu toate acestea, şi lui îi displăcea compania lui Dante.

— Mai exista şi alte plângeri în legătură cu felul în care îmi fac meseria? se interesă Dante.

— Nu, răspunse Giorgio. N-o lua şi tu în tragic. Te sfătuiesc ca unchi. Şi, totodată, în virtutea poziţiei mele în Familie. De azi încolo nici o împărtăşanie şi nici o Miruire fără acordul Familiei. Ai priceput?

— Am priceput, încuviinţă Dante. Dar rămân Ciocanul numărul unu, da?

— Până când se întoarce Pippi din mica lui vacanţă, răspunse Giorgio. Depinde de felul cum munceşti.

— O să-mi placă mai puţin ce fac, dacă aşa doreşti, spuse Dante. Bine? îşi bătu unchiul pe umăr cu afecţiune.

— Bine, spuse Giorgio. Mâine seară invit-o pe maică-ta la masă în oraş. Ţine-i companie. Bunicul tău o să fie încântat.

— Desigur, încuviinţă Dante.

— Vincent are un restaurant în East Hampton, adăugă Giorgio. Ai putea s-o duci pe mama ta acolo.

— Starea ei s-a înrăutăţit? întrebă deodată Dante. 179

Giorgio ridică din umeri.

— Nu poate uita trecutul. Se agaţă de vechile poveşti, pe care ar trebui să le uite. Don repeta mereu vechea lui vorbă: „Lumea este aşa cum este, iar noi suntem aşa cum suntem”. Dar ea nu poate accepta acest lucru. II strânse pe Dante în braţe cu căldură. Hai să uitam discuţia asta. Detest să fiu pus în astfel de situaţii.

Ca şi cum nu ar fi primit instrucţiuni precise de la Don.

Luni dimineaţa, după plecarea lui Dante, Giorgio îi relata lui Don întreaga conversaţie. Bătrânul ofta.

— Ce băieţaş dulce era! Oare ce s-a întâmplat cu el?

Giorgio avea o mare calitate. Vorbea fără înconjur atunci când voia, chiar şi faţa de tatăl său, marele Don.

— A stat prea mult de vorbă cu maică-sa. Şi are sângele stricat.

După această fraza, amândoi rămaseră câtva timp tăcuţi.

— Când se întoarce Pippi, ce facem cu nepotul nostru? întreba Giorgio.

— Orice ar fi, cred ca Pippi ar trebui să se retragă, spuse Don. Dante merita şi el o şansa să fie primul, la urma urmei e un Clericuzio. Pippi va fi consilierul fiului său pe Coasta de Vest. La nevoie, poate oricând să-i dea sfaturi lui Dante. Nimeni nu-i versat ca el în astfel de treburi. După cum a dovedit şi în războiul cu Santadio. Dar trebuie să-şi sfârşească zilele în tihna.

— Ciocanul emerit, murmură sarcastic Giorgio. Don se prefăcu a nu înţelege gluma. Se încrunta şi-i spuse lui Giorgio:

— Curând vei prelua îndatoririle mele. Ţine minte, scopul suprem este ca într-o buna zi familia Clericuzio să se integreze în societate, familia nu trebuie sa piară. Indiferent cât de greu ne va fi să alegem.

Cu aceasta, se despărţiră. Dar aveau să mai treacă doi ani înainte ca Pippi să se întoarcă din Sicilia, răstimp în care asasinarea lui Ballazzo urma să se piardă în păienjenişul birocratic. Un păienjeniş ţesut de clanul Clericuzio.

CARTEA A CINCEA

Las Vegas

Hollywood Quogue

Capitolul 7

Cross de Lena îşi întâmpină sora, pe Claudia, şi pe Skippy Deere în biroul de pe terasa hotelului Xanadu. Pe Deere îl şoca de fiecare dată deosebirea dintre cei doi fraţi. Claudia, nu o frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului, dar nespus de plăcută, Cross, de o frumuseţe clasică şi o constituţie suplă, însă atletică; Claudia, cu firea ei atât de amicală, Cross, de o afabilitate extrem de rigidă şi distantă. „Exista o deosebire între amical şi afabil, gândi Deere. Prima însuşire e înnăscută, pe a doua o deprinzi în decursul vieţii.” Claudia şi Skippy se aşezară pe canapea. Cross luă loc în faţa lor. Claudia îi povesti despre Boz Skannet, apoi se aplecă spre el şi spuse:

— Cross, te rog ascultă-mă. Aici nu-i vorba numai de afaceri. Athena e cea mai bună prietena a mea. E cu adevărat una dintre persoanele cele mai înzestrate din câte am cunoscut. Ea m-a ajutat când am avut nevoie. Acesta e cel mai important serviciu pe care te-am rugat vreodată să mi-l faci. Ajut-o pe Athena să iasă din necaz şi niciodată n-am să mai apelez la tine. Apoi se întoarse către Skippy Deere. Discuta cu Cross partea financiară.

Deere întotdeauna pornea la ofensivă înainte de a cere o favoare.

— Sunt clientul hotelului tău de peste zece ani, îi spuse el lui Cross. Cum de nu mi-ai dat niciodată o vilă?

Cross râse.

— Sunt mereu ocupate.

— Dă pe careva afară, replică Deere.

— Sigur, încuviinţă Cross. Când ai să-mi garantezi o parte din profit la un film de-al tău şi când ai să joci la bacara pe o miză de zece mii.

— Eu sunt sora lui şi niciodată n-am primit o vilă, interveni Claudia.

Termină cu tâmpeniile, Skippy, şi spune-i cum e cu banii.

Când Deere termina de vorbit, Cross revăzu însemnările pe care şi le făcuse Pe un blocnotes şi spuse:

— Să vedem dacă am înţeles bine. în caz că Athena nu se întoarce pe platou tu şi studioul pierdeţi cincizeci de milioane bani gheaţă, plus doua sute de milioane profitul estimat. Athena nu vrea sa se întoarcă fiindcă se teme de fostul ei soţ, pe nume Boz Skannet. îi puteţi da bani lui Boz, dar ea tot nu se va întoarce, e convinsă că tipul nu poate fi oprit. Asta-i tot?

— Da, încuviinţa Deere. I-am promis Athenei că pe timpul filmărilor va fi păzită mai bine decât preşedintele Statelor Unite. Chiar şi în clipa de faţă îl ţinem sub supraveghere pe Skannet. Am pus paznici în preajma ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Cu toate acestea, refuză să reia filmările.

— Nu prea văd care-i problema, spuse Cross.

— Individul provine dintr-o familie de politicieni influenţi din Texas, explica Deere. Zău că e un dur, am încercat să-i pun pe oamenii noştri de pază să facă presiuni asupra lui…

— Cu ce agenţie de protecţie lucraţi? întrebă Cross.

— Pacific Ocean, răspunse Deere.

— De ce aţi apelat la mine? întrebă Cross.

— Fiindcă sora ta a spus că ne-ai putea ajuta, răspunse Deere. N-a fost ideea mea.

Cross se adresă surorii lui.

— Claudia, ce te-a făcut să crezi că v-aş putea ajuta? Ea schiţa o grimasă, stânjenită.

— Te-am văzut şi altă dată rezolvând unele probleme, Cross. Eşti foarte convingător şi se pare că de fiecare dată ştii sa găseşti o soluţie. îi zâmbi cu zâmbetul ei inocent. Pe urmă, eşti fratele meu mai mare, am încredere în tine. Cross oftă şi spuse:

— Iar vorbeşti prostii.

Dar Deere remarcă sincera afecţiune dintre cei doi fraţi. Toţi trei rămaseră tăcuţi un timp, apoi Deere spuse:

— Cross, am venit la tine socotind că eşti ultimă speranţă. Iar dacă vrei să faci o nouă investiţie, pregătesc un proiect foarte, foarte bun. Cross se uită la Claudia, apoi la Deere, şi răspunse gânditor: