Mario Vargas Llosa

să-1 omor.

— Pe la spate, a spus Gamboa. Se afla în faţa ta, la două zea de metri. L-ai omorât prin vicleşug. Ştii cum se pedepseşte asta?

— Eu n-am omorât pe nimeni. Jur că nu, domnule Ic nent.

— O să vedem, a zis Gamboa. E mai bine să i totul.

— N-am nimic de mărturisit, a strigat Jaguarul. Povesteai cu subiectele de la examene, cea cu furturile sunt adevărateJ Dar nu sunt singur. Toţi fac la fel. Numai că viermii plătesc! ca alţii să fure în locul lor. însă de omorât, n-am omorât ] nimeni. Vreau să ştiu cine v-a zis asta.

— O să afli, a spus Gamboa. Ţi-o va spune chiar el, îrâl faţă.

A doua zi am ajuns acasă la ora nouă dimineaţa.! sta la uşă. M-a văzut venind, dar nu s-a clintit din loc. Eiî i-am zis: „Am rămas la prietenul meu din Chucuito.” Nu>| mi-a răspuns. M-a privit ciudat, cu oarecare teamă, de pa urma să-i fac ceva. Ochii ei mă despuiau cu totul şi nu i simţeam în largul meu. Mă durea capul şi mi se uscase gft dar nu îndrăzneam să mă duc la culcare în nasul ei. Nt ştiam ce să fac, deschideam caietele şi cărţile de şcoală, < să fie, acum nu-mi mai erau de folos, băgăm mâna în i tarul în care-mi ţineam lucrurile, dar ea era tot timpul îri| spatele meu, urmărindu-mă. M-am întors şi i-am zis: s-a întâmplat, de ce mă tot priveşti aşa?” Şi atunci mi-a spus» „Eşti pierdut. Mai bine te-aş şti mort.” Şi a ieşit pe uşa diiWJ spre stradă. A stat mult timp pe trepte, cu coatele pe nunchi, cu capul între mâini. Eu o pândeam din camera i şi-i vedeam cămaşa plină de găuri şi de petice, gâtul bi dat de cute, părul ciufulit. M-am apropiat încetişor şi i-a spus: „Dacă eşti supărată pe mine, iartă-mă.” M-a privit diţţ nou: şi faţa îi era plină de riduri, dintr-o nară îi ieşeau nişt peri albi, prin gura deschisă se vedea că-i lipsesc mai mulf dinţi. „Mai bine i-ai cere iertare lui Dumnezeu. Deşi nu i dacă mai are vreun rost. Eşti deja condamnat.” „Vrei să-ţ promit ceva?” am îhtrebat-o. Iar ea mi-a răspuns: „La ce bunl| Ţi-e întipărită pe faţă pierzania. Mai bine culcă-te, ca să de după beţie.”

Nu m-am culcat, îmi trecuse somnul. După câtăva1 am ieşit şi m-am dus pe plaja din Chucuito. De pe chei i-a l »84 ăzut pe băieţii din ajun fumând întinşi pe pietre, îşi puseseră îmbrăcămintea în două grămezi ca să-şi sprijine capul ele. Pe plajă erau mai multi băieţi; unii, care stăteau pe mal, aruncau în apă cu pietre care săreau ca nişte răţuşte. Ceva «nai târziu, au sosit Teresa şi prietenele ei. S-au apropiat de băieţi şi le-au dat mâna. S-au dezbrăcat, s-au aşezat în cerc, iar el, ca şi când nu i-aş fi făcut nimic, a stat tot timpul lângă Teresa. în sfârşit, au intrat în apă. Teresa striga „îngheţ, mor de frig”, iar băiatul a luat apă în mâini şi a început s-o stropească. Ea striga şi mai tare, dar nu se supăra. Apoi s-au dus mai departe de valuri. Teresa înota mai bine decât el, lin, ca un adevărat peşte, el se maimuţărea şi se scufunda. Au ieşit şi s-au aşezat pe pietre. Teresa s-a întins, iar el i-a făcut pernă din îmbrăcămintea lui şi s-a aşezat alături, putin într-o parte, încât s-o poată vedea în întregime. Eu nu-i vedeam Teresei decât braţele, ridicate spre soare, în schimb, lui îi vedeam spatele slab, coastele ieşite în afară şi picioarele strâmbe. Pe la douăsprezece au intrat din nou în apă. Acum băiatul făcea pe fricosul, iar ea îl stropea şi el striga. Apoi au înotat. Au făcut pluta şi s-au jucat de-a înecatul: el se scufunda, iar Teresa îşi flutura braţele strigând ajutor, dar era dar că o făcea în glumă. El apărea brusc, ca un dop de plută, cu părul lăsat pe ochi, şi scotea un strigăt ca Tarzan. te puteam auzi râsul, care era foarte puternic. Când au ieşit, fi aşteptam lângă grămezile de haine. Nu ştiu unde se duseseră prietenele Teresei şi celălalt băiat, nici n-am fost atent la ei. Parcă toată lumea dispăruse. S-au apropiat, iar Teresa m-a văzut prima; el venea în urma ei, sărind şi făcând pe nebunul. Pe faţa ei n-a apărut nici o schimbare, nu părea nici mai mulţumită, nici mai tristă decât era. Nu mi-a dat mâna, mi-a zis doar: „Bună. Şi tu erai la plajă?” în acea clipă, băiatul s-a uitat la mine şi m-a recunoscut, fiindcă s-a oprit brusc, s-a dat înapoi, s-a aplecat, a luat o piatră şi m-a ochit, „îl cunoşti? 1-a întrebat Teresa râzând. E vecinul meu.” „Face pe durul, a zis băiatul. O să-1 pocesc, ca pe viitor să-i piară „l6”1!” Eu am făcut o greşeală de calcul, mai bine zis am uitat de pietre. Am sărit, dar picioarele mi s-au cufundat în „şipul de pe plajă, n-am înaintat nici jumătate din distanţă, 801 căzut la un metru de el şi atunci băiatul s-a apropiat şi a slobozit piatra drept în obrazul meu. Mă simţeam de ]_ mă bătuse soarele în cap, vedeam totul în alb şi aveam l presia că plutesc. Dar cred că n-a durat cine ştie cât. < am deschis ochii, Teresa părea îngrozită, iar băiatul i se cu gura căscată. A fost un prost, dacă ar fi ştiut să ]_ te ar fi făcut din mine ce-ar fi vrut, dar cum îmi curgea i din rană, a stat nemişcat, aşteptând să vadă ce mi se îr plă, iar eu m-am repezit la el, sărind peste Teresa. în l corp la corp, era pierdut, 1-am zărit doar când am căzut j parcă era o zdreanţă, eu n-am încasat nici măcar un pt Nu ne-am tăvălit, eu m-am urcat imediat pe el, că pumni în faţă, pe care el şi-o acoperise cu mâinile. Am 1| pe urmă nişte pietricele cu care 1-am frecat pe cap şi pe l iar când şi-a ferit mâinile, i le-am băgat în gură şi în Nu ne-am despărţit decât când a venit curcanul. M-a; cat de cămaşă şi a tras de mine, iar eu simţeam cum se i ceva. Mi-a dat o palmă şi-atunci eu am aruncat o piat burta lui. A zis: „Drace, te nimicesc”, m-a ridicat ca ] fulg şi mi-a tras câteva scatoalce. Pe urmă mi-a zis: „Uit ce-ai făcut, nenorocitule.” Băiatul sta întins pe jos şll văicărea. Nişte femei şi nişte tipi, adunaţi în jurul lui, îl < solau. Toţi, foarte furioşi, îi spuneau curcanului: „I-â i capul, e-un sălbatic, la şcoala de corecţie cu el.” Pe i mă interesa nimic din ce zicea femeile, dar între timpul văzut-o pe Teresa. Era roşie şi mă privea cu ură. „Ce i ce brută eşti!” mi-a zis. Iar eu i-am zis: „Tu eşti de vinăj| eşti o târfă.” Curcanul m-a plesnit peste gură şi a răcnit: jigni fata, lichea!” Ea se uita la mine foarte speriată, ii m-am răsucit pe călcâie; curcanul mi-a zis: „Uşurel, i duci?” Şi-am început să dau în el cu picioarele şi cu i orbeşte, dar a reuşit să mă scoată de pe plajă. La riat, un locotenent i-a ordonat omului: „Trage-i o săj zdravănă şi dă-i drumul, în curând o să-1 prindem din i pentru ceva mai ca lumea. Are mutră de muşteriu al ] tenciarelor.” Curcanul m-a dus în curte, şi-a scos şi-a început să dea în mine cu sete. Eu fugeam, iar i sticleţi se prăpădeau de râs văzând cum îl trec apele rându-mă. Apoi a aruncat cureaua şi m-a înghesuit înt colţ. S-au apropiat şi alti gardieni şi i-au spus: „Dă-i fauri. Nu te poţi pune acum cu pumnii pe un puştan.” Am înecat de acolo, dar nu m-am întors acasă. M-am dus să stau jaslăbănogul de Higueras.

_Nu înţeleg nimic, a spus maiorul. Absolut nimic.

Era un bărbat obez şi aprins la faţă, cu o mustăcioară roşcată, care nu-i ajungea până la colţul buzelor. Citise raporfcil cu atenţie, de la început până la sfârşit, clipind întruna, înainte de a-şi ridica privirea spre căpitanul Garrido, care gta în picioare, în faţa biroului, cu spatele la fereastra prin care se vedeau marea fumurie şi câmpurile din La Perla, a recitit câteva paragrafe din cele zece pagini bătute la maşină.

— Nu înţeleg, a repetat el. Explicaţi-mi dumneavoastră, domnule căpitan. Unul dintre noi a înnebunit şi cred că nu eu sunt acela. Ce se întâmpla cu locotenentul Gamboa?

—r Nu ştiu, domnule maior. Sunt la fel de surprins ca şi dumneavoastră. Am vorbit cu el de mai multe ori despre problema asta. Am încercat să-i dovedesc că un asemenea raport n-are nici cap, nici coadă.

— Nici cap, nici coadă? a zis maiorul. Dumneavoastră nu trebuia să permiteţi să-i bage pe băieţii ăia la arest, nici ca raportul să fie redactat în asemenea termeni. Trebuie să înăbuşim în faşă afacerea asta. Imediat! Fără a mai pierde Vreo clipă.

— Nimeni n-a aflat nimic, domnule maior. Cei doi cadeţi sunt izolaţi.

— Cheamă-1 pe Gamboa, a spus maiorul. Să vină imediat.

Căpitanul a ieşit ca o furtună. Maiorul a luat din nou raportul în mâhă. în timp ce-1 citea, încerca să muşte din mustaţa roşie, dar dinţii săi erau foarte mici şi nu reuşeau decât să-i zgârie sau să-i irite buzele. Cu unul dintre picioare bătea, nervos, îh podea. După câteva secunde, căpitanul s-a întors, urmat A* locotenent.

— Bună ziua, a spus maiorul, cu un glas pe care iritarea fl colora cu tonuri acute şi grave. Sunt foarte mirat, domnule Gamboa. Hai să vedem, dumneavoastră sunteţi un ofiţer deosebit, superiorii vă stimează. Cum de v-a venit ideea să «ceti raportul ăsta? V-aţi pierdut capul, domnule, e-o-adevărată bombă. O adevărată bombă!

— E-adevărat, domnule maior, a zis Gamboa. Căpit îl privea mestecând furios. Dar problema nu-i de comj mea. Am anchetat totul în măsura în care am fost în st Numai Consiliul ofiţerilor…

— Ce? îl întrerupse maiorul. Credeţi c-o să se înt să examineze asta? Vorbiţi prostii, domnule. „Leoncio Pra este un colegiu, cum să permitem un asemenea scandalM fapt, ceva în capul dumneavoastră nu mai funcţionează < trebuie, domnule Gamboa. Chiar credeţi c-o să las raj tul ăsta să ajungă la minister?

— Tocmai asta i-am spus şi eu locotenentului, dor maior, a intervenit căpitanul. Dar el se încăpăţânează.

— Să vedem, a zis maiorul. Nu trebuie să ne pierde controlul, calmul este un lucru capital în orice moment| vedem. Cine-i băiatul care a făcut denunţul? ^

— Fernândez, domnule maior. Un cadet din secţia ţf

— De ce 1-ai băgat pe celălalt la arest fără să aşteptijjj dine?

— Trebuia să încep ancheta, domnule maior. Ca să-li teroghez, era necesar să-1 despart de cadeţi. Altfel, ştirea! fi răspândit prin tot anul. Din prudenţă, n-am vrut să-i ] faţă în faţă.

— Acuzaţia este idioată, absurdă, a izbucnit maiorul,! dumneavoastră n-ar fi trebuit să-i acordaţi nici cea mai ] importanţă. Sunt lucruri copilăreşti şi-atâta tot. Cum ati psă daţi credit acestei poveşti fantastice? Niciodată nu mi-« fi închipuit că sunteţi atât de naiv, domnule Gamboa.

— E posibil să aveţi dreptate, domnule maior. Dar ] miteti-mi să fac o observaţie. Nici eu nu credeam că se i subiectele de examen, că există bande de hoţi, că intf< în colegiu băutură şi cărţi de joc. Dar toate acestea constatat personal, domnule maior.

— Asta-i altceva, a zis maiorul. Este evident că amâ| nesocoteşte disciplina. Nu încape nici o îndoială. Dar în i caz, dumneavoastră sunteţi răspunzători. Căpitanul Ga şi locotenentul Gamboa; şi dumneavoastră o să aveţi: zuri! Băieţii şi-au bătut joc de dumneavoastră. Să vede figură face colonelul când va afla ce se petrece în dormit Nu pot face nimic, trebuie să-i prezint raportul şi să a la punct. Dar – maiorul a încercat din nou să-şi muşte mustaţa – povestea cealaltă este inadmisibilă şi abatadă. Băiatul ăla şi-a tras un glonţ în cap din greşeală. Asta-i o afacere clasată.

_Scuzaţi, domnule maior, a spus Gamboa. Nu s-a dovedit că el s-ar fi omorât!

— Nu? Maiorul îl fulgeră cu privirea pe Gamboa. Vreţi să vă arăt raportul despre accident?

— Domnul colonel ne-a explicat motivul acestui raport, domnule maior. Pentru a evita complicaţiile…

— Ah! a zis maiorul, cu un gest triumfător. Tocmai! Şi pentru a evita complicaţiile, dumneavoastră faceţi acum un raport plin de orori?!

— E altceva, domnule maior, a spus Gamboa, imperturbabil. Totul s-a schimbat, înainte, ipoteza accidentului era tea mai verosimilă, mai bine zis singura. Doctorii au spus că glonţul a venit din spate. Dar eu şi ceilalţi ofiţeri ne închipuiam că e vorba de un glonţ rătăcit, de un accident, în aceste condiţii, nu avea importanţă dacă se atribuia greşeala chiar victimei, ca să nu facem rău instituţiei. De fapt, domnule maior, eu am crezut că Arana era de vină cel puţin în parte, fiind prost plasat, întârziindu-şi saltul. Ba chiar puteam accepta că glonţul a ieşit din propria lui puşcă. Dar totul se schimbă de când cineva afirmă că e vorba de o crimă. Acuzaţia nu este cu totul absurdă, domnule căpitan. Dispunerea cadeţilor…

— Prostii, a zis maiorul, rnânios. Probabil că dumneavoastră citiţi romane, domnule Gamboa. Haideţi să rezolvăm buclucul ăsta o dată pentru totdeauna, gata cu discuţiile inutile. Mergeţi la corpul de gardă şi trimiteţi cadeţii la dormitor. Spuneţi-le că dacă scot o vorbă despre această chestiune, vor fi exmatriculaţi şi nu vor primi nici un fel de certificat de studii. Şi faceţi alt raport, omiţând tot ceea ce se Deferă la moartea cadetului Arana.

Nu pot să fac aşa ceva, domnule maior, a spus Gamboa. Cadetul Fernândez îşi menţine acuzaţiile. Atât cât am putut costată eu însumi, ceea ce spune e adevărat. Acuzatul se *™ în spatele victimei în timpul manevrelor. Nu afirm i»dmc, domnule maior. Vreau doar să spun că, tehnic vorbind, denunţul e acceptabil. Numai Consiliul se poate proni în această privinţă.

— Părerea dumneavoastră nu mă interesează, a maiorul, cu dispreţ. Vă dau un ordin. Păstraţi aceste fa tii pentru dumneavoastră şi executaţi ordinul. Sau' vă duc în faţa Consiliului? Ordinele nu se discută, de locotenent.

— Sâhteţi liber să mă duceţi în faţa Consiliului, de maior, a zis Gamboa, calm. Dar n-o să refac raportul.! pare rău. Şi trebuie să vă amintesc că sunteţi obligat j prezentaţi comandantului.

Maiorul a pălit pe neaşteptate. Uitând că nu mai ei gur, încerca acum cu orice preţ să-şi prindă mustaţa: dinţi şi făcea grimase surprinzătoare. Se ridicase în pick Ochii îi «râu violacei.

— Bine, a spus. Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, i nule Gamboa. Sunt îngăduitor doar cu cine se poartă bii cu mine. Dar sunt un duşman periculos, o să vă daţi! seama. O să vă coste scump. Jur că o să mă ţineţi minte, l camdată, nu părăsiţi colegiul până nu se va lămuri l să transmit raportul, dar o să fac şi un referat despre i dumneavoastră de a vă comporta cu superiorii. Sâhteţi l

— La ordinele dumneavoastră, domnule maior, a Gamboa şi a ieşit fără să se grăbească.

— E nebun, a spus maiorul. A înnebunit. Dar îl vindec i

— O să prezentaţi raportul, domnule maior? a înt căpitanul.

— Nu pot altfel. Maiorul s-a uitat la căpitan şi a pî surprins să dea de el acolo. Şi dumneavoastră aţi 3 domnule Garrido. Dosarul dumneavoastră va rămâne ]

— Domnule maior! a bâiguit căpitanul. Nu-i vina: Totul s-a întâmplat la compania întâi, a lui Gamboa. Ce merg perfect, ca pe roate, domnule maior, întotdeauna mi-< făcut datoria în spiritul instrucţiunilor.

— Locotenentul Gamboa este subordonatul dt voastră, a răspuns maiorul, cu asprime în glas. Dacă uru det vine să vă informeze ce se întâmplă în batalionul dt; neavoastră înseamnă că dumneavoastră aţi fost tot i cu capul în nori. Ce fel de ofiţeri sunteţi? Nu puteţi imf c unor copii de şcoală! Vă sfătuiesc să încercaţi să i puneţi lucrurile la punct cu anul V. Vă puteţi retrage.

Căpitanul se întoarse şi de-abia când ajunse lângă uşă îşi •duse aminte că n-a salutat. Făcu stingă împrejur şi-şi pocni călcâiele: maiorul cerceta raportul, îşi mişca buzele, iar fruntea i se tot încreţea şi descreţea. Cu un pas hotărât, aproape &i goană, căpitanul Garrido s-a îndreptat spre secretariatul anului V. în curte, a suflat în fluier, cu toată puterea. După câteva clipe, subofiţerul Morte intra în biroul lui.

Cheamă-i pe toţi ofiţerii şi subofiţerii anului, i-a zis căpitanul. Şi-a trecut mâna peste freneticele maxilare: Voi toţi sunteţi adevăraţii răspunzători şi-o să mi-o plătiţi scump, pe toţi dracii! E vina voastră şi numai a voastră. Ce stai aici cu gura căscată? Du-te şi fă ce ţi-am spus.

VI gamboa şovăi, nu se putea hotărî să deschidă uşa. Era îngrijorat. „O fi din cauza acestor încurcături, se gândi, sau din pricina scrisorii?” O primise cu câteva ceasuri în urmă: „Mi-e foarte dor de tine. Nu trebuia să fac călătoria asta. Ţi-am zis eu c-ar fi mult mai bine să rămân în Lima! în avion nu mai reuşeam să-mi stăpânesc greaţa, toată lumea se uita la mine, iar mie mi-era rău. La aeroport m-ai; aşteptat Cristina şi bărbatul ei, care-i foarte simpatic şi bun, o să-ţi povestesc eu. M-au dus imediat acasă şi-au chemat doctorul. A zis că drumul mi-a făcut rău, dar că în rest totul e bine. Totuşi, cum mă durea capul şi-mi revenise greaţa, au chemat iar doctorul şi atunci a spus că-i mai bine să mă interneze ja spital. Mă tin sub observaţie. Mi-au făcut mai multe injecţu şi stau nemişcată, fără pernă şi asta mă cam deranjează, tu ştii că-mi place să dorm aproape aşezată. Mama şi Crisana stau toată ziua cu mine, iar cumnatul vine să mă vadă îndată ce iese de la lucru. Toţi sunt foarte buni cu mine, dar aş vrea să fii tu aici, numai aşa m-aş simţi cu totul în siguranţă. Acum mă simt ceva mai bine, dar mi-e foarte frică * Ru pierd copilul. Medicul spune că prima oară e mai greu, dar că totul va merge bine. Sunt foarte nervoasă şi rnftj dese tot timpul la tine. Ai grijă de tine. Ţi-e dor de: nu-i aşa? Dar nu la fel de tare ca mie.” Când a citit-o, să se simtă abătut. Când ajunsese la jumătatea i prezentase căpitanului în camera lui, cu o mutră •, spusese: „Colonelul ştie deja totul. A ieşit pe placul < tale. Comandantul zice să-1 scoţi pe Fernândez de la, şi să-1 duci la biroul colonelului. Chiar acum.” Ga era alarmat, dar simţea o lipsă totală de entuziasm, de j toată această afacere nu-1 mai privea deloc pe el. Nu < obiceiul lui să se lase învins de indiferenţă. Era prost dis A împăturit scrisoarea, a pus-o în geantă şi a deschis • Alberto îl văzuse venind, desigur, prin grilaj, fiindcă J tepta în poziţie de drepţi. Celula era mai luminoasă cea ocupată de Jaguar, iar Gamboa observă că pantaloff kaki al lui Alberto era ridicol de scurt: era strâns pe pick „' ca un colant de balerin, şi numai jumătate dintre nast la şliţ erau încheiaţi, în schimb cămaşa era prea largă: i îi cădeau, iar la spate-se forma o cocoaşă mare.

— Ascultă, a zis Gamboa. Unde te-ai schimbat de i mă de oraş?

— Chiar aici, domnule locotenent. Aveam unifor şcoală în geamantan. O duc sâmbăta acasă, la spălat., j

Gamboa a văzut pe patul de campanie o sferă albă, < piui, şi nişte puncte luminoase, nasturii de la veston.,1

— Nu cunoşti regulamentul? a spus, cu brutalitate, forma de şcoală se spală în colegiu, nu poate fi i oraş. şi ce-i cu uniforma asta? Parcă ai fi o paiaţă.

Chipul lui Alberto s-a umplut de nelinişte. A încercat o mână să încheie partea de sus a pantalonului, dar, de sugea vizibil burta, n-a izbutit.

— Pantalonul s-a strâns, iar cămaşa a crescut, a zis l boa, cu ironie. Care dintre cele două e furată?

— Amândouă, domnule locotenent.

Gamboa a primit o mică lovitură: într-adevăr, căpiţa^ are dreptate, acest cadet îl consideră un aliat.

— Pe dracu', a zis, vorbind parcă pentru sine. Ştii că l pe tine nu te poate salva nimeni? Eşti mai mânjit dedt| care altul. Vreau să-ţi spun un lucru. Nu mi-ai făcut uni rweiu venind să-mi povesteşti problemele tale. De ce nu ţi-a f At prin rnin*6 s^~* sun* Pe Huarina sau pe Pitaluga?

_Nu ştiu, domnule locotenent, a spus Alberto. Dar a fjăugat repede: N-am încredere decât în dumneavoastră., _~»lau nu sunt prietenul tău, a zis Gamboa, nici complice, 2ci protector. Am făcut ce era de datoria mea să fac. Acum SJul e în mâinile colonelului şi ale Consiliului ofiţerilor. Or g& vadă ei ce-i de făcut cu tine. Hai cu mine, colonelul vrea gg te vadă.

Alberto a pălit, pupilele i s-au dilatat.

_Ţi-e frică? a spus Gamboa.

, Alberto n-a răspuns. Luase poziţie de drepţi şi clipea.

— Hai, a zis Gamboa.

Au traversat pista de ciment şi Alberto s-a mirat văzându-1 pe Gamboa că nu răspunde la salutul soldaţilor din gardă. Era pentru prima oară câhd intra în această clădire. Pe din afară – ziduri înalte, cenuşii şi mucegăite – semăna cu celelalte localuri ale colegiului, înăuntru, totul era diferit. Vestibulul, acoperit cu un covor gros, care amortiza Zgomotul paşilor, era luminat artificial, cu o lumină foarte fere, aşa că Alberto a închis ochii, orbit. Pe pereţi erau tablouri; i s-a părut că recunoaşte, în trecere, personaje care ilustrau cartea de istorie, surprinse în momentul suprem: Bolognesi, trăgând ultimul cartuş; Sân Martin, arborând un drapel; Alfonso Ugarte, aruncându-se în prăpastie; preşedintele Republicii, primind o medalie. După vestibul, urma o îală mare, pustie, bine luminată: pe pereţi atârnau din abundenţă trofee sportive şi diplome. Gamboa s-a îndreptat spre un colţ. Au luat liftul. Locotenentul a apăsat pe butonul de « patru, ultimul etaj, desigur. Alberto s-a gândit că-i absurd că îft trei ani de zile n-a observat câte etaje are această clădire, mterzisă cadeţilor, monstru cenuşiu şi oarecum satanic, fi»ndcă aici se întocmeau listele cu consemnări şi tot aici îşi aveau vizuina autorităţile colegiului, clădirea administraţiei 86 afla tot atât de departe de dormitoare, în spiritul cadeţilor, 68 Şi palatul arhiepiscopal sau plaja Ancon.

~7 ^ă, a spus Gamboa.

u»* d0rul Cra ^S^8*' P6*6*” străluceau. Gamboa a împins °^ Alberto a văzut un birou, iar în spatele lui, lângă un ~* ~colonelului, un bărbat îmbrăcat în civil.

— Domnul colonel v-aşteaptă, i-a spus lui Ga Puteţi intra, domnule locotenent.

— Stai aici, i-a zis Gamboa lui Alberto. O să te che noi.

Alberto a luat loc, în faţa civilului. Bărbatul se uita i nişte hârtii; ţinea în mână un creion, pe care îl agita în'âjj urmărind parcă nişte ritmuri tainice. Era scund, cu unii anonim şi bine îmbrăcat. Gulerul tare părea să-1 jeneze; j dea tot timpul din cap, iar mărul lui Adam i se: sub pielea gâtului ca o mică sălbăticiune ameţită. încercat să asculte ce se petrecea alături, dar nu auzea i S-a închis în sine: Teresa îi zâmbea din staţia de la Coli Raimondi. Imaginea îl chinuia de când fusese luat cat din celula vecină, îi apărea doar chipul fetei, proiectat! fundalul zidurilor palide ale colegiului italian, pe trot bulevardului Arequipa; trupul nu i-1 distingea. Pe mai multe ceasuri încercând să-şi amintească trupul în î gime. Imagina pentru ea rochii elegante, bijuterii, exotice. Pentru o clipă, simţi că se înroşeşte: „Mă joc ci îmbrăcatul păpuşilor, ca fetele.” Degeaba căuta în j tan şi prin buzunare: nu avea hârtie, nu putea să-i! redactat atunci scrisori imaginare, compoziţii pline de k gini grandilocvente, în care îi vorbea despre Colegiul ] despre dragoste, despre moartea Sclavului, despre mentul de culpabilitate, despre viitor. Deodată, auzi o i rie. Civilul vorbea la telefon; încuviinţa dând din cap, < cum interlocutorul ar fi putut să-1 vadă. Apus delicat i torul în furcă şi s-a întors spre Fernăndez.

— Dumneata eşti cadetul Fernăndez? Intră în domnului colonel, te rog.

S-a îndreptat spre uşă şi a bătut de trei ori. N-a răspuns. A împins uşa: încăperea era enormă, luminat tuburi fluorescente, ochii i-au fost iritaţi la contactul cui aşteptata atmosferă albastră. La zece metri distanţă a v* trei ofiţeri, aşezaţi pe nişte jilţuri de piele. A aruncat o ] ^ în jur: un birou, diplome, fanioane, tablouri, un I Pe jos nu era covor: parchetul strălucea, iar ghetele sale 4 necau ca pe gheaţă. A mers foarte încet, se temea să mif tineze. Se uita în jos, şi-a ridicat capul doar când a vă ub ochii lui apar un picior înfăşurat într-un pantalon kaki şi un braţ de jilţ. A luat poziţie de drepţi.

— Fernăndez? s-a auzit glasul care răsuna sub cerul înnorat când cadeţii evoluau pe stadion, repetind exerciţiile penfc-u ^feritele demonstraţii, glăsciorul şuierător care îi ţinea nemişcaţi în sala de festivităţi, vorbindu-le despre patriotism şi spirit de sacrificiu. Fernăndez şi mai cum?

— Fernândez Temple, domnule colonel. Cadet Alberto Fernândez Temple.

Colonelul îl scruta cu privirea; era bronzat şi bondoc, iar părul grizonat era lipit cu grijă de craniu.

— Ce eşti cu generalul Temple? a întrebat colonelul. Alberto încerca să ghicească ce prevesteşte tonul; era rece, dar nu ameninţător.

— Nimic, domnule colonel. Cred că generalul Temple este din familia Temple din Piura. Eu sunt din Moquegua.

— Da, a zis colonelul. Eşti din provincie. S-a întors, iar Alberto, urmărindu-i privirea, 1-a descoperit în celălalt jilţ pe comandantul Altuna. Ca mine şi ca majoritatea comandanţilor din armată. E-un adevăr, cei mai buni ofiţeri provin din provincie. Apropo, domnule Altuna, dumneavoastră de unde sunteţi?