Michael David

Realismul este, tradiţional, opus idealismului. Idealiştii, în mod tipic, nu au respins prima dimensiune a realismului; ei nu neagă existenţa obiectelor obişnuite din mediul

220 LIMBAJ şI REALISM nostru înconjurător (Hume a fost o excepţie notabilă). Ceea ce au respins ei în mod tipic este cea de-a doua dimensiune: independenţa de minte. Un exemplu este dat de faimosul slogan al lui Berkeley: „esse est percipi”, „a fi înseamnă a fi perceput”.

Realismul care ne interesează ar trebui să fie distins de un altul, numit „realism ştiinţific”. Această doctrină se preocupă de entităţile neobservabile postulate de ştiinţă – entităţi precum electronii, muonii şi spaţiu-timpul curbat. Realismul nostru este preocupat de entităţile observabile, în special de cele ale simţului comun, dar şi de cele ale ştiinţei

(de exemplu, de sateliţii lui Jupiter). Astfel, doctrina noastră s-ar putea numi, poate, mai adecvat „realism al simţului comun” ş„common-sense realism”ţ. Cele două doctrine au afinităţi evidente, dar sunt independente; fiecare poate fi susţinută fără cealaltă. Am putea accepta realismul simţului comun respingând totodată realismul ştiinţific pe motiv că, dacă nu observăm o entitate, nu putem avea motive puternice pentru a presupune că ea există. Un realism ştiinţific poate respinge realismul simţului comun pe motiv că ştiinţa arată că vederile populare despre lume sunt greşite iremediabil şi că nu există nimic altceva în afară de roiuri de quarkuri şi gluoni. În general totuşi, cele două doctrine tind să meargă mână în mână.

Realismul privind lumea fizică observabilă obişnuită este o doctrină constrângătoare.

Este aproape universal susţinut, în afara cercurilor intelectuale. Într-adevăr, este privit ca prea evident pentru a mai fi formulat. Însă în filosofie doctrina s-a bucurat de puţină popularitate. Antirealismul este riscul profesional al filosofiei.

Argumentele filosofice tradiţionale împotriva realismului încep cu o teză epistemologică: o asumpţie despre natura cunoaşterii. Într-un fel sau altul, a fost argumentată ideea că am putea avea cunoaştere numai dacă renunţăm la realism. Pentru ca această cunoaştere să fie cu putinţă, „golul” dintre obiectul cunoscut şi mintea cunoscătoare trebuie să fie acoperit; obiectul trebuie, într-un fel, să devină dependent de felul nostru de cunoaştere. În secolul XX, dimpotrivă, argumentele împotriva realismului încep de regulă cu o teză din filosofia limbajului. Pentru ca referinţa să fie posibilă, „golul” dintre obiectul la care se face referinţă şi mintea care face referinţa trebuie să fie acoperit; obiectul trebuie, într-un fel, să fie făcut dependent de felul nostru de a ne referi, de limbajul nostru. Împreună cu această schimbare recentă merge o alta, care nu este bine venită: natura antirealistă a concluziilor este adesea doar implicită şi aproape mereu învăluită în mister. Atenţia s-a îndreptat atât de mult asupra limbajului încât problema metafizică a tins să dispară ori să fie redefinită în termeni lingvistici; sau, cel mai rău dintre toate, să fie confundată cu chestiunile lingvistice. În general, filosofia limbajului s-a întins mai mult decât îi este plapuma (1.1).

În capitolul de faţă vom discuta două exemple de poziţii antirealiste, provenind din concepţii verificaţioniste asupra limbajului.

11.2. Pozitivismul logic şi eliminarea disputei realismului

Pozitivismul logic a început în Europa Centrală la începutul anilor '20, o dată cu formarea grupului cunoscut ca „Cercul de la Viena”. Calitatea de membru nu era limitată la filosofi, ci includea oameni de ştiinţă şi matematicieni. Membrii erau, toţi, persoane de orientare ştiinţifică, frapaţi de ceea ce se întâmpla în filosofie, în special în filosofia germană a vremii. Un exemplu de ceea ce ţineau ei să discrediteze este următorul citat din Ce este metafizica a lui Heidegger:

VERIFICAţIONISMUL 221

Ceea ce este de investigat este numai fiinţa şi nimic altceva; singură fiinţa şi mai departe nimic; doar fiinţa şi dincolo de fiinţă – nimic. Dar ce se poate spune despre Nimic? Există

Nimicul numai pentru că Nu-ul, adică Negaţia, există? Sau este invers? Există Negaţia şi

Nu-ul numai pentru că există Nimicul? Afirmăm: Nimicul este anterior Nu-ului şi Negaţiei.

Ş. Ţ Unde căutăm noi Nimicul? Cum să găsim Nimicul. Noi cunoaştem Nimicul. Teama revelează Nimicul. Ceea ce ne-a făcut să ne temem şi pentru care ne temem nu a fost, „în realitate”, nimic. Într-adevăr: Nimicul însuşi – ca atare – a fost prezent. Ce se poate spune despre acest Nimic?

— Nimicul însuşi nu este nimic (citat în Carnap, 1932, p. 69).

Pozitiviştii au simţit că o astfel de vorbire filosofică era literalmente fără înţeles şi au căutat o cale de a arăta acest lucru.

Calea pe care au găsit-o este principiul verificabilităţii: în forma sa cea mai simplă, „Semnificaţia este metoda de verificare”. Un corolar este că, dacă o propoziţie nu are o metodă de verificare – dacă nu are asociată o cale de a decide dacă e adevărată sau falsă – atunci este lipsită de semnificaţie. Cu această armă pozitiviştii sperau să elimine metafizica.

O dispută metafizică ce trebuia abandonată era, potrivit pozitiviştilor, cea dintre realişti şi idealişti. Dacă există o realitate exterioară minţii, aşa cum afirmă realiştii, sau dacă întreaga realitate este constituită din „idei”, „date ale simţurilor” sau „aparenţe”, aşa cum afirmă idealiştii, este „o pseudo-problemă fără semnificaţie” (Schlick, 1932-1933, p. 86). Căci ambele părţi ale disputei sunt de acord cu privire la „evidenţa empirică”

(Ayer, 1940, p. 16) – „datul” (Schlick, p. 83). Datul este ceea ce verifică propoziţiile şi, în consecinţă, este tot ceea ce poate furniza semnificaţie. Acordul asupra datului nu lasă nimic substanţial ca subiect de dispută. Întreaga dispută dintre realişti şi idealişti o constituie disputa pragmatică „despre alegerea a două limbaje diferite” (Ayer, p. 18): dacă să fie ales un limbaj al obiectelor materiale definit în termenii datului sau un limbaj al datelor simţurilor definit în termenii datului. Nu se pune problema ca o alegere sau alta să fie cea corectă.

Pozitiviştii au respins problemele metafizice şi le-au înlocuit cu cele lingvistice.

Sarcina filosofică era de a analiza semnificaţia propoziţiilor în termenii datului şi, astfel, de a le pregăti pentru a fi testate. Mişcarea de la metafizică înspre limbaj este cunoscută drept „cotitura lingvistică” ş„linguistic turn”ţ din filosofie.

Principiul verificabilităţii a prezentat mari probleme şi a fost abandonat de mult. În particular, s-a dovedit imposibil să fie expus într-o formă suficient de moderată pentru a salva mare parte din preţioasa noastră cunoaştere; arma folosită a eliminat nu doar metafizica germană, ci şi aproape orice altceva. Mai mult, principiul ridică îndoieli asupra propriului statut. Cum poate el să fie verificat?

Întreaga noastră abordare a chestiunilor limbajului este în dezacord cu principiul, aşa cum vom arăta mai târziu (11.4). În această secţiune vom lua în considerare o altă problemă. Să presupunem că principiul ar fi adevărat. Ar reuşi pozitiviştii să elimine astfel metafizica? Nu.

Pe baza principiului verificabilităţii, pozitiviştii afirmă că nu e substanţială întrebarea dacă există lucruri materiale, date ale simţurilor ş.a.m.d. Totul reprezintă doar o problemă de convenţie de limbaj. Alegerea nu vizează o stare de fapt; este doar pragmatică. Dar care sunt atunci faptele cu privire la care realiştii şi idealiştii sunt de acord? Răspunsul este clar: cele care privesc datul. Deoarece numai datul e cel care verifică fiecare propoziţie adevărată. Datul este ceea ce ne împiedică să spunem absolut

222 LIMBAJ şI REALISM orice în teoriile noastre: realitatea este cea pe care trebuie să o descriem cu acurateţe.

În fapt, toate propoziţiile, în măsura în care au semnificaţie, sunt traductibile în propoziţii despre dat. La urma urmei, pozitiviştii trebuie să vorbească numai despre dat.

Aşadar, atunci când pozitiviştii resping disputa metafizică despre natura realităţii, ei fac totodată o asumpţie metafizică puternică despre realitate: realitatea constă numai din dat. Dar ce anume este datul? Pozitiviştii pot cu greu să spună ceva în această privinţă.

Totuşi, o anumită concepţie despre dat transpare mereu din scrierile lor: este conţinutul indubitabil al experienţei. Cu alte cuvinte, datul este indistinctibil de ideile şi de datele simţurilor din idealismul tradiţional. Pozitiviştii sunt antirealişti ascunşi. În ciuda tăgadei lor, ei sunt angajaţi faţă de o metafizică puternică şi, pretindem noi, complet falsă.

Nu se poate teoretiza despre orice, cel puţin nu despre întregul limbajului, fără angajare implicită faţă de o concepţie despre lume. Ca rezultat, încercările de a elimina metafizica duc nu la eliminarea, ci la mistificarea ei; filosoful trebuie să-şi ascundă sau să-şi nege propriile asumpţii metafizice. Problema nu este metafizica, ci metafizica proastă: afirmaţiile obscurantiste despre natura lumii, în dezacord cu ştiinţa, care sunt apărate a priori.

11.3. Dummett şi greşita identificare a disputei realismului

Deşi principiul pozitivist al verificabilităţii a fost abandonat, verificaţionismul a renăscut recent sub influenţa filosofului de la Oxford, Michael Dummett. Am văzut că pozitiviştii au folosit verificaţionismul în încercarea de a înlocui problema metafizică a realismului cu o problemă despre limbaj. Dummett încearcă să identifice realismul cu o asemenea problemă şi foloseşte, prin urmare, verificaţionismul pentru a arăta că realismul este fals.

Dezbaterea lui Dummett despre realism este voluminoasă, repetitivă şi dificilă. Ea vizează nu doar realismul care ne interesează pe noi – realismul cu privire la entităţile fizice ale simţului comun precum pietre, copaci şi pisici – ci şi realismul cu privire la entităţile ştiinţifice, la entităţile matematice, cu privire la trecut ş.a.m.d. El identifică fiecare dispută a realismului cu o dispută în jurul condiţiilor de adevăr ale mulţimii relevante de propoziţii. În cazul de faţă, ele ar fi propoziţiile fizice ale simţului comun care conţin cuvinte precum 'piatră', 'copac' şi 'pisică'. Argumentul său începe cu următoarea premisă:

(I) Disputa din jurul realismului simţului comun vizează chestiunea dacă aceste propoziţii au condiţii de adevăr realiste sau doar verificaţioniste.

Dummett continuă argumentând că propoziţiile au doar condiţii de adevăr verificaţioniste, astfel încât realismul este fals.

Condiţiile de adevăr „realiste” implică o noţiune „realistă” de adevăr. O noţiune de adevăr este realistă, după Dummett, dacă nu face adevărul propoziţiilor dependent de dovezile pe care le avem sau pe care le-am putea avea pentru propoziţie. Astfel, o propoziţie ar putea fi adevărată chiar dacă nu am avea o cale efectivă de a distinge dacă este adevărată. Adevărul poate „transcende dovezile” în favoarea lui. În mod clar, noţiunea de adevăr folosită pentru a explica semnificaţia este una realistă: semnificaţia

VERIFICAţIONISMUL 223 este explicată în termeni de referinţă şi structură, fără vreo menţiune la dovezile pentru adevăr. Dimpotrivă, o noţiune de adevăr este verificaţionistă când ia o propoziţie ca fiind adevărată numai dacă este sau ar putea fi stabilit că propoziţia este adevărată.

Distincţia este expusă foarte concludent prin celebrul exemplu favorit al lui Dummett: persoana care a murit fără a fi fost vreodată pusă în pericol. Să emitem următoarea propoziţie despre acea persoană:

Persoana a fost curajoasă.

Este adevărată sau falsă? Dacă propoziţia are doar condiţii de adevăr verificaţioniste, întrebarea duce la: putem noi descoperi dacă este adevărată sau falsă? E foarte probabil că nu putem descoperi nici o informaţie despre acea persoană care să fie relevantă pentru propoziţie. În acest caz, propoziţia nu este nici adevărată, nici falsă. Pe de altă parte, dacă propoziţia are condiţii de adevăr realiste, adevărul sau falsitatea ei transcende chestiunile de ordinul evidenţei. A existat ceva în legătură cu acea persoană, fie că putem noi să descoperim ce anume, fie că nu putem, care face ca propoziţia să fie adevărată sau falsă.

Ideea potrivit căreia condiţiile de adevăr sunt verificaţioniste reprezintă, în mod clar, o rudă a principiului verificabilităţii, care a fost respins. Suprasimplificând, dacă semnificaţia înseamnă condiţii de adevăr, iar condiţiile de adevăr sunt verificaţioniste, semnificaţia este metoda de verificare.

Să lăsăm la o parte restul argumentului lui Dummett până în secţiunea următoare şi să luăm în considerare premisa (I). Dummett identifică disputa realismului cu una semantică. Mai mult, identificarea nu este nici ascunsă, nici stingheră: Dummett crede că este principala lui contribuţie.

Întregul tâlc al abordării mele şa diferitelor controverse din jurul realismuluiţ este de a arăta că teoria semnificaţiei stă la baza metafizicii. Dacă am vreo contribuţie filosofică vrednică de luat în seamă, cred că ea constă în a fi pus problema în aceşti termeni (1978, p. xl).

Dummett este un entuziast al cotiturii lingvistice (11.2).

Am putea avea un rezumat al descrierii pe care am făcut-o realismului în secţiunea

11.1 după cum urmează:

Entităţile fizice ale simţului comun există obiectiv independent de mental.

Aceasta nu spune nimic despre limbaj: nu conţine termeni semantici sau gramaticali, precum 'ânseamnă', 'adevăr' sau 'substantiv'; nu spune nimic despre entităţi lingvistice precum propoziţii şi cuvinte. E o doctrină despre ceea ce este şi cum este. Despre lumea în mare măsură impersonală şi inanimată. Dimpotrivă, o teorie a limbajului are locul ei într-o teorie despre oameni. (Desigur, realismul este formulat în limbaj. Cum altfel ar putea fi formulat?! Dar nu este despre limbaj. Întrebuinţarea limbajului este un lucru, menţionarea lui este alt lucru; 2.7.)

Dat fiind că doctrina pe care am numit-o „realism” pare a nu avea nimic de-a face cu limbajul, este cazul să ne întrebăm dacă Dummett nu foloseşte termenul 'realism' într-un alt sens. Dacă se întâmplă astfel, e clar că Dummett se vede ca reinterpretând şi respingând doctrina metafizică a realismului.

224 LIMBAJ şI REALISM

Ce anume autorizează această interpretare? După Dummett, o teză metafizică este, în sine, doar o metaforă sau o imagine. Este doar „o imagine ce nu are în sine nici o substanţă altfel decât ca reprezentare a concepţiei date a semnificaţiei” (1977, p. 383).

O metaforă trebuie să fie făcută literală dacă este să fie mai mult decât doar sugestivă.

Concepţia lui Dummett, în spirit foarte pozitivist, este că o metaforă metafizică poate fi redată numai printr-o teorie a semnificaţiei. Esenţială pentru identificarea de către el a realismului cu o teză semantică este concepţia că, fără o astfel de identificare, realismul nu are conţinut autentic, oricât de irezistibilă ar fi imaginea pe care o prezintă.

Credem că „teza metaforei” ar trebui respinsă şi că premisa (I) este falsă.

Pentru început, să notăm că teza metaforei ar putea părea plauzibilă numai pentru cineva care ar crede deja că o concepţie metafizică este, într-un fel, deosebită. Fără îndoială, concepţia este încurajată de pretinsa natură a priori a metafizicii şi de excesele heideggeriene. Din perspectiva noastră naturalistă (1.3), metafizica este empirică, şi nu specială.

Nimeni nu ar trebui să creadă că teoria după care există pietre este doar o metaforă; nici teoria că există copaci; nici teoria că există pisici. Dimensiunea existenţei din perspectiva realismului este numai o generalizare a unor astfel de teorii şi nu e absolut deloc metaforică. Este mai greu să evităm un element metaforic când se pune problema dimensiunii independenţei. Caracterizările antirealiste ale pretinsei dependenţe a obiectelor de mintea cunoscătoare – încercările de a acoperi „golul” – ne surprind adesea puternic ca fiind metaforice, aşa cum va deveni evident în următoarele două capitole.

Totuşi, înlăturarea elementelor metaforice nu reduce disputa realismului la una despre semnificaţie; ea rămâne o dispută privind natura realităţii.

Motivele lui Dummett pentru teza metaforei nu sunt constrângătoare. Ele se bazează pe analogia cu o dispută din filosofia matematicii. În această disciplină există o neînţelegere cu privire la entităţile matematice. Unii filosofi au negat că există astfel de entităţi; aici se situează analogul matematic al negării dimensiunii existenţei din perspectiva realismului cu privire la lumea exterioară. Totuşi, dacă existenţa entităţilor matematice este acceptată, disputa devine similară cu una asupra dimensiunii independenţei. Dat fiind că există numere, cum sunt ele? Există independent de noi? Descoperă matematicienii proprietăţilor lor şi relaţiile dintre ele, la fel cum descoperă biochimistul structura unui virus? Ori sunt numerele propria noastră creaţie? Construim noi sistemul numerelor şi inventăm, astfel, proprietăţile lor ori le descoperim?

Sunt întrebări foarte dificile. Să presupunem că numerele sunt reale şi independente de noi. Nici o descriere naturalistă a naturii lor nu a avut până acum succes, astfel încât rezultatul este platonismul: numerele sunt reale, dar nu fizice şi nici spaţio-temporale.

Astfel, natura lor este profund misterioasă. Şi cum am putea să cunoaştem aceste obiecte stranii şi izolate cauzal?

Alternativa, cunoscută drept construcţionism sau intuiţionism, nu este mai atrăgătoare.

Dacă noi am inventat matematica în cam acelaşi fel în care am inventat jocul de şah, este foarte ciudat că e atât de folositoare – de-a dreptul indispensabilă – pentru investigarea lumii.

Confruntat cu aceste dificultăţi, Dummett propune să tratăm disputa dintre platonism şi intuiţionism ca o versiune metaforică a disputei asupra condiţiilor de demonstrabilitate matematică. Ceea ce se transformă rapid într-o chestiune care priveşte condiţiile de adevăr ale propoziţiilor matematice.

VERIFICAţIONISMUL 225

Propunerea lui Dummett are o oarecare plauzibilitate, dar nu la fel stau lucrurile cu extinderea abordării dincolo de disputa matematică, la realismul simţului comun. Căci plauzibilitatea propunerii lui Dummett în matematică provine exact din contrastul dintre entităţile matematice şi entităţile fizice familiare. Numerele (dacă există) contrastează cu pietrele, copacii şi pisicile prin proprietăţile lor stranii non-spaţio-temporale, prin izolarea lor cauzală şi prin inaccesibilitatea la investigarea experimentală. Această situaţie face ca disputa matematică să pară atât de metaforică.

Pe scurt, credem că premisa (I) a lui Dummett este falsă. Prima facie, disputa realismului este o dispută metafizică – una privind natura realităţii. Dummett are nevoie de un argument puternic pentru a arăta că, în ciuda aparenţelor, reprezintă o dispută despre limbaj. Încercarea lui de a arăta acest lucru prin stabilirea naturii metaforice a realismului eşuează. Ea se bazează pe o analogie greşită cu matematica. Tocmai diz-analogia dintre numere şi lucrurile obişnuite face teza metaforei să pară plauzibilă pentru disputa matematică.

Rezultă de aici că, oricare ar fi punctele forte ale restului argumentării dummettiene, numai acest argument nu poate stabili nimic cu privire la realism.

11.4. Verificaţionismul

Am susţinut că verificaţionismul nu elimină metafizica, aşa cum pretind pozitiviştii, şi nici nu instaurează antirealismul, aşa cum pretinde Dummett. În secţiunea de faţă vom evalua verificaţionismul însuşi şi vom lua în considerare relaţiile pe care le are cu realismul.

Să începem prin analizarea restului argumentului dummettian. El încearcă să statornicească ideea că propoziţiile au numai condiţii de adevăr verificaţioniste. În forma sa cea mai proeminentă, argumentul încearcă acest lucru prin a susţine că ele sunt singurul tip de condiţii de adevăr pe care vorbitorul le-ar putea cunoaşte. Să admitem ideea potrivit căreia condiţiile de adevăr ale unei propoziţii sunt: este adevărată dacă şi numai dacă anumite circumstanţe sunt realizate. Dummett afirmă că vorbitorul nu ar putea cunoaşte aceste condiţii dacă circumstanţele le transcend pe cele în care propoziţia ar putea fi verificată. Principala problemă a argumentului este că presupune ca vorbitorul competent să cunoască semnificaţiile şi condiţiile de adevăr ale propoziţiilor din limbajul său, cel puţin „implicit” sau „tacit”. Am argumentat împotriva acestei asumpţii carteziene

— 8.7). Dacă avem dreptate, atunci afirmaţia lui Dummett că vorbitorul nu ar putea cunoaşte condiţii de adevăr realiste este irelevantă pentru adevărul realist. Prin urmare, nu vom mai adăuga nimic despre această proeminentă formă de argumentare.

În ciuda proeminenţei, diferiţi factori, inclusiv neclaritatea vorbirii lui despre cunoaşterea „implicită” sau „tacită”, sugerează că nu aceasta este forma de argument pe care

Dummett o are în vedere. Mai degrabă, se pare că el are în minte un argument care consideră competenţa ca fiind pur şi simplu o abilitate practică, ce nu cere cu adevărat vreo cunoaştere propoziţională a limbajului. Potrivit acestei forme de argument, propoziţ iile pot avea numai condiţii de adevăr verificaţioniste, deoarece o propoziţie ce ar avea condiţii de adevăr depăşind condiţiile de verificare nu ar putea fi înţeleasă. Un vorbitor trebuie să fie capabil să-şi manifeste înţelegerea prin comportament, iar tot ceea ce poate

226 LIMBAJ şI REALISM el manifesta este abilitatea de a asocia propoziţia cu condiţiile care o verifică. Cel mai simplu, el poate arăta că recunoaşte o anumită situaţie ca justificând conclusiv aserţiunea propoziţiei.

Detaliile argumentului sunt complicate şi nu ne vor interesa aici. Dar, pe scurt, Dummett susţine că înţelegerea trebuie să fie verificaţionistă şi la fel trebuie să fie şi condiţiile de adevăr.

Am arătat mai devreme (11.2) că verificaţionismul e în dezacord cu întreaga noastră abordare a limbajului. Putem scoate în evidenţă acest lucru trecând de la propoziţii la cuvinte. Potrivit verificaţionismului, vorbitorul competent trebuie să fie capabil să verifice propoziţiile pe care le întrebuinţează, să spună că sunt adevărate atunci când sunt adevărate. În acest scop, el trebuie să poată identifica la ce se referă cuvintele. Să luăm, de exemplu, numele 'Reagan'. Pentru a fi capabilă să verifice o propoziţie ca 'Reagan este ridat', care conţine acest nume, o persoană trebuie să-l poată identifica pe

Reagan. Cum ar putea face asta? Descriindu-l sau recunoscându-l într-o mulţime. Deci verificaţionismul cere ceea ce am numit „teoria identificării”, o teorie fregeană a numelor mai extinsă decât teoria descriptivă (3.5). Aşadar, nu este nici o surpriză că Dummett subscrie la teoria identificării. Teoriile cauzale ale numelor s-au născut din respingerea teoriilor descriptive şi ale identificării şi sunt în mod esenţial antiverificaţioniste. Dacă argumentele bazate pe ignoranţă şi eroare oferite împotriva teoriilor descriptive şi ale identificării (3.3-3.5) sunt corecte, atunci verificaţionismul este fals. O persoană poate folosi un termen chiar şi atunci când greşeşte complet sau este total ignorantă cu privire la referentul lui.

Aşadar, noi credem că verificaţionismul este fundamental neplauzibil. Suntem de părere totuşi că există şi consideraţii mai profunde împotriva lui. Ele rezultă din luarea în discuţie a relaţiilor sale cu realismul.

Dummett identifică realismul cu adevărul realist. Trebuie să evităm această greşeală.

Chestiunile sunt complet distincte. Ele sunt totuşi înrudite. Trebuie să vedem prin ce se înrudesc. Ce concluzii cu privire la adevăr şi înţelegere putem trage dintr-o viziune asupra realismului? Şi ce concluzii despre realism putem trage dintr-o viziune asupra adevărului şi înţelegerii? Sunt întrebări care dau naştere altora. De unde ar trebui să începem? Ar trebui să începem cu o viziune asupra realismului şi să vedem ce rezultă din ea cu privire la adevăr şi înţelegere sau invers? Cei care, precum Dummett, sunt partizani ai cotiturii lingvistice în filosofie cred că ar trebui să începem cu adevărul şi înţelegerea.