Michael David

Adevăr logic – O propoziţie care rămâne adevărată sub toate reinterpretările termenilor ei (alţii decât particulele logice 'toţi' şi 'nu'); de exemplu, 'Toţi necăsătoriţii sunt necăsătoriţi'.

Adevăr necesar – O propoziţie care trebuie să fie adevărată. O propoziţie care este adevărată „în toate lumile posibile”. Exemple favorite constituie adevărurile logicii şi matematicii; mai recente şi mai controversate, propoziţii de identitate precum 'apa este H

O'. Cf. adevăr contingent.

A posteriori sau empiric – Aplicat în primul rând cunoaşterii. Cunoaşterea a posteriori sau empirică depinde din punctul de vedere al justificării de experienţa noastră cu privire la lume.

Metodele empirice sunt cele ale observaţiei şi experimentului. Cf. a priori.

A priori – Aplicat în primul rând cunoaşterii. Cunoaşterea a priori nu depinde din punctul de vedere al justificării de experienţa noastră cu privire la lume. Cunoaşterea logică şi cea matematică ne pun la dispoziţie exemplele favorite. Metodele a priori sunt cele ale reflecţiei din fotoliu. Cf. a posteriori sau empiric.

Analitic – Aplicat în primul rând propoziţiilor. O propoziţie analitică depinde, din punctul de vedere al valorii de adevăr, numai de semnificaţia elementelor ei, nu de semnificaţie împreună cu realitatea extralingvistică. 'Celibatarii sunt necăsătoriţi' este un exemplu standard. Într-un sens mai slab, o propoziţie analitică este fie un adevăr logic (cf. adevăr logic), fie o propoziţie care poate fi transformată într-un adevăr logic prin substituirea sinonimelor cu sinonime. Cf. sintetic.

Anaforic – O expresie este anaforică dacă depinde, din punctul de vedere al interpretării, de alte expresii ale discursului. Pronumele sunt exemple tipice. Astfel, 'cel' şi 'se' în 'Max este cel care se urăşte' sunt anaforice, interpretarea lor depinzând de 'Max'. 'Max' se numeşte antecedentul lor. Antecedenţii precedă de regulă, dar nu întotdeauna, expresia de care sunt legaţi anaforic. În 'Faptul că a pierdut alegerile l-a supărat pe Peacock din cale-afară', 'Peacock' poate fi antecedentul lui 'l-'. Cf. deictic.

Aplicaţie – În lucrarea de faţă, o specie sau un mod de referinţă. Relaţia dintre un predicat şi obiectele la care se referă.

Aplicator rigid – Dacă un termen rigid general (masă) este aplicat unui obiect (material) din lumea reală şi acel obiect (material) există într-o altă lume posibilă, atunci el se aplică acelui obiect

(material) în acea lume. Termenii pentru genuri naturale sunt în mare parte acceptaţi ca fiind rigizi.

Arbori ai structurii frazei sau markeri de frază – Afişează structura sintactică. Arborii arată cum este organizată o unitate (de regulă o propoziţie) în subunităţile ei imediate; cum se descompun, la rândul lor, unităţile în unităţi mai mici şi tot aşa, în adâncime, până la elementele primitive, cuvinte sau morfeme. Atât D-structurile, cât şi S-structurile sunt, în mod tipic, prezentate ca arbori ai structurii frazei. Cf. gramatică generativă (transformaţională).

Atributivă – În lucrarea de faţă, întrebuinţarea unui termen singular sau reprezentant al acestei întrebuinţări pentru a desemna (fără a avea în minte un obiect particular) ceea ce înseamnă a avea acea proprietate. Un termen atributiv depinde, din punctul de vedere al identificării referinţei, de denotaţie. Cf. designaţional.

280 GLOSAR

Asumpţia carteziană – În lucrarea de faţă, concepţia potrivit căreia competenţa unei persoane cu privire la o expresie presupune că ea cunoaşte tacit semnificaţia expresiei; exclusiv acea competenţă dă cunoaşterea semnificaţiei.

Compoziţionalitate – O constrângere impusă teoriilor semantice. Reprezintă cerinţa ca proprietăţ ile semantice ale expresiilor complexe (fraze, propoziţii) să fie funcţie a proprietăţilor semantice ale elementelor care compun aceste complexe.

Condiţii de adevăr – Proprietatea unei propoziţii în virtutea căreia propoziţia este adevărată dacă se obţine o anumită situaţie în lume şi nu este adevărată dacă acea situaţie nu se obţine.

Constituent – Un element al unei propoziţii. Elementele pot fi cuvinte sau grupări mai mari, precum fraze sau propoziţii, însă nu orice secvenţă de cuvinte dintr-o propoziţie este un constituent. 'Fiecare câine urmăreşte' nu este un constituent al 'Fiecare câine urmăreşte un om'. Gramatica unei limbi relevă structura constituenţilor fiecărei propoziţii a limbii.

Constructivism – O doctrină metafizică ce combină două idei kantiene cu relativismul. Ideile kantiene pleacă de la premisa că lumea cunoscută se arată parţial prin impunerea de către noi a conceptelor (şi a altor asemenea); şi că există o lume de necunoscut, anterioară impunerii conceptelor noastre. Prin conjugarea cu relativismul, duce la concepţia că diferitele grupuri impun diferite concepte care constituie diferite lumi.

Context opac sau intensional – Un loc într-o propoziţie în care substituirea cu un termen singular a unui termen coreferenţial poate schimba valoarea de adevăr a propoziţiei. Cf. context transparent sau extensional.

Context transparent sau extensional – Un loc într-o propoziţie în care substituirea cu un termen singular a unui termen coreferenţial nu schimbă niciodată valoarea de adevăr a propoziţiei.

Cf. context opac sau intensional.

Conţinut – Un sinonim pentru „semnificaţie”, folosit în special pentru semnificaţia unui gând.

Cuantificator – O expresie ca 'toţi', 'unii', 'majoritatea', 'câţiva', care determină interpretarea a ceea ce se cheamă „variabile” în logică. Astfel, o variabilă este anaforică. Variabilele limbajului natural sunt, de regulă, pronume sau alte proforme. Ele sunt deseori legate de cuantificatorii lor; de exemplu, în 'Fiecare pistolar care spune că şelţ vrea să moară cu cizmele speră şca elţ să moară în pat', cuantificatorul 'fiecare pistolar' leagă doi reprezentanţi ai pronumelui 'el' de pronumele relativ 'care'. Cu toate acestea, uneori variabilele sunt libere, lucru evident într-un dialog în care variabila unui vorbitor îşi ia interpretarea de la cuantificatorul vorbitorului anterior.

D-lanţ – Prescurtare pentru „lanţ desemnator” ş„designating chain”ţ. Un lanţ cauzal între un obiect şi o persoană, constând în întemeieri, împrumuturi de referinţă şi abilităţi de a desemna.

Un termen singular poate desemna un obiect numai dacă există un d-lanţ care să conecteze utilizatorul termenului cu obiectul.

D-structură (structură de adâncime) – Un nivel al structurii distins de S-structură de către gramatica generativ-transformaţională. Arată organizarea fundamentală a unei propoziţii: organizarea ei în propoziţii principale şi subordonate; subiect şi obiect; aplicarea cuvintelor şi a frazelor modificatoare şi altele. Cf. S-structură (structură de suprafaţă).

Deictic – întrebuinţare nonanaforică a unui pronume (personal sau demonstrativ) sau descripţie.

O întrebuinţare spontană indicând direct un obiect. Cf. anaforic.

Denotaţie – O specie sau un mod de referinţă. Are întrebuinţare generală ca relaţie dintre un termen singular şi referentul său. În lucrarea de faţă e folosit în sens mai restrâns: modul de referinţă al unui termen atributiv. Aşa e relaţia dintre un termen atributiv şi obiectul unic căruia i se aplică descripţia asociată termenului. Cf. designaţie.

Descripţie definită – O specie de termen singular a cărui formă de bază este 'F-ul', unde 'F' stă pentru un termen general. Totuşi, superlative precum 'cel mai înalt munte' şi expresii precum 'tatăl ei' sunt, de asemenea, descripţii definite.

Designator rigid – Un termen singular ce desemnează acelaşi obiect în fiecare lume posibilă în care obiectul există. Numele proprii sunt, în mare parte, considerate rigide.

Designaţie, desemnare – O specie sau un mod de referinţă. Are o întrebuinţare generală ca relaţie dintre un termen singular şi referentul său. În lucrarea de faţă este folosită în sens mai restrâns:

GLOSAR 281 modul de referinţă al unui termen designaţional. Astfel este relaţia dintre un termen designaţional şi obiectul pe care este întemeiat d-lanţul subiacent. Cf. denotaţie.

Eliminativism – A fi eliminativist cu privire la o teorie înseamnă a crede că obiectele postulate de ea pur şi simplu nu există; astfel, ateii sunt eliminativişti cu privire la religie.

Empiric – Cf. a posteriori.

Epistemologie – Teoria cunoaşterii, a felului nostru de a cunoaşte.

Filosofie primă – Ramură sau concepţie filosofică în care filosofia este văzută ca anterioară oricărui demers ştiinţific. Rolul filosofiei este de a descoperi adevărurile a priori importante.

Este folosită uneori pentru a acoperi acea parte a filosofiei care determină ceea ce este (cf. ontologie) anterior descoperirilor despre ceea ce este. Cf. naturalism.

Fizicalism – Doctrina potrivit căreia singurele entităţi sunt entităţi fizice şi care postulează, în cele din urmă, că legile fizice explică totul (într-un anumit sens).

Gânduri sau atitudini propoziţionale – Stări mentale care diferă în funcţie de două dimensiuni.

Una o constituie genul atitudinii: convingere, speranţă, dorinţă, teamă etc. Cealaltă – conţinutul: că Reagan este ridat, că Thatcher este dură, că Andropov este mort etc.

Genuri naturale – Genurile cerute pentru explicarea universului natural.

Gramatică generativă (transformaţională) – O gramatică generativă a unui limbaj oferă o expunere explicită a regulilor de generare a tuturor propoziţiilor posibile într-un limbaj – şi numai a lor – din cuvintele (sau morfemele) limbajului. Ea dă, astfel, o descriere sintactică a propoziţiei. Gramatica generativă recunoaşte două genuri de reguli. Regulile de bază asamblează elementele primitive în D-structuri. Aceste structuri sunt proiectate în S-structuri prin reguli de transformare.

Holism al semnificaţiei – Concepţia potrivit căreia semnificaţia unui cuvânt este determinată de o mare proporţie, poate chiar de întregul relaţiilor ei cu toate celelalte cuvinte ale limbajului.

Idealism – O doctrină metafizică: entităţile care constituie lumea sunt dependente din punctul de vedere al existenţei sau al naturii lor de minte sau sunt ele însele mentale. Cf. realism.

Idiolect – Varietatea unui limbaj folosit de un vorbitor individual.

Împrumut de referinţă – Dobândirea de către o persoană a unei abilităţi sau reîntărirea abilităţii de a folosi un termen ca rezultat al exerciţiului acelei abilităţi de către o altă persoană într-un act de comunicare.

Înnăscut – Aplicat la cunoaşterea sau la conceptele pe care un agent nu trebuie să le înveţe; informaţie „implantată” în agent. Cf. nativism.

Întemeiere – În lucrarea de faţă, o percepţie (sau cvasipercepţie) a unui obiect care inaugurează un lanţ cauzal determinant pentru referinţa unui termen.

Limbaj natural (limbă) – Limbaj care s-a dezvoltat natural şi are sau a avut vorbitori nativi

(vorbitori care l-au dobândit ca prim limbaj al lor).

Localism al semnificaţiei – Concepţia potrivit căreia semnificaţia unui cuvânt este determinată de puţine – în cazul în care există vreuna – relaţii cu alte cuvinte.

Metafizică – Domeniu al filosofiei preocupat de natura ultimă a lumii, de ceea ce este şi de cum anume este.

Nativism – Teorie psihologică a minţii umane sau aspect important al minţii umane care susţine că aceasta are un stoc bogat de concepte înnăscute şi/sau cunoaştere înnăscută. Cf. înnăscut.

Naturalism – Din punct de vedere epistemologic, concepţia după care cunoaşterea filosofică – întreaga cunoaştere, cu excepţia, poate, a matematicii şi a logicii – este empirică; filosofia este continuă cu ştiinţa şi nu este a priori. Din punct de vedere metafizic, este doctrina fizicalismului

(cf. fizicalism). Cf. filosofia primă.

Ontologie – Teoria a ceea ce este, adică a genurilor fundamentale de entităţi din care constă universul şi a naturii lor generale. În mod derivat, ontologia unei teorii este o mulţime de entităţi postulate de acea teorie.

Ostensiv (definiţie ostensivă) – Actul de a indica un obiect sau o proprietate. Ca urmare, o definiţie ostensivă este o explicaţie a semnificaţiei unui termen prin indicarea (exemplificarea) referentului său. Cf. întemeiere.

282 GLOSAR

Problema qua – O problemă pentru teoria fixării referinţei prin întemeiere, în special pentru nume şi termeni pentru genuri naturale. Când un vorbitor întemeiază un termen prin experienţă perceptuală, în virtutea a ce anume este întemeiat termenul pe cauza acelei experienţe qua un anumit gen, şi nu qua un alt gen? Întrucât cauza va fi întotdeauna o instanţă a multiple genuri; de exemplu, un obiect poate fi o echidnă, o monotremă, un mamifer, o vertebrată ş.a.m.d.

Realism – O doctrină metafizică. În lucrarea de faţă, realismul simţului comun şcommon-sense realismţ este doctrina potrivit căreia majoritatea entităţilor observabile postulate de simţul comun există independent de mental. Realismul ştiinţific reprezintă doctrina paralelă privind neobservabilele postulate de ştiinţă. Cf. idealism.

Referinţă – În lucrarea de faţă, genul faţă de care toate relaţiile referenţiale – de exemplu aplicaţie, designaţie, denotaţie – sunt specii. Deseori folosită în sens mai restrâns pentru relaţia dintre un termen singular şi referentul lui.

Semantică – Teoria semnificaţiei. Uneori pusă în opoziţie cu sintaxa: semantica este văzută ca studiu al relaţiilor dintre simboluri şi lume, în vreme ce sintaxa este studiu al relaţiilor dintre simboluri. Contrastul este exagerat: proprietăţile semantice ale expresiilor complexe depind, în parte, de structura lor, adică de proprietăţile sintactice. Cf. sintaxă.

Semantică teleologică – O teorie semantică, de obicei a gândurilor, care susţine că semnificaţia unei expresii-tip este determinată de istoria selectivă a acelui tip. Dacă gândul-tip FOC există într-un agent datorită abilităţii antecesorilor agentului de a recunoaşte şi de a evita focurile, FOC este despre foc.

Semnificaţie convenţională – Semnificaţia unei expresii determinată de stabilirea convenţiilor lingvistice din limbajul vorbitorului. Cf. semnificaţia vorbitorului.

Semnificaţia vorbitorului – Ceea ce vrea vorbitorul să spună printr-o expresie cu ocazia particulară a întrebuinţării ei. Această semnificaţie este determinată de conţinutul (semnificaţia) unui gând pe care îl exprimă vorbitorul. Cf. semnificaţie convenţională.

Sens – În lucrarea de faţă, proprietatea unui cuvânt de a se referi la ceva într-un anumit fel, modul lui de referinţă. De regulă se cere mai mult pentru un sens; de exemplu, să fie „surprins” de vorbitori competenţi.

Structuralism – O abordare a limbajului şi a altor sisteme care susţine autonomia acestora, deci că ele trebuie explicate prin apelul la relaţiile din interiorul sistemelor, şi nu prin relaţiile exterioare sistemelor. Există două mişcări structuraliste, întru câtva similare: una care s-a născut în Franţa începutului de secol XX şi una care a debutat în Statele Unite, puţin mai târziu.

S-structură (structură de suprafaţă) – Un nivel al structurii distins de D-structură de către gramatica generativ-transformaţională. Ea determină cum este pronunţată sau scrisă propoziţia prin prezentarea organizării superficiale a elementelor propoziţiei în cuvinte, fraze şi propoziţii.

Cf. d-structură (structură de adâncime).

Sintaxă – Teoria principiilor care determină formarea simbolurilor complexe din simboluri simple; în particular, teoria formării propoziţiilor din cuvinte. Cf. semantică.

Sintetic – Aplicat în primul rând propoziţiilor. O propoziţie sintetică depinde din punctul de vedere al valorii de adevăr nu numai de semnificaţia elementelor ei, ci şi de realitatea extralingvistică. Cf. analitic.

Tip fizic – În lucrarea de faţă, un tip de entitate identificat prin caracteristici fizice perceptibile şi folosit ca mediu al limbajului; de exemplu, un anumit tip de sunet. Cf. tip semantic.

Tip semantic – Un tip de entitate identificat prin caracteristici semantice; astfel, un sunet specimen şi o inscripţie specimen pot fi de acelaşi tip semantic. Cf. tip fizic.

Variabil – Cf. cuantificator.

Verificaţionism – O teorie a semnificaţiei care identifică semnificaţia unei propoziţii cu metoda de a determina dacă propoziţia trebuie acceptată sau respinsă.

SFÂRŞIT