Michael David

Răspunsul e prea complicat pentru a fi abordat aici, dar credem că este limpede unde poate fi găsit: în pespectiva „interpretativă” cerută de monismul anomal. Davidson consideră că sarcina semanticii ar fi aceea de a spune cum să construim o „interpretare radicală” pentru un limbaj. Din perspectiva noastră, această îndatorire este demnă de efort, dar nu e suficient de fundamentală: ea se bazează pe noţiunile semantice de semnificaţie, adevăr şi referinţă, care au nevoie de explicaţii independente. Davidson nu ar fi de acord cu aşa ceva, întrucât crede că nu este ceva în plus de spus despre aceste

1. Substanţă cristalină folosită în trecut ca sedativ, tranchilizant sau hipnotic. S-a descoperit că, luată în timpul perioadei de graviditate, determină deficienţe de creştere a fetusului – membre anormal de scurte ale nou-născutului etc. (n.t.).

272 LIMBAJ şI FILOSOFIE noţiuni faţă de ceea ce ar fi revelat prin împlinirea sarcinii sale. Aici se reflectă monismul lui anomal. El nu consideră gândurile stări obiective postulate independent de limbaj, care pot fi folosite în explicarea limbajului ce le exprimă. Mai degrabă, sub influenţa lui

Quine, el începe explicarea limbajului de la o asumpţie behavioristă: „Semnificaţia este în întregime determinată de comportamentul observabil, chiar de comportamentul imediat observabil” (Davidson, 1990, pp. 314; cf. Quine, 1991, p. 272). O astfel de bază îngustă pare a cere eliminativism semantic. Dar Davidson are un alt fel de antirealism în minte.

Semnificaţiile nu sunt, în cea mai mare parte, proprietăţi obiective ale căror naturi aşteaptă să fie descoperite de noi. Singura realitate independentă captată de dezbaterea privind semnificaţia este o mulţime de dispoziţii verbale. Dincolo de aceasta nu se află nimic decât practica proprie nouă a interpretării reciproce folosind principiile îngăduinţei, o practică ce ar trebui să fie văzută mai mult ca impunând o realitate semantică decât ca descoperind una (Davidson, 1984, 1990).

Vom avea în vedere aceste principii în următoarele două secţiuni. Dar, mai întâi, să observăm cum arată abordarea davidsoniană din perspectivă realistă. Credem că nu a fost adus nici un motiv destul de bun pentru a trata teoriile minţii şi semnificaţiei diferit de teoriile celorlalte ştiinţe. Oamenii obişnuiţi atribuie semnificaţii gândurilor şi enunţurilor.

În cea mai mare parte, atribuirile par a avea succes în explicarea comportamentului şi în a ne ghida către realitate. Deci avem un motiv serios pentru a presupune că gândurile şi enunţurile au semnificaţii independent de atribuirile făcute de către noi. Davidson (ca şi

Quine) nu dă nici un argument pentru behaviorismul ce stă la baza perspectivei sale antirealiste.

15.4. Principiile îngăduinţei

Trebuie subliniată ideea că orice principiu al îngăduinţei suficient de puternic pentru a delimita psihologia populară de ştiinţă trebuie să fie unul constitutiv: unul care să i se aplice unui obiect, dacă este ca obiectul să posede dorinţe şi convingeri. Principiile constitutive sunt foarte diferite de cele epistemice şi euristice. Un bun principiu epistemic poate fi acesta: suntem îndreptăţiţi să presupunem că o persoană este, în cea mai mare parte, raţională şi cu credinţă în adevăr. Dar asemenea principii nu disting psihologia raţională de ştiinţă. A face obiectul îngăduinţei trebuie să ţină de esenţa sistemului intenţional.

Am notat care sunt problemele în interpretarea lui Dennett (15.2). Dar, considerând că raţionalitatea agenţilor intenţionali nu este ceva care trebuie descoperit ori demonstrat, Dennett pare a adopta un principiu constitutiv de îngăduinţă. Mai mult, el ia explicit principiul ca fiind mai curând normativ şi idealizant decât descriptiv. Explicaţia psihologică intenţională moşteneşte, ca urmare, această caracteristică, ceea ce ne poate ajuta să explicăm de ce vede Dennett psihologia intenţională mai asemănătoare cu teoriile matematice formale ale jocurilor şi cu teoria deciziei decât cu ştiinţa naturală. Căci astfel de teorii formale sunt teorii ale felului în care s-ar comporta agenţii perfect raţionali.

Credem că golul dintre fapt şi valoare nu este o schismă şi că valorile sunt un gen de fapt. Ştiinţele formale ar putea fi, în cele din urmă, de asemenea empirice. În această privinţă juriul deliberează încă. Dar, chiar dacă ar fi, dacă psihologia convingere/dorinţă e mai curând asemenea teoriei deciziei – şi ar putea, în cele din urmă, să devină şi mai

PSIHOLOGIA RAţIONALă 273 asemănătoare cu ea – psihologia populară nu este o protoştiinţă în sensul relevant. Vom argumenta totuşi (15.5) că psihologia populară nu adoptă nici un principiu al îngăduinţei suficient de puternic pentru a garanta separarea ei de ştiinţă.

Este încă şi mai puţin clar de ce crede Davidson că principiul îngăduinţei demarchează mentalul de fizic. E evident că el subscrie la un principiu constitutiv: în inferarea acestui sistem şde convingeri şi dorinţeţ din dovezi, noi impunem cu necesitate condiţii de coerenţă, raţionalitate şi consecvenţă. Condiţiile nu au ecou în teoria fizică, motiv pentru care nu putem căuta decât corelaţii grosiere între fenomenele fiziologice şi cele fizice

(1980, p. 231).

Există aici o încurcătură prima facie. Davidson trece direct de la afirmaţia că mentalul are o natură sau esenţă diferită de fizic la negarea legilor psiho-fizice. Dar din faptul că ceea ce, constitutiv, face ca ceva să fie mâncare „nu are ecou” în teoria fizică rezultă cu greu că digestia nu este un proces guvernat de legi.

Vom vedea că nu există un principiu unic al îngăduinţei, ci, mai degrabă, un mănunchi de principii înrudite variind după două coordonate. Unele dintre principii susţin demarcaţ ia prin aceea că, dacă ar fi adevărate, psihologia populară nu ar putea fi o protoştiinţă.

Dar nu e cazul pentru toate principiile. Unele pot fi văzute în mod plauzibil ca prinzând o parte a esenţei ştiinţifice a unui sistem intenţional. Ca atare, ele sunt parte a ştiinţei empirice.

Prima dimensiune a principiilor îngăduinţei vizează subiectul (topic): principiile pot fi de convingere adevărată, de convingere raţională sau de acţiune raţională. Cei care, asemenea lui Dennett şi Davidson, cer un principiu al îngăduinţei tind să le pună laolaltă.

Însă ele sunt foarte diferite, cu grade de plauzibilitate foarte diferite.

1) Îngăduinţa-ca-o-convingere-adevărată. Îngăduinţa apare uneori sub forma tezei că majoritatea convingerilor unui sistem intenţional trebuie să fie adevărate. Convingerile false sunt, prin comparaţie, mai rare şi presupun explicaţii speciale. Astfel, Davidson scrie:

Nu se poate afirma că vorbitorii nu au niciodată convingeri false. Eroarea este ceea ce dă sensul unei convingeri. Putem totuşi lua ca un dat faptul că majoritatea convingerilor sunt corecte (1984, p. 168).

În spirit similar, Dennett scrie:

O specie poate „experimenta” mutaţii în oricâte sisteme neeficace, dar niciunul dintre ele nu merită să fie numit sistem de convingeri din pricina defectele lor, a nonraţionalităţii lor; deci un fals sistem de convingeri este o imposibilitate conceptuală (1978, p. 17).

A atribui convingeri unui sistem astfel încât ele să se dovedească adevărate duce la atribuirea unora în acord cu ale noastre, căci convingerile noastre reprezintă cea mai bună concepţie proprie despre ceea ce este adevărat. Deci o „bună teorie a interpretării maximizează înţelegerea” (Davidson, 1984, p. 169).

Îngăduinţa, după cum susţin ei, începe acasă. O consecinţă izbitoare a principiului îngăduinţei-ca-o-convingere-adevărată este că majoritatea propriilor noastre convingeri trebuie să fie adevărate.

Această versiune a principiului este cea care ameninţă în modul cel mai evident concepţia naturalistă a psihologiei populare. Nu există nici o bază ştiinţifică pentru a lega astfel convingerile de adevăr.

274 LIMBAJ şI FILOSOFIE

2) Îngăduinţa-ca-o-convingere-raţională. Îngăduinţa pretinde, uneori, raţionalitatea convingerilor, date fiind alte convingeri; conexiunile inferenţiale dintre convingeri trebuie să fie raţionale. Există semne ale acestei concepţii în pasajul de mai sus din

Dennett. Să luăm, de asemenea:

Asumpţia că ceva este un sistem intenţional e o asumpţie raţională ş… ţ animalul… trebuie să fie considerat ca urmând aceste reguli ale logicii (1978, pp. 10-11).

Davidson vorbeşte despre raţionalitatea şi consecvenţa unui sistem (vezi mai sus, precum şi 1984, p. 159). Sistemul intenţional trebuie să aplice reguli bune de deducţie. Dacă

Igor crede că un milion de volţi ucid orice vampir şi dacă Igor crede că Yorga este un vampir, atunci Ygor trebuie să creadă că un milion de volţi îl vor ucide pe Yorga.

Sistemul trebuie, de asemenea, să aplice reguli bune de inducţie. El nu trebuie, de pildă, să argumenteze contrainductiv. Dacă Igor crede că toţi vampirii de dinainte au fost „imuni” la ţăruşi, el nu va infera că Yorga va pieri străpuns de un ţăruş.

3) Îngăduinţa-ca-acţiune-raţională. În cele din urmă, îngăduinţa cere uneori ca legătura dintre convingerile şi dorinţele unui sistem intenţional şi acţiunile lui să fie raţională. Davidson exprimă această idee după cum urmează:

Convingerea şi dorinţa care explică o acţiune trebuie să fie astfel încât oricine ar avea acea convingere şi dorinţă să aibă motive de a acţiona în acel fel (1984, p. 159).

Dennett scrie în spirit asemănător (1978, p. 59). Dacă un comportament este tratat ca fiind ceva ce agentul face – drept comportament intenţional, ca o acţiune – şi nu doar ca o simplă mişcare corporală, atunci el trebuie să fie raţional, date fiind convingerile şi dorinţele agentului. Tiparul de bază al explicaţiei convingeri/dorinţe este: un agent doreşte p, crede că făcând A va obţine p, astfel încât face A. Igor doreşte ca Yorga să moară; el crede că aceasta se poate realiza prin electrocutarea lui, aşa că îl electrocutează.

Principiul este, cu siguranţă, corect într-un sens: a explica acţiunea unui agent prin apelul la convingerile şi dorinţele lui presupune că el este raţional în această privinţă.

Totuşi, vom nota că într-un alt sens, „normativ”, acţiunea ar putea fi iraţională. Deşi cauzată de anumite convingeri şi dorinţe, fiind astfel raţională în sens „descriptiv”, ea poate fi iraţională în sens „normativ”: agentul poate avea alte convingeri şi dorinţe, care nu au jucat un rol cauzal, dar care i-ar da un motiv decisiv să nu întreprindă acţiunea.

În orice caz, angajamentul faţă de principiul descriptiv nu face nicidecum ca psihologia populară să fie neştiinţifică. Principiul captează pur şi simplu natura unei acţiuni, ceea ce o distinge de simplele mişcări corporale.

A doua dimensiune a principiilor îngăduinţei vizează tăria. Unele condiţii sunt deja vizibile; îngăduinţa-ca-o-convingere-adevărată, pentru Davidson, pretinde numai ca majoritatea convingerilor să fie corecte. Dennett are o opinie similară (1978, p. 18).

Ambii filosofi acceptă, totodată, abateri de la raţionalitatea perfectă (Dennett, 1978, p. 11; Davidson, 1984, p. 159). Sunt condiţii ce măresc plauzibilitatea pe seama introducerii caracterului vag.

Davidson sugerează uneori o condiţie suplimentară: că putem fi neîngăduitori, cu condiţia ca eroarea pe care o atribuim să fie explicabilă (1984, p. 1960). Dacă aceasta ar fi doar cerinţa de a minimiza inexplicabilul, atunci nu ar distinge psihologia populară de ştiinţă. Ar reprezenta doar o instanţă a principiului general al metodologiei ştiinţifice.

Principiul general al minimizării inexplicabilului se aplică, desigur, la fel de mult la

PSIHOLOGIA RAţIONALă 275 atribuirea convingerilor adevărate ca şi la atribuirea celor false. Un cititor raţional nu interpretează aiurelile lui Nostradamus ca exprimând cunoaşterea de dinainte a timpurilor noastre, căci nu ar putea da o explicaţie a dobândirii de către el a acelei cunoaşteri. Deci există o caracteristică importantă a condiţiei suplimentare care se aplică numai în cazuri de eroare: falsitatea şi iraţionalitatea cer explicaţii, însă adevărul şi raţionalitatea nu cer.

Asimetria este necesară dacă aşteptăm ca principiul îngăduinţei să distingă psihologia populară de ştiinţă.

15.5. Împotriva îngăduinţei

Credem că nu există adevăr în principiul îngăduinţei-ca-o-convingere-adevărată, că există oarecare adevăr în îngăduinţa-ca-o-convingere-raţională şi destul de mult adevăr în principiul îngăduinţei-ca-acţiune-raţională. De vreme ce doar îngăduinţa-ca-o-convingereadevărată este cea care ameninţa cu adevărat naturalismul, ne vom concentra asupra ei.

Din perspectivă naturalistă, sarcina de a atribui convingeri şi dorinţe unei persoane şi valori de adevăr enunţurilor ei este sarcina obişnuită a explicaţiei. Canoanele explicaţiei bune pe care le folosim aici sunt aceleaşi ca şi cele (în mare parte necunoscute) pe care le folosim altundeva. O bună explicaţie ar consta probabil în aceea că o persoană poate fi văzută ca fiind adesea de acord cu noi, dar e totodată posibil să fie văzută, la fel de des, în dezacord cu noi. Şi nu există nici o simetrie: falsităţile atribuite ar trebui să fie explicabile, dar la fel ar trebui să fie şi adevărurile. Nu interpretăm desenul cu degetul al unui copil de cinci ani ca o derivare a constantei lui Planck, deoarece suntem siguri că o astfel de derivare este peste puterile lui. Cea mai bună explicaţie a comportamentului multora dintre semenii noştri se poate baza pe o atitudine neîngăduitoare cu privire la opiniile lor despre religie, semantică, politică, vreme etc. Rămâne întrebarea pe de-a-ntregul empirică vizând cât de adevărate sunt convingerile unei persoane.

Prin urmare, respingem afirmaţia deseori făcută de către Davidson (de exemplu,

1984, pp. 199-200) că posibilitatea de eroare şi neînţelegere depinde de corectitudinea şi înţelegerea generale. Davidson crede că un anumit grad de eroare este admisibil. De ce este explicaţia noastră brusc lovită de catastrofă dacă presupunem că eroarea trece dincolo de limita davidsoniană? Am auzit sugestia potrivit căreia, deşi putem atribui eroare în câteva arii, nu putem proceda astfel în majoritatea lor. Dar ce diferenţă reprezintă pentru încercarea noastră de a da explicaţii pentru comportamentul unei persoane în mod neîngăduitor, în semantică, să spunem, faptul că am explicat-o deja neîngăduitor în religie şi politică, de exemplu? De ce contează acumularea de eroare?

Prima facie, e neplauzibil să angajăm psihologia populară faţă de orice principiu ce o demarchează de restul cunoaşterii. Există numai o lume, astfel încât cunoaşterea noastră despre ea ar trebui să fie unificată. Ar trebui să fie posibil să construim un singur tablou al naturii, integrat, incluzând locul nostru în el. Mai mult, Davidson şi Dennett nu oferă nici un motiv persuasiv pentru a gândi altcumva. Să ne ocupăm acum de motivele lor.

1) Discursul despre „principiul îngăduinţei” a fost început de N. L. Wilson, în procesul construcţiei unei teorii descriptive a numelor (1959, p. 532). Teoria descriptivă cere, într-adevăr, îngăduinţă. Până la un anumit punct, Davidson apelează implicit la acea teorie, ca susţinere pentru principiul îngăduinţei:

276 LIMBAJ şI FILOSOFIE

Cât de clar ştim noi că anticii – unii antici – credeau că Pământul este plat? Acest Pământ?

Ei bine, acest Pământ al nostru este o parte a sistemului solar, sistem identificat prin faptul că este un roi de corpuri mari, reci, solide, care se rotesc în jurul unei stele foarte mari, fierbinţi.

Dacă cineva nu crede nimic din toate astea despre Pământ, este oare un lucru sigur că se gândeşte la Pământ? Problema nu este că orice convingere falsă distruge în mod necesar abilitatea noastră de a identifica noi convingeri, ci că inteligibilitatea unor astfel de identificări trebuie să depindă de un fundal de convingeri în mare măsură nemenţionate şi neexaminate

(1984, p. 168).

Credem că răspunsul la întrebarea retorică a lui Davidson este clar. Anticii credeau că acest Pământ este plat. Care alt Pământ mai este pe aici? Într-adevăr, faptul că teoria descriptivă duce la concepţia paradoxală că anticii nu au avut acea convingere ne dă un motiv foarte bun pentru a o respinge (3.3, 10.4, 12.3).

2) Dennett a argumentat că selecţia naturală susţine principiul îngăduinţei (1978, capitolul 1). O creatură care este iraţională sau care greşeşte în mare parte nu va reuşi să supravieţuiască prin reproducere. Avem aici trei comentarii.

I) Argumentul ar putea arăta că este rezonabil să fim îngăduitori cu privire la orice făptură cu care ne confruntăm, pentru simplul motiv că a supravieţuit confruntărilor. Dar acesta este un principiu epistemic. Pentru a stabili principiul constitutiv, trebuie stabilit că ar trebui să fim îngăduitori, totodată, cu privire la făpturile cu care nu ne confruntăm deoarece nu au supravieţuit. Consideraţiile evoluţioniste nu reuşesc să impună această concluzie. Într-adevăr, ele sugerează exact contrariul: cea mai bună explicaţie a supravieţuirii poate consta în eroare şi iraţionalitate. Abandonarea îngăduinţei poate fi esenţială în explicarea eşecului evoluţionist.

Ii) Ne putem închipui medii înconjurătoare care duc în mod sistematic în eroare creaturile cu un anumit echipament perceptual. După unele descrieri ale proprietăţilor perceptuale (precum culorile), mediul nostru este unul dintre ele. Nu există nimic lipsit de coerenţă în afirmaţia că tabloul simţului comun despre lume e radical greşit. Aşadar, nu numai că principiul constitutiv este fals, dar şi cel epistemic trebuie luat cu prudenţă.

Iii) Selecţia naturală nu favorizează convingerile adevărate, ci mai degrabă pe cele care funcţionează în mediul limitat al creaturii respective. Astfel, nu va fi important pentru supravieţuirea unui şoarece că greşeşte de cele mai multe ori când gândeşte „Păzea, un prădător”. Ceea ce contează este să aibă mereu dreptate când gândeşte „Totul e bine” (7.8).

Pe scurt, evoluţia dă o oarecare susţinere, dar departe de a fi convingătoare, pentru principiul epistemic potrivit căreia creaturile ce supravieţuiesc au, probabil, convingeri adevărate şi sunt raţionale. Ea ajută la respingerea principiului constitutiv care ne interesează aici.

3) Atât Dennett, cât şi Davidson sunt avocaţi ai unei teorii holistice a convingerii şi dorinţei. O convingere este identificată relaţional, în virtutea rolului ei în sistemul intelectual al persoanei care o are. Acest lucru pretinde ca acea convingere să aibă unele conexiuni sistematice cu alte convingeri. Conexiunile, se sugerează, duc la îngăduinţă-

— Ca-o-convingere-raţională.

Mai întâi, holismul acesta este unul extrem: convingerile sunt parţial identificate de legăturile lor cauzale, determinatoare de referinţă, cu lumea exterioară. Este asemănător cu o idee pe care am subliniat-o mai devreme, împotriva structuralismului (13.2-13.3).

În al doilea rând, luat singur, holismul nu cere conexiunilor să fie raţionale, ci numai să

PSIHOLOGIA RAţIONALă 277 fie sistematice. Poate că un sistem intenţional ar putea avea, în mod sistematic, o încredere exagerată în inducţiile sale (ca rezultat al vieţii într-un mediu foarte uniform).

Sau poate că altul ar putea fi, în mod sistematic, prea puţin încrezător. Nu găsim aici un motiv pentru a presupune, aşa cum face Dennett (1978, p. 21), că devierile de la raţionalitatea optimă sunt arbitrare, accidentale şi nesistematice. Cât de bine inferează oamenii este o întrebare empirică. Răspunsul dat de psihologia cognitivă este că ei inferează adesea mai curând prost. În sfârşit, aşa cum am indicat, chiar dacă un anumit grad de raţionalitate este cerut de un sistem intenţional, acest fapt nu poate, singur, să scoată psihologia populară în afara ştiinţei.

Rezumând, îngăduinţa trebuie divizată în diferite principii distincte. Unul dintre ele este suficient de adevărat, altul fals, iar altul probabil jumătate-jumătate. Atâta adevăr cât există în principiul îngăduinţei nu constituie o ameninţare pentru naturalism. Psihologia populară este inexactă şi nesistematică, dar nu există nici un motiv să presupunem că nu poate fi modificată în mod adecvat şi dezvoltată într-o teorie ştiinţifică.

În cele din urmă, există un puzzle în legătură cu principiile îngăduinţei. De ce să ne ostenim să le folosim? Se pare că Davidson le adoptă pur şi simplu pentru că fără ele nici o intepretare nu ar fi cu putinţă: „Ceea ce face interpretarea posibilă… este faptul că putem respinge a priori şansa erorii masive” (1984, pp. 168-169). Dar, dacă principiile ar fi necesare pentru interpretare, de ce ar trebui să ne ostenim cu interpretarea? Care e rostul ataşării unei semnificaţii cuvintelor unei persoane dacă ele nu au acea semnificaţie independent de îngăduinţa noastră? Desigur, pare evident că ele au, într-adevăr, o semnificaţie independentă. Dacă este aşa, cu atât mai rău pentru principiul îngăduinţei în semantică.

Lecturi recomandate în planul concepţiilor lui Dilthey, vezi colecţia recentă, Selected Writings (1976).

În ceea ce-l priveşte pe Weber, vezi The Methodology of the Social Sciences (1949).

Vezi McDonald şi Pettit, 1981, Semantics and Social Science, capitolul 2, pentru o dezbatere agreabilă a tradiţiei Verstehen şi a relaţiilor ei cu viziunea lui Davidson.

Concepţia lui Dennett despre psihologia populară poate fi găsită în Brainstorms

(1978), partea I, şi în The Intentional Stance (1987), în special în capitolele 1-4. Vezi, de asemenea, Consciousness Explained (1991a). Pentru behaviorismul său filosofic, vezi mai ales „Real Patterns” (1991b). Dennett crede că atitudinea intenţională este un caz special de „gândire adaptivă” în biologia evoluţionistă, o tehnică – foarte controversată în biologia însăşi – de a infera organizarea funcţională a organismului din problemele puse în legătură cu mediul înconjurător: Darwin's Dangerous Idea (1995), capitolele 13-14.

Concepţiile lui Dennett sunt discutate în Dahlbom, 1993, Dennett and His Critics şi în

Hill, 1994, o ediţie specială a Philosophical Topics (1994).

Pentru teoria davidsoniană a minţii, vezi Essay on Actions and Events (1980, pp. 207-260).

Este discutată în Lepore şi McLaughlin, 1985, Actions and Events. Pentru teoria

278 LIMBAJ şI FILOSOFIE davidsoniană a limbajului, vezi Inquiries into Truth and Interpretation (1984). Ea este luată în discuţie în Lepore, 1986, Truth and Interpretation. Stalker, 1993, Reflecting

Davidson este o colecţie cu o bibliografie extraordinară. Platts, 1997, The Ways of

Meaning constituie o introducere davidsoniană la filosofia limbajului.

Lycan, 1981, „Psychological Laws” reprezintă o abordare critică adecvată a monismului anomal.

Pentru discuţii privind poziţia davidsoniană asupra referinţei, vezi lecturile recomandate pentru secţiunea 2.2

Cel mai bun loc pentru a găsi principiul dennettian al îngăduinţei, deşi nu sub acest nume, este 1978, capitolul 1. Davidson discută îngăduinţa în numeroase locuri în cele două colecţii de eseuri ale lui, citate mai sus; vezi referinţele în indexurile lor.

McGinn, 1977, „Charity, Interpretation, and Belief” reprezintă o tratare critică a îngăduinţei lui Davidson.

Pentru o abordare a temei privind măsura în care selecţia naturală va construi – sau nu – minţi care găsesc adevărul, vezi Godfrey-Smith, 1992, „Indication and Adaptation” şi 1996, Complexity and the Function of Mind în Nature; de asemenea, Stich, 1990, Fragmentation of Reason, capitolul 3.

Cohen, 1981, „Can Human Irrationality be Experimentally Demonstrated” argumentează pentru îngăduinţă-ca-o-convingere-raţională într-un mod diferit. Stich 1985, „Could

Man be an Irrational Animal?”, în Kornblith, 1994, Naturalizing Epistemology, argumentează împotriva lui Cohen şi Dennett. Articolul furnizează un rezumat reuşit al unei părţi a literaturii care ar demostra iraţionalitatea umană.

Pentru abordări cu puncte de vedere similare celor din textul cărţii, vezi Devitt,

1981a, secţiunea 4.8, şi 1997, capitolul 10.*

PSIHOLOGIA RAţIONALă 279

GLOSAR

Adevăr contingent – O propoziţie adevărată care ar fi putut să nu fie adevărată. O propoziţie care nu este adevărată „în toate lumile posibile”. Cf. adevăr necesar.