Michael David

Apariţiile numelor vide în alte contexte sunt, de asemenea, tratate fără efort. Un nume este vid întrucât descripţia asociată eşuează, nu reuşeşte să denote. Dar descripţia – deci şi numele – are şi un sens. Sensul depinde parţial de structura ei – aceea a unei descripţii definite – şi parţial de sensul termenului general pe care îl conţine. Ambele sunt neafectate de eşecul denotării.

Problema opacităţii nu este atât de uşoară. Teoria descripţiei explică de ce substituirea unui nume cu un altul cu acelaşi referent schimbă semnificaţia unei propoziţii: vezi, mai sus, propoziţiile de identitate. Însă ea nu explică de ce substituirea poate schimba valoarea de adevăr. Nu există un motiv evident pentru care propoziţiile:

Monica crede că autorul cărţii Syntactic Structures este un mare lingvist.

Autorul cărţii Syntactic Structures este cel mai influent scriitor anarhist contemporan.

Nu reuşesc să facă necesară propoziţia:

Monica crede că cel mai influent scriitor anarhist contemporan este un mare lingvist.

Eşecul regulii de substitutivitate a identităţii este la fel de misterios pentru descripţii definite ca şi pentru nume, astfel încât a trata numele ca descripţii abreviate nu ne este de ajutor. Diferenţele de sens care nu duc la diferenţe de referinţă ar trebui să fie irelevante pentru condiţiile de adevăr.

Majoritatea celor preocupaţi de problema opacităţii sugerează ideea potrivit căreia condiţiile de adevăr ale propoziţiilor ce exprimă convingeri, precum acestea, depind nu numai, să spunem, de referinţa lui 'autorul cărţii Syntactic Structures', ci şi de modul de

64 SEMNIFICAţIA referinţă. Teoriile descriptive dau o relatare limpede a modului de referinţă al unui nume, astfel încât sunt bine situate pentru a exploata abordarea respectivă. Nu vom spune mai mult despre această chestiune, în acord cu politica noastră de a trata opacitatea în chip facil (2.5).

În ciuda virtuţilor, teoria clasică a descripţiei a părut, de la bun început, că are probleme serioase.

1. Baza principială. Oamenii asociază adesea mai multe descripţii definite cu un nume. Noi facem asta cu 'Aristotel'; în afară de cele menţionate, îi asociem 'sistematizatorul logicii silogistice', 'autorul Eticii nicomahice' ş.a.m.d. Care dintre ele dau sensul numelui? Dacă teoria clasică este corectă, una dintre aceste descripţii le bate pe toate celelalte. Dacă ea nu denotă, numele este vid, chiar dacă toate celelalte descripţii asociate denotă acelaşi obiect. Teoria trebuie să furnizeze o „bază principială” pentru a da unei asocieri o importanţă specială.

2. Ambiguitatea nedorită. Să presupunem că am avea o astfel de bază principială şi că am aplica-o utilizatorului unui nume. Ea ar selecta o anumită descripţie definită care, pentru acea persoană, are acest rol important. Pare foarte improbabil ca ea să selecteze aceeaşi descripţie pentru toţi utilizatorii numelui. Pentru numele 'Aristotel' ne aşteptăm să găsim multe descripţii diferite care joacă acelaşi rol în comunitatea lingvistică. Astfel, 'Aristotel', chiar atunci când este folosit pentru a se referi la celebrul filosof grec, ar fi ambiguu în mai multe privinţe. (Frege a acceptat această consecinţă a teoriei sale, privind ambiguitatea ca pe o imperfecţiune a limbajului obişnuit; 1952, p. 58n.)

Să ne gândim la problema teoriei milliene a propoziţiilor de identitate. Dacă asumpţia carteziană despre semnificaţii este acceptată, atunci teoria milliană este respinsă de informativitatea lui 'Mark Twain este Samuel Clemens' (2.5). Atunci, de ce teoria descriptivă care acceptă asumpţia carteziană nu este respinsă în mod similar de noninformativitatea lui 'Aristotel este Aristotel'? Date fiind multiplele sensuri ale lui 'Aristotel', de ce nu este la fel de informativă ca 'Mark Twain este Samuel Clemens'?

Teoria descriptivă a fost motivată, în parte, de un aparent contrast între 'Mark Twain este

Samuel Clemens' şi 'Aristotel este Aristotel'. Dar, dacă teoria descriptivă clasică este corectă, nu există un astfel de contrast.

3. Necesitatea nedorită. Să presupunem că am rezolvat problema ambiguităţii, eventual prin restrângerea la o comunitate lingvistică în care o descripţie exprimă sensul lui 'Aristotel' pentru toată lumea. Să presupunem că descripţia care dă sensul lui 'Aristotel' este cea pe care am preluat-o de la Frege. Să luăm acum:

(a) Aristotel l-a instruit pe Alexandru cel Mare.

Potrivit teoriei descriptive, ea abreviază propoziţia:

(b) Elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare l-a instruit pe Alexandru cel

Mare.

Dar (b) pare a fi necesară, pe când (a) nu pare a fi astfel. Bineînţeles că profesorul lui

Alexandru l-a instruit pe Alexandru, dar este un fapt pe de-a-ntregul contingent despre

Aristotel că l-a instruit pe Alexandru. Într-adevăr, Aristotel ar fi putut muri tânăr, fără să instruiască pe cineva. Teoria descriptivă dă necesităţi nedorite.

TEORII DESCRIPTIVE ALE REFERINţEI: NUMELE 65

Această problemă a teoriei clasice se bazează pe intuiţii despre modalităţi. La fel face şi cea recent propusă de Kripke, de care ne vom ocupa în secţiunea următoare.

Rezumând, se pare că numele nu abreviază descripţii în felul simplu specificat de teoria descriptivă clasică. În următoarele două secţiuni vom ridica alte două probleme pentru teoria clasică.

3.2. Teoria modernă a descripţiei

Implauzibilităţile teoriei clasice au condus la teoria modernă, numită adesea şi teoria „mănunchi” ş„cluster” theoryţ. Semnele cele mai timpurii ale ei par să se fi manifestat într-o remarcă tipic enigmatică a lui Ludwig Wittgenstein (1953, secţiunea 79). Totuşi, cei mai influenţi exponenţi ai teoriei au fost Peter Strawson şi John Searle. În loc să lege strâns un nume de o descripţie definită, aşa cum face teoria clasică, teoria modernă îl leagă slab de mai multe. Mănunchiul de descripţii exprimă sensul numelui şi îi determină referinţa; numele se referă la obiectul – dacă există – pe care îl denotă cele mai multe, dar nu neapărat toate descripţiile. Teoria poate fi mai sofisticată, permiţând unora dintre descripţii să aibă o pondere mai mare decât altele. Astfel, în mănunchiul asociat cu 'Aristotel', fără îndoială că 'sistematizatorul logicii silogistice' atârnă mai greu decât 'fiul medicului de curte al lui Amyntas al II-lea'.

Cum se raportează teoria modernă la chestiunea înţelegerii? Concepţia directă, luând înţelegerea ca „prindere a sensului”, îi cere vorbitorului să facă o asociere de roluri funcţionale între nume şi mănunchiul adecvat de descripţii. Adoptând din nou asumpţia carteziană, vorbitorul ştie (tacit) că numele se referă la obiectul pe care îl denotă majoritatea descripţiilor. Astfel, vorbitorul competent în privinţa lui 'Spiderfingers

Lonergan' ştie suficient de multe fapte pentru a-l identifica pe mafiot.

*Totuşi, concepţia teoriei moderne a înţelegerii este neclară. Uneori, sugestia pare a fi aceea că este suficient pentru vorbitor să asocieze cel puţin una dintre descripţiile mănunchiului cu numele, combinând astfel o teorie clasică a înţelegerii cu o teorie modernă a sensului. Uneori pare chiar că vorbitorul poate asocia o descripţie identificatoare care nu este în mănunchi, despărţind pe de-a-ntregul înţelegerea de sens. Oricum, conexiunea dintre înţelegere şi sens (şi, prin urmare, referinţă) rămâne neexplicată şi misterioasă, motiv pentru care vom ignora aceste posibilităţi.*

Teoria modernă pare că tratează problemele teoriei clasice (3.1) în felul următor.

Evită 1 (baza principială) prin aceea că nu ne cere să alegem una dintre multele descripţii pe care o persoană le asociază cu un nume spre a purta povara referinţei; mănunchiul de descripţii poartă povara. Aşadar, nu avem nevoie de o bază principială pentru a alege o descripţie. Problema ambiguităţii nedorite puse de 2 este înlăturată, deoarece numeroasele descripţii asociate cu numele de către comunitatea lingvistică pot fi toate găzduite în mănunchi. Problema necesităţii nedorite pusă de 3 este rezolvată, întrucât teoria nu cere ca toate descripţiile din mănunchi să denote purtătorul numelui. Cu toate că, să spunem, descripţia 'elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare' este în mănunchiul ce exprimă sensul lui 'Aristotel', ea putea să fi fost una dintr-o minoritate care nu-l denotă pe Aristotel. Astfel, teoria lasă deschisă posibilitatea ca (a) să nu fie adevărată, deci ca

Aristotel să nu-l fi instruit pe Alexandru.

Totuşi, succesul teoriei moderne în tratarea acestor probleme este departe de a fi complet, întrucât are de înfruntat o mulţime similară de probleme.

66 SEMNIFICAţIA

1. Baza principială. Fără îndoială că nu fiecare descripţie asociată – oricât de incidental – cu un nume trebuie să fie inclusă în mănunchi. Astfel, teoria modernă se angajează să selecteze acele descripţii care definesc numele. Care este baza principială a acestei selecţii? Teoriile moderne vor fi ori împinse înapoi spre teoria clasică, ori înainte, către un holism neplauzibil, în care fiecare descripţie asociată este inclusă în definirea mănunchiului (astfel încât orice schimbare în convingerile despre purtător să schimbe semnificaţia numelui).

2. Ambiguitatea nedorită. Pare foarte improbabil ca o bază principială să selecteze acelaşi mănunchi pentru toţi utilizatorii unui nume: oamenii diferă mult în convingerile despre obiecte. Astfel, numele 'Aristotel' ar fi încă ambiguu în multe privinţe.

3. Necesitatea nedorită. Potrivit teoriei moderne, este un fapt contingent că Aristotel are oricare dintre proprietăţi – deci teoria se descurcă bine cu (a) – dar nu este lipsit de importanţă faptul că Aristotel are majoritatea din grupul de proprietăţi selectate din mănunchiul de descripţii asociate cu numele său. O propoziţie ca:

(c) Aristotel a avut majoritatea proprietăţilor următoare: născut în Stagira, elev al lui

Platon, autor al Eticii nicomahice, sistematizator al logicii silogistice, profesor al lui

Alexandru cel Mare.

Ar trebui să fie necesară. Însă, după cum subliniază Kripke (1980), nu pare să se întâmple aşa: Aristotel ar fi putut să nu aibă niciuna dintre aceste proprietăţi. Teoria modernă, la fel ca cea clasică, dă necesităţi nedorite.

Noi suntem de părere că punctul de vedere al lui Kripke este convingător, însă alţii nu împărtăşesc această idee. De pildă, John Searle, unul dintre fondatorii teoriei moderne, a avut de spus:

Este un fapt necesar că Aristotel are suma logică, disjuncţia inclusivă, ca proprietăţi atribuite lui îndeobşte: nici un individ lipsit de unele dintre aceste proprietăţi nu ar putea să fie

Aristotel (1958, p. 160).

Searle a surprins aici problema necesităţii cu mult înainte ca Kripke să o prezinte adepţilor teoriei mănunchiului. Punctul de vedere al lui Kripke se bazează pe intuiţii modale, pe care mulţi nu le împărtăşesc.

Recent, alte două probleme ale teoriilor descriptive au ieşit la lumină. Ele constituie probleme atât pentru teoria clasică, cât şi pentru cea modernă.

4. Rigiditatea pierdută. Cea dintâi problemă pusă de Kripke se bazează, de asemenea, pe intuiţii modale. Ea foloseşte faimoasa noţiune de desemnare rigidă şrigid designationţ, explicată după cum urmează: pentru ca un termen 'a' să fie designator rigid, el trebuie să desemneze acelaşi obiect în fiecare lume posibilă în care el desemnează; sau, mai puţin colorat, termenul trebuie să fie astfel încât 'a este F' să caracterizeze cu adevărat o situaţie contrafactuală dacă şi numai dacă obiectul pe care termenul îl desemnează de fapt este F în acea situaţie. Kripke susţine că numele sunt designatori rigizi, pe când descripţiiile pe care numele se presupune că le abreviază nu sunt. Deci teoriile descriptive sunt greşite.

Vom aplica această problemă pe teoria clasică, deoarece este mai simplu şi mai clar.

Să comparăm:

(d) Lui Aristotel îi plăceau câinii.

(e) Elevului lui Platon şi profesorului lui Alexandru cel Mare îi plăceau câinii.

TEORII DESCRIPTIVE ALE REFERINţEI: NUMELE 67

Să presupunem că Aristotel a murit tânăr, cu mult înainte de împlinirea sa filosofică, şi că un alt elev al lui Platon a preluat instruirea lui Alexandru. În atare împrejurări, adevărul lui (e) ar depinde de chestiunea dacă acelei persoane îi plăceau câinii. Însă adevărul lui (d) ar depinde încă, aşa cum depinde în lumea reală, de afecţiunea lui

Aristotel pentru câini. Numele 'Aristotel' îl desemnează pe Aristotel într-o situaţie contrafactuală la fel cum o face în lumea reală, pe când descripţia 'elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare' denotă pe oricine este elevul lui Platon care l-a instruit pe Alexandru cel Mare în această situaţie, fie el Aristotel sau altcineva. Aşadar, numele nu abreviază descripţia. Similar, el nu abreviază nici o altă descripţie ce candidează la a-i exprima sensul. (Să observăm că ceea ce evaluăm într-o situaţie contrafactuală sunt expresii cu semnificaţiile pe care le au în realitate ca urmare a întrebuinţării de către noi. Este limpede că oricare expresie ar putea avea o semnificaţie diferită ca urmare a folosirii diferite într-o situaţie contrafactuală – limbajul este arbitrar.

— Dar aceasta reprezintă o altă chestiune.)

Dovezi pentru diferenţa de rigiditate între nume şi descripţii pot fi găsite, de asemenea, în contextele modale. Să luăm următoarele exemple:

(f) Aristotel ar fi putut să nu fie Aristotel.

(g) Aristotel ar fi putut să nu fie elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare.

În vreme ce (g) este adevărată, (f) cu siguranţă că nu este. Cine altcineva ar fi fost

Aristotel dacă el nu ar fi fost Aristotel, adică el însuşi? (Desigur, pe Aristotel ar fi putut să nu-l cheme „Aristotel”, dar este cu totul alt lucru.)

*Kripke indică o cale pentru evitarea problemelor 3 şi 4. Noi am luat teoria descripţiei drept o teorie a sensului, deci a semnificaţiei: o descripţie exprimă sensul unui nume; numele abreviază descripţia şi, astfel, este sinonim cu ea. Datorită acestui lucru, teoria este afectată de necesitatea nedorită a propoziţiilor precum (a) sau (c) şi de faptul că numele nu sunt mai rigide decât descripţiile. Dar să presupunem că am lua teoria nu ca pe o teorie a sensului, a unui sens care determină referinţa, ci doar ca pe o teorie a referinţei: numele se referă la tot ceea ce este selectat de către descripţiile asociate, dar nici o cerinţă nu i se impune semnificaţiei. Atunci nu ar apărea nici o problemă, căci fiecare depinde de ideea că descripţia este echivalentă semantic cu numele.*

Totuşi, manevra nu este de nici un ajutor în problemele 1 şi 2, a bazei principiale şi a ambiguităţii nedorite. În plus, ea creează alte două probleme.

Mai întâi, teoreticienii tipici ai descripţiei acceptă asumpţia carteziană că, dacă o descripţie sau un mănunchi de descripţii determină referinţa unui nume, atunci vorbitorul competent trebuie să ştie (tacit) că o determină. Mai mult, el consideră că acest fel de cunoaştere este a priori. Astfel, simpla înţelegere a numelui 'Aristotel' ar fi de ajuns pentru a cunoaşte (a) sau (c). Teoreticianul tipic al descripţiei nu va vedea aici nici o problemă, cu condiţia să creadă că (a) sau (c) sunt necesare: adevărurile necesare sunt tocmai acelea despre care el crede că pot fi cunoscute a priori. Dar, aşa cum am constatat, (a) şi (c) nu sunt necesare. Într-adevăr, întreaga însemnătate a manevrei a fost de a evita angajamentul faţă de necesitatea propoziţiilor precum (a) sau (c). Simpla înţelegere a unui nume este suficientă pentru cunoaşterea contingentă a purtătorului lui.

Pe scurt, pentru un teoretician tipic al descripţiei, manevra are ca rezultat o creatură ciudată, contingentul a priori.

68 SEMNIFICAţIA

În al doilea rând, manevra ne oferă o teorie foarte incompletă. Dacă un mănunchi de descripţii care determină referinţa nu dă sensul unui nume, ce anume îl dă? Sensurile au fost introduse pentru a rezolva diferite probleme – de pildă, cea a propoziţiilor de identitate – care au arătat că semnificaţia unui nume înseamnă mai mult decât rolul lui de a-şi desemna purtătorul (2.6). Avem încă nevoie de sensuri pentru astfel de scopuri şi, prin urmare, avem încă nevoie de o teorie a sensului. Ne vom disocia de ideea fregeană conform căreia sensul determină referinţa; sensul ar trebui să fie un factor de semnificaţ ie independent de referinţă. Pe scurt, vom adera la o teorie de „doi factori” ş„two-factor” theoryţ (2.5). Discutăm teoriile de doi factori în secţiunea 9.4.

O cale mai bună de a evita problemele 3 şi 4 este de a revizui teoria descriptivă afirmând că numele este sinonim cu o descripţie rigidizată. Limbajul nostru pare a avea descripţii care conţin 'operatori de rigiditate'; de exemplu, partea italică din 'persoana care, în lumea reală, a fost elevul lui Platon şi profesorul lui Alexandru cel Mare' pare a face descripţia să denote Aristotel în orice lume posibilă. Dacă descripţiile de acest tip sunt într-adevăr rigide, teoria revăzută poate pretinde că un nume este sinonim cu descripţie rigidizată.

În fine, să observăm că, deşi teoria mănunchiului se descurcă bine cu faptul că limbajul este arbitrar, învăţat, independent de stimuli şi de mediu (1.3), ea nu se descurcă la fel de bine cu faptul că limbajul este abstract. Propoziţia 'Orson cântăreşte

130 kg' pare a privi un singur lucru despre Orson. Potrivit teoriei mănunchiului, propoziţia priveşte toate momentele naturii şi istoriei lui.

Cele patru probleme pe care le-am ridicat până acum pentru teoria descriptivă, fie clasică, fie modernă, sunt serioase, dar nu catastrofale. Ele ar trebui să zguduie încrederea cuiva în teorie, dar, în absenţa unei alternative, pot să nu conducă la abandonul ei. Însă

Kripke a ridicat o altă problemă care, după părerea noastră, este catastrofală pentru teoriile menţionate:

5. Ignoranţă şi eroare. De această problemă ne vom ocupa în secţiunea următoare. Ea nu se bazează pe intuiţii modale. Un argument similar a fost oferit de Keith Donnellan

3.3. Ignoranţă şi eroare

Argumentul lui Kripke vizează ideea centrală a tuturor teoriilor descriptive (chiar a celor care sunt doar teorii ale referinţei), că referinţa unui nume este determinată de descripţiile pe care vorbitorul le asociază cu numele. Mai precis, argumentul vizează afirmaţia:

Pentru orice simbol 'a' al unui nume şi pentru orice obiect x, 'a' desemnează x dacă şi numai dacă x este denotat de o majoritate ponderată a descripţiiilor definite asociate cu 'a' de către vorbitor.

Formularea este suficient de generală pentru a acoperi toate teoriile descriptive. Teoriile clasice atribuie o pondere diferită de zero unei singure descripţii. Teoriile moderne holiste atribuie asemenea ponderi tuturor descripţiilor asociate. Cele localiste, mai plauzibile, le atribuie numai câtorva descripţii.

TEORII DESCRIPTIVE ALE REFERINţEI: NUMELE 69

În opoziţie cu această idee centrală, Kripke a arătat că, pentru ca un nume să desemneze un obiect, nu este nici necesar, nici suficient ca vorbitorul să asocieze cu numele descripţii care denotă obiectul. Dat fiind că asocierea unei descripţii cu un nume dă o convingere şi că o descripţie care denotă un obiect identifică obiectul, putem spune că Kripke a arătat că nu este nici necesar şi nici suficient ca vorbitorul să aibă convingeri pentru a identifica obiectul. El a conchis că descripţiile asociate nu determină referinţa.

Astfel, ele nu exprimă sensul care determină referinţa. Teoriile descriptive pun o sarcină epistemică prea grea pe umerii utilizatorului competent al unui nume.

Am arătat deja că, atunci când ideea centrală este întărită cu asumpţia carteziană, ea pune o sarcină epistemică şi mai grea pe umerii vorbitorilor competenţi: ei trebuie nu numai să aibă convingeri identificatoare despre purtătorul numelui; aceste convingeri trebuie să fie cunoaştere, ele trebuie să fie justificate (3.1, 3.2). Până de curând, concepţia a fost privită ca un truism în filosofia limbajului. („Cum altfel ar putea actul de referinţă al vorbitorului să selecteze un obiect particular?”) Argumentul lui Kripke împotriva ideii centrale trebuie orientat şi împotriva celei întărite. El a arătat că „truismul” este fals.

Identificarea convingerilor nu este necesară

Să luăm numele 'Cicero'. Mulţi oameni au auzit de Cicero şi pot să se refere la el cu acest nume. Asociază ei descripţiile cerute de teoriile descriptive? Situaţia noastră este, probabil, tipică. Asociem cu 'Cicero' descripţiile 'este Tulius' şi 'denunţătorul lui

Catilina'. Ele aproape că epuizează convingerile noastre despre Cicero. Problema teoriilor descriptive este că, deşi descripţiile asociate îl identifică într-adevăr pe Cicero, ele nu sunt potrivite, căci conţin nume. Nu ne putem descurca mai bine cu 'Tulius' decât cu 'este Cicero' şi, desigur, cu 'denunţătorul lui Catilina' şi nici cu 'Catilina' mai bine decât cu 'persoana denunţată de Cicero'. Putem da descripţii care identifică referentul fiecărui nume în termenii altor nume, dar nu avem nici o cale independentă de a identifica referentul vreunuia. Eforturile de a ne conforma cerinţelor teoriilor descriptive ne-au dus într-un cerc evident. Problema nu ţine de ignoranţa noastră particulară. Chiar şi cei cu solide cunoştinţe clasice găsesc că e dificil de dat o descripţie identificatoare fără nume a lui Cicero.

'Einstein' este un nume pe buzele tuturor. Câţi asociază descripţii care îi identifică purtătorul? Este obişnuit să se asocieze cu 'Einstein' 'descoperitorul teoriei relativităţii'.

Dar acest lucru va fi de folos numai dacă teoria relativităţii e identificată independent de

Einstein. Puţini dintre noi sunt în stare de aşa ceva.

Cele două exemple arată că teoriile descriptive cer acelora care par a se referi cu succes prin intermediul numelor să aibă convingeri pe care, de fapt, nu le au: ei sunt prea ignoranţi. Teoriile înfruntă, de asemenea, problema erorii: ele subestimează serios numărul de convingeri false pe care le au oamenii.

Sondajele de opinie publică arată că oamenii greşesc adesea în legătură cu faptele istorice celebre. Ei cred, de pildă, că Einstein a inventat bomba atomică ori primul care a crezut că Pământul este rotund a fost Columb. Adesea, singura convingere netrivială pe care o au despre cineva este falsă. Totuşi, când folosesc nume pentru astfel de persoane, oamenii reuşesc să se refere la ele; aserţiunea 'Un oraş din Ohio a fost numit după

Columb” este un adevăr despre Columb, şi nu o eroare despre vreun grec din Antichitate.

70 SEMNIFICAţIA

Acestea sunt exemple de erori reale. Folosind exemple din Wittgenstein şi Kripke, putem vedea cum simpla posibilitate a erorii arată că nu este necesar să avem convingeri identificatoare despre purtătorul unui nume. Exemplul lui Wittgenstein îl priveşte pe

Moise. Să presupunem că descoperim că nimeni nu satisface descripţia asociată în mod normal cu 'Moise': 'omul care i-a condus pe israeliţi afară din Egipt', 'omul care, copil fiind, a fost luat de pe Nil de fiica Faraonului' etc. Am conchide, probabil, că nu a existat nici un Moise; că 'Moise' este un nume vid care nu desemnează nimic. Astfel, concluziile noastre ar fi în acord cu teoriile descriptive. Aceste teorii pierd din vedere o posibilitate alternativă, aşa cum o demonstrează speculaţiile lui Kripke despre Iona.

E improbabil ca povestea biblică a lui Iona să fie adevărată despre vreun om real; e improbabil şi ca părţi din ea, în special cele despre peştele uriaş, să fie adevărate.

Rezultă de aici că 'Iona' este un nume vid? Nu: Iona ar fi putut fi o persoană reală în jurul căreia s-a ţesut o legendă. Să ne imaginăm că descoperim că faptele au avut loc după cum urmează. A existat o persoană numită 'Iona' care a trăit o viaţă destul de normală. Singurul lucru ieşit din comun despre viaţa sa a fost felul superstiţios în care era privit de semenii săi: ei înclinau să spună poveşti ciudate despre el. După moartea lui, poveştile au înflorit în povestea biblică a lui Iona; toate adevărurile despre Iona (cu excepţia celor triviale, precum acela că a fost om) au fost uitate.