Mika Waltari



Yüklə 1,75 Mb.
səhifə32/39
tarix17.01.2019
ölçüsü1,75 Mb.
#100043
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   39

În fiecare zi, în fiecare clipă ar putea veni sfârşitul; împăratul Constantin nu mai vrea să vadă pe nimeni. S-a retras să-şi liniştească sufletul, fiindcă, de când a sosit brigantina cu veştile proaste, nu mai are nici o speranţă. A spus:

— Occidentul ne-a părăsit. Acum încredinţez oraşul meu şi viaţa mea în mâinile Atotputernicului Dumnezeu, în mâinile lui Iisus Hristos şi ale Sfintei Fecioare, precum şi în mâinile ctitorului acestui oraş, Constantin cel Mare.

Atât de tare şi-a pierdut cumpătul.

Nu mai avem la ce spera în afara cununii de martir. Chiar şi în paradisul lui Mahomed este o înghesuială teribilă, că nici nu se mai pot închide porţile, atât de mulţi turci au murit luptând împotriva credinţei noastre. Dar slujim aceluiaşi Dumnezeu, cel puţin aşa spun Fraţii Liberului Cuget şi dervişii care umblă cu capul neacoperit.

24 mai 1453

Ştie acum tot oraşul despre întoarcerea brigantinei din călătoria cea zadarnică, deşi se hotărâse să se păstreze secretul. Adevărul este că au fost mulţi cei care au văzut cu ochii lor când s-a întors. Pentru a-i încuraja pe cetăţenii oraşului, Phrantzes ar fi vrut să răspândească zvonul că flota care ne va veni în ajutor este ancorată în Chios. Dar Constantin i-a interzis să mai răspândească de acum înainte zvonuri false.

— Adevărul nu mai poate fi ascuns multă vreme, pentru că atunci când îl va afla, poporul va fi şi mai deznădăjduit că nu l-a ştiut din timp. Nu mai vreau să-mi amăgesc poporul. Vreau să mor într-adevăr împreună cu poporul meu.

Pot să mă ţin iarăşi pe picioare, aşa că astăzi am urcat pe ziduri. Turcii au împins un turn mobil până în apropierea zidului Blahernelor, ca să mascheze adevăratele lor intenţii periculoase. Şi au săpat iar un tunel, sau poate că au consolidat pereţii unuia distrus, în orice caz, turnul s-a prăbuşit.

Dar întâmplarea cea mai însemnată a acestei zile dovedeşte că sultanul nu-i chiar atât de sigur pe cât s-ar părea. Nici o încercare nu i-a reuşit, iar distrugerea turnului celui mare a fost pentru turci cea mai rea prevestire. Sultanul a mai descăpăţânat astăzi nişte soldaţi care s-au răzvrătit şi au refuzat să sape galerii.

Seara, un impresionant cortegiu de turci călare s-a apropiat de Poarta Sfântului Roman. Turcii au fluturat flamuri, au sunat din trâmbiţe şi au strigat, cerând să fie lăsat să treacă un emisar al sultanului pentru a-l întâlni pe împăratul Constantin. Tunurile au încetat să mai tragă, iar grupurile de turci care întreţin hărţuiala zilnică s-au retras dincolo de şanţ.

Giustiniani s-a temut să nu fie cumva o capcană. Mai mult, n-ar fi vrut ca emisarul turcilor să vadă de aproape cât de năruit este zidul şi cât de şubrede îi sunt părţile refăcute. Dar împăratul Constantin a urcat pe zid şi a recunoscut în persoana emisarului pe emirul din Sinope. De-a lungul multor generaţii, familia lui Ismail Hamza a întreţinut relaţii prieteneşti cu împăraţii Bizanţului; înainte de a muri, sultanul Murad a reuşit să şi-l facă vasal, pecetluind alianţa prin căsătoria fiicei acestuia cu Mehmet. În orice caz, împăratul Constantin l-a salutat amical pe Ismail Hamza şi a poruncit să fie ajutat să intre în oraş. Aşa se face că a fost lăsat să treacă prin poarta militară de asalt, după care, traversând zidul cel mare, a ajuns în oraş.

Îndată după sosirea emisarului, bailul Veneţiei a convocat Consiliul celor doisprezece, a poruncit ca o parte din veneţieni să coboare de pe ziduri şi a trimis două sute dintre oştenii cei mai arătoşi în armuri să mărşăluiască spre reşedinţa provizorie a împăratului. Cât despre Giustiniani, acesta a împărţit în grabă oamenilor săi ultimele picături de vin şi resturi de mâncare, le-a schimbat locurile, punându-i pe cei mai zdraveni la vedere, apoi, arătându-le pumnul strâns, le-a spus:

— Râdeţi fraţilor şi fiţi veseli, că de nu, vă sucesc gâtul!

Şi pe când Ismail Hamza se uita curios în juru-i, mângâindu-şi barba, oştenii lui Giustiniani râdeau şi muşcau din bucăţile de carne, aruncând neglijent resturile pe jos. Împăratul Constantin i-a întins emirului mâna să i-o sărute şi a spus:

— Este regretabil că ne întâlnim în circumstanţe atât de nefericite.

Emirul din Sinope a răspuns:

— Fie ea binecuvântată ziua aceasta, fiindcă sultanul Mehmet îţi oferă pacea în condiţii onorabile.

Soldaţii lui Giustiniani au râs şi mai tare, deşi celor mai mulţi le venea să plângă de oboseală. Dar Giustiniani era stăruitor şi i-a îmboldit cu câte un ghiont în spinare pe cei care nu erau prea veseli.

Ismail Hamza i-a cerut apoi împăratului o audienţă particulară, iar Constantin i-a răspuns fără nici o ezitare că este de acord, l-a invitat la reşedinţa lui de război din locul unde zidurile trec peste valea râului Lykos şi, în ciuda avertismentelor sfetnicilor lui, s-a închis împreună cu acesta într-o încăpere din turn. Între timp, soldaţii veneţieni au ajuns la acest loc, bailul Veneţiei i-a împrăştiat în jurul turnului şi, împreună cu Consiliul celor doisprezece, a pătruns în turn şi i-a spus împăratului că Veneţia nu poate tolera negocieri secrete între bizantini şi turci.

Iar împăratul Constantin l-a asigurat că nu a avut nici o intenţie să ia o hotărâre mai înainte de a se sfătui cu aliaţii. I-a chemat şi pe sfetnicii lui şi le-a prezentat condiţiile în care sultanul oferă pacea. Ismail Hamza i-a spus grav:

— Pentru tine însuţi şi pentru poporul tău, te implor să accepţi condiţiile de pace, care sunt cele mai bune cu putinţă în acest moment; în multe locuri, zidurile oraşului tău s-au prăbuşit.

Apărătorii sunt epuizaţi şi numărul lor se micşorează pe zi ce trece, populaţia este disperată. Este ultima ta şansă. Dacă nu te vei supune acum, sultanul îi va omorî pe toţi bărbaţii din oraş, îi va vinde ca sclavi pe copii şi pe femei şi va da oraşul pe mâna oştirii sale să-l jefuiască.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Au strigat atunci veneţienii. Nu da crezare viclenelor uneltiri ale sultanului! Ce garanţii de pace ne oferă el? Nu uita că, de atâtea ori, turcii nu şi-au respectat promisiunile. Oare în zadar ne-am vărsat noi sângele? În zadar cei mai buni bărbaţi ai noştri şi-au dat viaţa ca să-ţi apere tronul? Nu, nu, sultanul se clatină, el nu mai este sigur de victorie. De-ar fi fost sigur, n-ar fi încercat să obţină capitularea oraşului prin metode înşelătoare.

— Dacă aţi avea un pic de simţ al realităţii, le-a spus iritat Ismail Hamza, aţi înţelege voi înşivă că situaţia disperată în care se găseşte Constantinopolul nu-i mai lasă nici o şansă de salvare. Doar din omenie, pentru a evita oroarea asaltului final, sultanul îi îngăduie împăratului să părăsească oraşul şi să-şi ia cu el bogăţiile, garantând de asemenea siguranţa sfetnicilor şi nobililor săi. Cât despre locuitorii oraşului, toţi cei care vor dori, sunt liberi să-l urmeze pe împărat, ducând cu ei ceea ce pot să ducă. Iar pe cei care vor să rămână, sultanul îi asigură că le va lăsa viaţa şi averea pe care o au. Ca vasal al sultanului, împăratul îşi va putea păstra Moreea, unde sultanul l-ar putea proteja de agresori.

Veneţienii au început să urle furioşi şi să lovească în armuri cu săbiile, împiedicându-l pe emir să mai poată spune ceva. Dar basileul le-a făcut semn să înceteze cu larma, apoi, ridicându-şi capul cu mândrie, a rostit:

— Condiţiile sultanului sunt umilitoare şi nedrepte. Nu sunt demne de un împărat, chiar dacă eu, ca om, aş putea fi tentat să le accept. Noi suntem pregătiţi să murim cu demnitate.

Apoi a privit melancolic spre veneţienii gălăgioşi, atât de hotărâţi să lupte până la ultimul grec. N-aveau ei oare în port corăbii cu care să fugă atunci când zidurile vor ceda?

Bănuiesc că sultanul ştiuse prea bine că împăratul Constantin nu-i va accepta condiţiile. Dar el a dorit să dea, prin acest gest, satisfacţie atât demnitarilor turci care susţin pacea, cât şi oştirii sătule de acest asediu prelungit, dovedindu-le că nu el doreşte continuarea asediului, ci grecii înşişi prin neînduplecarea lor. E doar un om. În adâncul fiinţei lui, sultanul este slab.

Dacă această nelinişte dureroasă şi disperarea domină oraşul, şi mai devorantă este nesiguranţa sultanului Mehmet. El şi-a jucat toate cărţile, pentru el nu mai există altă posibilitate în afară de a învinge sau de a fi răsturnat. Nu de apărătorii oraşului, ci de oştirea care luptă împreună cu el.

De aceea, în aceste zile, sultanul Mehmet este cel mai solitar dintre solitari. E şi mai singur decât împăratul Constantin, care deja a ales.

O tainică frăţie a însinguraţilor lumii mă leagă în aceste zile de el, un impuls neştiut mă împinge spre el, doresc să-i revăd chipul impenetrabil şi ochii galbeni de fiară sălbatică. Aş vrea să vorbesc cu Mehmet, pentru a mă convinge, o dată în plus, că nu am de ce să-mi doresc a trăi în lumea cârmuită de el.

El este viitorul. El va învinge. Dar viaţa, într-un astfel de viitor, nu are nici o valoare.

— Râdeţi! Râdeţi! Îi îndemna în continuare Giustiniani pe genovezi.

Râdeau în hohote când emirul din Sinope s-a întors de la împărat. Râdeau din toată inima aceşti bărbaţi epuizaţi cu feţele arse, plini de răni şi de sânge, urându-l pe Giustiniani, care le cerea să facă un efort supraomenesc şi să râdă. Îl urau şi îl iubeau în egală măsură. De undeva, din adâncurile fiinţei lor, le revenea în minte, mereu înşelătoare, imaginea unei case albe, înconjurată de viţă-de-vie, în insula Lemnos. Sclavi greci culegând recolta de pe dealurile roditoare, fete frumoase întâmpinându-i pe duce şi pe soldaţii lui…

Au râs în hohote şi lacrimi de durere au curs din ochii lor roşii de oboseală. Clătinându-se pe picioare, şi-au ocupat din nou locurile pe zid, în timp ce cavalerii turci se retrăgeau în sunetul trâmbiţelor. Sute de tunuri au început dintr-o dată să tragă. Giustiniani s-a aplecat şi a ridicat de pe jos un os pe care mai rămăsese o bucăţică de carne, l-a scuturat de nisip, apoi l-a ros cu furie şi a spus:

— Coroana mea ducală a început să fie prea scumpă. Am plătit-o de-acum cu preţul cărnii care a căzut de pe mine şi al sângelui ce mi s-a scurs din răni, iar dacă o mai ţine mult aşa, nu mai poate fi vorba despre nici o victorie.

— Nu, nu mai poate fi vorba despre victorie, a continuat el, privind fix înspre spărtura largă de o mie de picioare a zidului deposedat de turnuri, apărat doar de o palisadă şubredă care înlocuia zidul exterior, încropită la repezeală din pământ, bucăţi de lemn şi ramuri uscate. E bună doar să-i adăpostească puţin pe arcaşi.

Astăzi este joi. Pentru musulmani, mâine este zi sfântă. Poate că nu voi mai apuca o altă zi de joi. Aşadar, Mehmet s-a supus legilor Coranului şi a oferit pacea. A venit timpul împlinirii profeţiilor Islamului. Acea oaste va fi cea mai minunată; acel prinţ va fi cel mai mare printre prinţi. Prinţul care va cuceri Constantinopolul.

Suntem la poarta Occidentului. Ultima fortăreaţă în calea Orientului. După ce zidurile Constantinopolului se vor prăbuşi, ultimul zid al Occidentului vor fi trupurile noastre vii, ale celor care n-am murit încă.

Suntem ultima fortăreaţă a trecutului ireversibil. Prima Biserică a lui Hristos, locul sfânt, ultima fortăreaţă a credinţei adevărate. Ultima cetate de pe pământ a nemuritoarei civilizaţii a Greciei şi a lui Platon.

Bate neîntrerupt toaca în mănăstiri. Răsăritul şi Apusul sunt la fel. Latinii sunt tot atât de cruzi şi doritori de putere ca şi turcii.

Sfânta Fecioară nu-şi va mai fâlfâi albastrele falduri ale veşmântului ca să ne apere. Dar prin fiul ei, Hristos, ni se vor ierta nouă păcatele noastre, iar prin sacrele mistere ale împărtăşaniei ni se va întări slăbiciunea; în aceste zile şi nopţi, vântul lui Dumnezeu va purta mii de stele spre lumina şi întunericul Lui, care sunt mult mai puternice decât lumina şi întunericul cunoscut.

Călătorule care te vei opri odată lângă ruinele acestor ziduri! Nu uita că printre florile galbene ce cresc pe ruine, din pulberea în care s-au risipit, te privesc cu o tristeţe nespus de adâncă ochii ultimilor greci.

25 mai 1453

I-a convocat împăratul Constantin azi-dimineaţă în zori pe toţi consilierii Senatului şi pe reprezentanţii Bisericii, pentru a le comunica demiterea patriarhului Gregorios Mammas. Cardinalul Isidor nu a participat la întrunire. A preferat să rămână în turnul lui, de unde supraveghează porţiunea de zid ce i-a fost încredinţată spre apărare.

A fost ultima încercare de conciliere între susţinătorii şi adversarii Uniunii. Dar şi aceasta a rămas la jumătatea drumului. Ne-am descotorosit de patriarhul urât de greci şi dispreţuit de latini, dar nu a fost numit nici un succesor. Nevăzut, din chilia lui de călugăr de la Mănăstirea Pantocratorului, părintele Ghenadios domneşte peste bisericile şi mănăstirile Constantinopolului, prevestind inevitabila ruină.

Nu a fost cel mai potrivit moment pentru întrunire. Era prea devreme şi cei mai mulţi dintre greci fuseseră de strajă pe ziduri toată noaptea. Pe chipurile tuturor se citea oboseala şi disperarea. Phrantzes i-a implorat pe senatori, pe dregători şi pe episcopi să-l roage pe împărat să părăsească oraşul.

— Dacă oraşul tot nu mai poate fi salvat, a spus el, să se salveze cel puţin împăratul!

Poate că Giustiniani ar mai fi fost dispus să-i pună la dispoziţie corabia sa, dar veneţienii nu sunt de acord cu plecarea împăratului. Nici grecii n-ar mai apăra zidurile de-ar pleca împăratul.

Ascultând strigătele de împotrivire ale unora şi exigenţele altora, care dovedeau mai mult lipsă de speranţă şi dorinţă de capitulare decât dragoste, deodată împăratului, care era foarte slăbit de pe urma postului, veghii şi rugăciunii, i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit la pământ. Şi-a revenit după ce i-au fost stropite cu apă de trandafiri fruntea şi faţa. S-a ridicat imediat în picioare şi a spus încă o dată cu putere că va rămâne să apere oraşul până în ultima clipă.

Ca om, Constantin este destul de mărginit şi încăpăţânat. Vreun talent deosebit nu are. Ca strateg şi soldat, Giustiniani îl depăşeşte. Dar el este credincios demnităţii sale de basileu, de pe urma căreia s-a ales cu prea puţină fericire. E un bărbat solitar. Sensul raţiunii politice îi lipseşte, capacitatea de conciliere şi decizie de asemenea. Dar începând de astăzi nu mai vreau să-l judec, între o moarte măreaţă şi o viaţă neînsemnată, el a ales moartea. E un bărbat al trecutului, un adevărat moştenitor al împărăţiei bătrâne de o mie de ani. Înrudit sufleteşte cu mine. De iubit nu-l pot iubi, dar nici nu-l urăsc.

Dragostea şi ura, pasiunea şi disperarea sunt sentimente care se depărtează de fiinţa mea. Toată ziua au tras tunurile, din ce în ce mai furioase. Totul era acoperit de funingine, bucăţi de piatră zburau din toate părţile. Proiectilele lansate de tunul cel mare se destrămau în aşchii lungi ce se roteau în aer ca un titirez, apoi se afundau în pământ. Oamenii aveau feţe cenuşii şi deznădăjduite. Epuizaţi de teamă, unii nici nu se mai fereau de săgeţile care zburau în aer ca nişte nori ucigaşi ce urmăreau zidul.

Oare de ce mai vorbesc despre zid? În trei părţi, turnurile zidului mare s-au prăbuşit, iar zidurile s-au desfăcut. Au mai rămas acolo din ele doar nişte grămezi de bolovani şi pietriş care nu mai pot împiedica înaintarea cavaleriei, în aceste locuri deschise, doar fortificaţia exterioară, ridicată cu o voinţă şi o putere pe care numai disperarea le pot da, este singura ce apără oraşul.

Turcii s-au mai înţelepţii, îşi continuă săpăturile doar în timpul zilei, când bubuiturile tunurilor şi vibraţia permanentă a pământului acoperă zgomotele şi împiedică supravegherea. Astăzi, în apropierea Porţii Caligaria, a fost descoperită o galerie lungă de zece picioare, care trecea pe sub fundaţia ce consolidează zidul. De s-ar fi oprit în dreptul zidului şi ar fi dat foc grinzilor masive, zidul ar fi sărit în aer, permiţându-le accesul rapid în oraş. Că doar Blahernele nu au zid exterior de apărare.

Nici de data aceasta nu le-a reuşit încercarea stăruitoare de a pătrunde în oraş pe sub pământ.

Grant a fost rănit la cap şi la coapse. Sprijinindu-se în cârje, şchiopătând, cu faţa cenuşie şi ochii arzând de febră, este în continuă agitaţie şi nu are răbdare să stea în pat.

Eu mi-am revenit. Părul de pe cap a început din nou să crească şi rănile să se cicatrizeze. Dar nu pot pune încă armura pe mine. În schimb, am găsit printre lucrurile capturate de la turcii omorâţi o cămaşă de zale, aşa cum obişnuiesc să poarte arabii; îmi simt fiinţa slăbită, nu mai am puterea de altădată.

În tabăra sultanului, astăzi toată lumea a ajunat, a împlinit abluţiunile rituale şi s-a rugat. Asmuţiţi din cauza foamei şi setei, turcii au atacat toată ziua şi au urlat ca lupii de fiecare dată când au văzut un creştin căzând. Din când în când se adunau în grupuri şi strigau: Nu există Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este Profetul său! Aceste descurajante strigăte triumfătoare i-au deprimat mult pe greci şi pe latini. Latinii de rând se întreabă:

— Este oare cu putinţă ca Dumnezeu să fie de partea turcilor? Înseamnă că Dumnezeul lor este mai puternic decât Dumnezeul nostru şi Profetul lor mai mare decât Hristos.

Peste noapte, bailul Minotto a devenit evlavios. S-a spovedit şi s-a împărtăşit. Şi-a propus să dovedească tuturor că el este mai demn de cinste decât Giustiniani şi că veneţienii sunt mai curajoşi decât genovezii. Soldaţii de pe corăbiile veneţiene sunt într-adevăr extraordinar de curajoşi; în partea cea mai nordică a Blahernelor, la fortificaţia Pentapyrghionului, turcii nu au reuşit niciodată să ajungă până în vârful zidului.

După apusul soarelui, turcii au aprins focurile şi s-au veselit. Au bătut tobele şi au sunat trâmbiţele de s-a auzit larma lor până departe în oraş. Este felul lor de a-şi sărbători postul. Abia după ce se lasă întunericul ei pot mânca şi bea pe săturate, iar postul reîncepe a doua zi în zori, în momentul când se poate deosebi un fir de aţă albă de un fir de aţă neagră. Flăcările focurilor lor luminează ca ziua de la un mal la altul.

Pe măsură ce se apropie momentul decisiv, veneţienii se poartă mai rece cu mine. Fiind eu omul de legătură cu Blahernele, ei mă consideră spionul lui Giustiniani. După privirile lor, înţeleg clar că au ceva de ascuns. Este evident, ei se agaţă de ideea că, dacă asaltul final al turcilor ar fi un eşec, vor putea dovedi că victoria e doar meritul lor. Perspectiva avantajelor de după victorie este atât de seducătoare, încât ar fi dispuşi să lupte până la disperare pentru înfăptuirea imposibilului. Adevărul este că zidul pe care-l apără veneţienii e atât de solid, încât niciodată turcii nu vor putea intra în oraş pe la Blaherne.

În locul unde zidul exterior şi cel mare se unesc în unghi drept cu zidul Blahernelor există o mică poartă militară care ajunge la zidul mare printr-un culoar ce traversează parateichionul. Odinioară, prin această poartă se putea ajunge de la palat la circ, care era în afara zidului exterior. De aceea, poarta se numeşte şi acum poarta circului, Kerkoporta. Generaţii la rând, această poartă a fost zidită. Dar în timpurile noastre, ea a fost deschisă, la fel ca multe alte porţi militare de atac. Prin ea poţi ajunge cel mai bine de la Palatul Porfirogenezei la Poarta Harisiană, cea apărată de fraţii Guacchardi, iar prin parateichionul dintre ziduri până la Giustiniani.

Zidul din dreptul acestei porţi nu a suferit nici o stricăciune, fiindcă turcii nu s-au încumetat să-l asedieze din cauza riscului de a se expune unui atac încrucişat. Pe aici se pot trimite rapid, în caz de nevoie, întăriri celor de la Poarta Harisiană, în dreptul căreia zidul este aproape la fel de năruit ca în dreptul Porţii Sfântului Roman. De aceea au veneţienii oameni de rezervă, de care se pot lipsi în cazul în care fraţii Guacchardi vor avea nevoie de ajutoare. Acest sector liniştit este apărat doar de câţiva greci. Spre cinstea latinilor, trebuie recunoscut că ei şi-au asumat apărarea celor mai periculoase părţi ale zidului. S-a conservat intactă o bucată bună de zid, unde toate turnurile sunt păzite doar de trei-patru greci, care supraveghează şi zidul. Este vorba de zidul de pe malul Mării Marmara. Până acum, flota turcilor nu a încercat niciodată să se apropie de acest zid maritim. Nici de lanţ nu s-au apropiat de două zile, ca să-i întărâte pe veneţieni.

Puţin înainte de miezul nopţii, a venit la mine Manuil şi mi-a spus îngrozit:

— Catedrala Sfânta Sofia este în flăcări!

Am urcat pe acoperişul Palatului Blahernelor, unde se strânsese o mulţime de oameni ce privea spre catedrală. Sfânta Sofia nu ardea. Era luminată într-un mod ciudat de focurile din tabăra turcilor, ce se reflectau ca într-o oglindă pe norii care coborâseră până aproape de imensa cupolă a catedralei. Veneţienii au spus că este o prevestire rea.

Acolo, nu de mult, sub imensa cupolă a Bisericii Sfintei înţelepciuni, împăratul Constantin a poruncit să fie citită proclamaţia unirii Bisericilor creştine. Grecii au fost umiliţi în biserica lor, impunându-li-se să-şi schimbe Crezul după voia latinilor. Ca un blestem a fost această unire. De aceea, sfânta Biserică a împăratului lustinian era incandescentă în întunericul nopţii noroase. A fost semnul sfârşitului care se apropie.

Neliniştea din mine m-a îndemnat să plec spre oraş. Mi-am îndreptat paşii spre Catedrala Sfânta Sofia. Nu eram singur; în întunericul nopţii, mulţi oameni neliniştiţi se îndreptau într-acolo. Din mulţime se auzea plânsul femeilor şi psalmodierea călugărilor. Când am ajuns la Hipodrom, lumina albăstruie care fâlfâia deasupra cupolei catedralei a devenit mai puternică şi toţi oamenii au fost dominaţi de o groază supestiţioasă. Şi nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de biserică.

Lumina divină unduia micşorându-se şi crescând peste cupola catedralei. Oamenii au îngenuncheat pe pământul umed şi au început să se roage. Dumnezeu ne-a trimis un semn. După ce l-am văzut cu ochii mei, nu m-am mai îndoit că era lui Hristos se apropia de sfârşit, că în curând urma să înceapă timpul fiarei.

Două ore a fost cupola catedralei în acea lumină stranie. Apoi lumina s-a micşorat, a tremurat şi s-a stins. Cerul era atât de înnorat, încât, după aceea, a fost un întuneric profund. Şi focurile turcilor s-au stins. A fost o noapte umedă, neliniştitoare, cu miros de pământ reavăn. Ca şi cum aş fi traversat un cimitir în care toate mormintele s-au deschis.

Apoi o mână caldă s-a strecurat în mâna mea. Poate că m-am înşelat, poate că mi-am imaginat doar, dar cred că şi dintre mii de mâini le-aş putea recunoaşte pe ale ei. N-am încercat s-o mângâi, n-am încercat să-i vorbesc. Să fi fost doar o fata care se rătăcise de părinţii ei? Sau vreo femeie tulburată, care caută să fie aproape de un bărbat ca să-şi înfrângă teama? Dar am simţit că este mâna ei. Caldă, neajutorată, ca un mesaj mut al împăcării dinaintea morţii.

Niciunul din noi nu a rostit o vorbă. Am respirat unul aproape de altul în întuneric, doar mâinile noastre s-au atins. Aşa a fost bine. Aşa a fost cel mai bine. Aşa ne-am putut înţelege. Vorbele ar fi stricat totul.

Atât de simplă, micuţă, săracă şi neajutorată. O mână caldă în întunericul nopţii. Peste morminte. O mână întinsă de amândoi peste moarte. Şi din inima mea s-a desprins o rugă pentru Dumnezeul cel de neînţeles:

Îngăduie-mi să mă mai nasc o dată pentru a-i privi ochii. Nu mai tânjesc după veşnicie. Mă mulţumesc cu puţinul timp efemer, cu o mână caldă căreia să-i dau iertare şi care să mă ierte înainte de a veni întunericul morţii.

Cu degete tremurătoare, mâna ei mi-a strâns mâna şi apoi a dispărut. Am rămas singur în întuneric.

Chiar de m-aş fi înşelat, de n-ar fi fost decât fructul imaginaţiei mele, întâlnirea mi-a liniştit inima. Am ajuns la Blaherne ca un somnambul, dar inima mea nu a mai fost amară. Eram liber, eram limpede. Martor al miracolului divin, am ţinut în mâna mea mâna unei fiinţe umane.

26 mai 1453

Miracolul nocturn de la Catedrala Sfânta Sofia a răscolit într-o măsură atât de mare oraşul, încât în zorii zilei mulţimea exaltată, în frunte cu călugării şi călugăriţele, s-a îndreptat spre Blaherne pentru a lua icoana Sfintei Fecioare şi a o pune pe ziduri să apere oraşul. Dintre ramele de aur şi pietre preţioase, Sfânta Fecioară se uita pierdută spre mulţime şi pe faţa ei îngustă era o tristeţe fără margini. Mulţi îi vedeau chipul viu şi ochii înecaţi în lacrimi. Fiecare voia să atingă icoana sfântă. Dar, deodată, icoana a alunecat de pe iconostasul pe care era purtată şi a căzut pe pământ, în aceeaşi clipă văzduhul s-a întunecat, vântul a început să bată cu putere şi ploaia a căzut şuvoaie, inundând în scurtă vreme străzile oraşului. Oamenii s-au aplecat să ridice icoana, dar n-au putut nici s-o urnească, fiindcă era nespus de grea, de parcă ar fi fost din plumb. După multe stăruinţe, câţiva călugări robuşti au reuşit s-o ridice şi au purtat-o în mare grabă până la biserica Mănăstirii Hora ca s-o protejeze de ploaie.


Yüklə 1,75 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin