Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude



Yüklə 0,79 Mb.
səhifə14/16
tarix30.07.2018
ölçüsü0,79 Mb.
#64101
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16

Fierăria din Hăşdate




Cristian MICU – muzeograf, Muzeul Etnografic al Trasilvaniei

Dispariţia mai lentă sau mai alertă a meşteşugurilor tradiţionale este determinată de o serie de factori obiectivi, dintre care cei mai importanţi sunt diminuarea cererii pe piaţă şi pătrunderea treptată a elementelor moderne care înlocuiesc vechea tehnologie din atelierele meşterilor ţărani. Acesta este şi cazul fierăriilor săteşti din România.

În aceste fierării se obţineau produse necesare în special în agricultura tradiţională (elementele metalice ale uneltelor agricole), în celelalte meşteşuguri (scule şi unelte), în transporturi (componentele metalice ale carului si ale căruţei din lemn) şi câteva tipuri de piese folosite în construcţii (scoabe, zaruri, balamale). În momentul în care mecanizarea agriculturii devine o realitate, înlocuind vechile unelte agricole cu cele moderne, în momentul în care căruţa sau carul sunt înlocuite cu tractorul, cererea de produse obţinute în fierării devine minimă. La aceasta se adaugă şi pătrunderea şi răspândirea în mediul rural a uneltelor şi sculelor de provenienţă industrială.

Modernizarea afectează de asemenea şi atelierele de fierărie, care pierd tot mai mult din valenţele lor tradiţionale, cuptoarele sunt înlocuite treptat de aparatele de sudură, apar forjele electrice , flexurile, bormaşinile etc.

În pofida acestor inevitabile transformări, în satul Hăşdate, comuna Săvădisla, mai funcţionează una din puţinele fierării tradiţionale din Transilvania.

Fiind un sat necooperativizat, modul tradiţional de a face agricultură a subzistat mai multă vreme. Aceasta presupune de asemenea existenţa unui număr însemnat de animale de muncă. Ţăranii din Hăşdate deţineau, de pildă, până acum aproximativ un deceniu, două ciurzi de boi, a câte 70-75 de capete fiecare, o ciurdă de bivoli, un număr mare de cai şi un număr deloc neînsemnat de măgari, folosiţi la tracţiune. Toate aceste animale folosite la muncă trebuiau potcovite periodic, potcovirea căzând în sarcina fierarului. Acesta este principalul motiv pentru care coăcia – atelierul de fierărie al lui Bonda Iacob, născut în anul 1941, în satul Hăşdate, a supravieţuit şi mai funcţionează -e adevărat, doar la capacitate minimă – şi astăzi. De asemenea, uneltele agricole mecanizate au pătruns mai târziu în această localitate, repararea uneltelor tradiţionale fiind făcută tot de fierar.

Fierăria analizată de noi în acest studiu este amplasată alăturat gospodăriei proprietarului, în satul Hăşdate, la numărul 100. Atelierul este construit din lemn, acoperit cu scânduri. Cuptorul pentru încălzirea fierului şi foalele se află pe peretele opus peretelui cu uşa de intrare. Peretele de lângă cuptor este făcut din piatră, pentru a se evita producerea incendiilor. Întreaga instalaţie este construită de proprietarul Iacob Bonda în anul 1961.

Procedeele şi tehnicile de prelucrare a fierului sunt, în esenţă, cele tradiţionale, prezente, cândva, pe întreg teritoriul României: prelucrarea la cald prin care se realizează modificarea formei iniţiale a materialului şi se obţine forma dorită.

Fierarul Bonda Iacob foloseşte ca material pentru făurirea potcoavelor de cai bucăţi de bară de fier cu diametrul de 18 mm (fier beton), procurat din comerţ, sau piese de oţel găsite întâmplător sau aduse de clienţi. Pentru potcoavele de boi şi bivoli se foloseşte platbandul cumpărat de la magazinele de materiale de construcţii.

Indiferent de produsul finit, bucata de fier ce urmează a fi prelucrată trebuie încălzită până la incandescenţă în foc, pentru a deveni maleabilă.

Fierarul Bonda Iacob are în atelier un cuptor înalt pe care şi l-a construit singur. Cuptorul este construit din piatră, hornul acestuia din cărămidă. Drept combustibil este folosit, şi în prezent, mangalul – cărbunele de lemn. Acest material este obţinut prin metoda tradiţională, în bocşe, de către cărbunarii din Muntele Rece, loc de unde este aprovizionată şi fierăria din Hăşdate. La un transport, fierarul îşi aduce o căruţă plină de cărbuni. La începutul lucrului, focul este aprins în cuptor cu aţâţări – aşchii de lemn. După ce acestea s-au aprins, se pun pe ele, treptat, treptat, bucăţile de cărbune de lemn, depozitat pe un colţ al platformei cuptorului.

Pentru întreţinerea şi înteţirea focului sunt folosite foalele, o pompă de aer cu ajutorul căreia se comprimă şi se suflă aerul. Foalele folosite în căocia de la Hăşdate au fost cumpărate de către fierar de la o altă fierărie din sat, care nu mai funcţiona, şi sunt foale relativ perfecţionate, cu capace de lemn şi cu burduf de piele de vită, având pereţii plisaţi. Capacul median este fixat, capacele din partea inferioară şi superioară sunt mobile. Aerul iese din foale printr-o ţeavă scurtă de metal, orientată către vatră, pielea din jurul ţevii fiind protejată cu tablă de fier. Prin intermediul unui sistem de pârghii, capacele mobile sunt mişcate în sus şi în jos, micşorând, respectiv mărind, volumul din interiorul burdufului. Mişcarea de pendulare a burdufului se face prin pedală – o stinghie de lemn cu un capăt fix şi unul cuplat cu sistemul de pârghii al foalelor. Acţionarea foalelor cu piciorul şi nu cu mâna permite fierarului să îşi folosească ambele mâini pentru a manevra fierul înroşit, în situaţia în care lucrează singur, fără ajutor. De cele mai multe ori însă, Bonda Iacob lucrează cu un frate al lui, care acţionează pedala foalelor .

Temperatura din gura cuptorului este reglată prin ritmul de suflare şi amplitudinea mişcărilor imprimate foalelor. Când cărbunii aprinşi primesc mult oxigen, temperatura creşte. De asemenea, pentru a nu arde cu flacără, pentru a se economisi energie calorică, mangalul este utilizat umed. Dacă fierarul observă flacără la cărbuni, îi stropeşte imediat cu apă.

Pentru obţinerea potcoavelor de cal, fierarul debitează bara de oţel în bucăţi de cca. 30-35 cm lungime, în funcţie de mărimea potcoavei pe care vrea să o obţină (mărime care evident, depinde şi ea de dimensiunile copitei calului). Iacob Bonda apreciază la ochi mărimea unghiei animalului, curbura copitei, neavând nevoie pentru aceasta de nici un instrument de măsură. Debitarea se face pe nicovală, cu ajutorul tăietorului, un fel de ciocan cu muchie ascuţită. Bara de fier este pusă pe nicovală, fierarul ţine tăietorul peste bara de fier, în timp ce ajutorul acestuia loveşte cu barosul în tăietor, până când bara este secţionată.

Nicovala din fierărie este un element de bază, fără de care forjarea fierului nu ar fi posibilă Cea din fierăria de la Hăşdate este o nicovală mare, înălţată pe un butuc solid de lemn. Una din extremităţile nicovalei este rotunjită, pentru a face posibilă modelarea anumitor piese sub formă de arc de cerc (de exemplu, potcoavele de cai).

Nicovala sau ileul, este prevăzută cu un orificiu în care se pot introduce la nevoie alte dispozitive – de exemplu un mic ileu cu suprafaţa rotunjită concave, pe care se prelucrează potcoave de bovine si bivoli.

Potcoava de cal se prelucrează încălzind şi bătând pe nicovală consecutiv cele două jumătăţi ale barei de metal. Bara este introdusă în jar. Ajutorul fierarului înteţeşte focul prin acţionarea foalelor, până când fierul devine incandescent şi suficient de moale pentru forjare. Fierarul aranjează în acest timp cărbunii cu un jăruitor, astfel încât aceştia să acopere cât mai bine segmentul de metal. Urmează forjarea, modelarea fierului incandescent prin lovirea puternică, ritmică şi rapidă a fierului pe nicovală. Pentru aceasta fierarul scoate metalul din jar cu ajutorul cleştilor de fierar, apucându-l de partea neincandescentă. Se prelucrează deci, pentru început, o jumătate de bară. Partea incandescentă este amplasată pe nicovală şi lovită consecutiv, de fierar, cu un ciocan mai mic şi de ajutorul acestuia, cu barosul. Fierarul întoarce bucata de fier în poziţiile necesare, transformând profilul circular al barei în profil poligonal, specific potcoavelor. Dacă în timpul lucrului temperatura bucăţii de fier scade prea mult, aceasta se încălzeşte din nou în vatră. După ce piesa de fier este aplatizată până la jumătate, obţinându-se profilul dorit, se fac şanţurile pentru cuie cu un ciocan de şanţ. Acest ciocan este ţinut longitudinal, cu partea ascuţită de-a lungul mijlocului barei înroşite de fier.

Fierarul ţine cu o mână, cu cleştele, fierul pe nicovală, cu cealaltă mână ciocanul de şanţ peste fier. Ajutorul loveşte cu barosul în muchia ciocanului de şanţ. După ce se obţine astfel şanţul de-a lungul fierului, cu găuritorul sau ciocanul de găurit, se aplică în acest şanţ găurile pentru cuiele de potcoavă. Fierarul ţine vârful ciocanului în şanţ, ajutorul de fierar loveşte cu barosul în muchie. Distanţa dintre găurile pentru cuie este apreciată de către fierar la ochi.

La extremitatea barei de fier se realizează o îndoitură scurtă, care are ca scop înălţarea părţii posterioare a potcoavei şi sporirea aderenţei acesteia. Tot pentru sporirea gradului de aderenţă, la potcoavele de iarnă se pune în vârf un cui păntru iarnă.

Operaţiunile se repetă similar pentru cealaltă jumătate a barei. La final, bara este îndoită pe capătul nicovalei, iar „vârful” potcoavei se bate pentru a obţine un fel de ridicătură care va proteja unghia animalului de tracţiune în timpul mersului. Durata de execuţie a unei potcoave de cal nu depăşeşte zece minute.

Potcoavele pentru vite se realizează tot prin forjare. Fiind vorba de paricopitate, aceste potcoave se fac perechi, pentru fiecare picior, una pentru fiecare unghie. Bonda Iacob le face astăzi din platband. Înainte le făcea din bucăţi de fier, din ce se găsea. Pentru obţinerea unei piese se folosea un ileu mic, ataşat la nicovală, cu ajutorul căruia se imprima potcoavei un profil uşor curbat. În partea posterioară a potcoavei de vită se forjează o prelungire îngustă, care la momentul potcovitului va fi prinsă de unghia animalului. Găurile pentru potcovit la vite sunt puţin mai mari decât cele pentru cal.

Făurirea potcoavelor a avut, probabil, ponderea cea mai mare în activitatea fierarului Bonda Iacob, dar meşteşugul lui nu se reducea doar la aceasta. O altă categorie importantă de produse o reprezintă fierăria, fiarele pentru legat care şi căruţe. Conform mărturiei lui Lupui Elemér, rotar din Săvădisla, ultima căruţă legată de acesta a fost făcută în 1995. Până la această dată, deci, se făceau mijloace de transport tradiţionale, iar Bonda Iacob făcea tot ce era parte metalică la care sau căruţe: cercuri pentru roţi (rafuri), osii, cercuri de butuc, inele pentru oişte, întărituri etc. Este remarcabilă lunga colaborare dintre rotarul din Săvădisla şi fierarul din Hăşdate, colaborare pe care cei doi o evocă cu plăcere.

Realizarea cercurilor de roată, închiderea lor, reclamă o altă tehnică specială de prelucrare la cald a fierului – sudarea, lipirea capetelor. Fierarul Bonda Iacob o numeşte forostire – cuvânt provenit din ungurescul forrasztás. Operaţiunea constă în încălzirea capetelor metalului, care trebuie lipit, până la punctul de topire a acestuia. Încălzirea se realizează în vatră, cu cărbuni de lemn şi cu mult oxigen pompat de foale. Când se atinge temperatura optimă, fapt semnalat de apariţia unor scântei abundente în jurul metalului, cele două capete se aşează unul peste altul şi se bat pe nicovală până se contopesc. Tehnica cere multă îndemânare şi experienţă, fiind necesară rapiditatea şi recunoaşterea exactă a momentului în care metalul a atins temperatura optimă.

O altă activitate cu pondere mare în fierăria lui Bonda Iacob o constituie repararea şi ascuţirea uneltelor. Dacă nu a produs niciodată unelte de fier în afara acelora pentru proprie folosinţă în atelier (în special cleşti ), în schimb a îndreptat, lipit şi ascuţit foarte multe unelte agricole.

Ca în mai toate satele de pe teritoriul României, tot în sarcina fierarului cade şi potcovirea animalelor de povară. Tehnica şi uneltele folosite sunt, de asemenea, cele utilizate în întreaga ţară. Vitele se imobilizează într-o instalaţie numită caladău. Caladăul este amplasat lângă fierărie şi este compus din patru stâlpi de stejar şi două chingi. Stâlpii sunt prevăzuţi cu orificii aflate la diferite înălţimi, în care se introduc chingile (o chingă între doi stâlpi). Caii care nu sunt „răi” se potcovesc fiind ţinuţi doar de stăpân. Pentru potcovire, unghiile animalului se curăţă cu o unealtă specială, numită daltă pentru unghii sau cioplitoare de unghii şi de asemenea cu un cuţit curbat în interior. Extremităţile roase ale unghiilor se taie cu un cleşte pentru copite. Cu acelaşi cleşte, fierarul verifică prin atingere şi apăsare uşoară dacă animalul nu are bătături sau nu are copt sub unghie. În caz de infecţie, fierarul face o incizie pentru curăţirea plăgii. Operaţiunea necesită multă pricepere, pentru a nu cauza durere animalului. Marginile copitei se nete-zesc cu o pilă dură, numită raşpilă. După ce copita este curăţată, se aplică potcoava. Aceasta este ajustată după forma şi mărimea unghiei animalului, apoi este potrivită pe copită. Pentru a se culca perfect pe unghie, potcoava este înfierbântată, găsindu-i-se astfel poziţia optimă. Potcoavele se prind pe copită cu cuie de potcoavă. Cuiele se făceau înainte în fierărie, astăzi ele sunt cumpărate din comerţ. Fierarul bate cele 8 cuie cu atenţie, pentru a nu atinge ţesuturile vii. Ciocănelul de bătut cuie are un capăt bifurcat, cu ajutorul căruia sunt îndoite vârfurile cuielor ce ies prin unghie.

Ceea ce este remarcabil în atelierul de fierar al lui Bonda Iacob este faptul că acesta şi acum foloseşte, cu câteva excepţii, doar unelte tradiţionale. În multe fierării de la sate se găsesc, în prezent, aparate de sudură, polizoare electrice, maşini de găurit electrice etc. Nu aceeaşi este situaţia la fierăria din Hăşdate. Faptul este cu atât mai greu de explicat, cu cât Bonda Iacob a lucrat la fabrică în Cluj mulţi ani. Nici în perioada navetei nu a încetat să lucreze ca fierar în Hăşdate.

În mod inevitabil, în prezent şi activitatea din această căocie se află în declin. Numărul de animale de povară este tot mai mic, se cer tot mai puţine potcoave. Căruţele, câte mai sunt, sunt pe cauciucuri. Dacă începând cu 1961, după trei ani de ucenicie în Săvădisla, la fierăria lui Gyula – meşterul al cărui nume l-a moştenit ca poreclă în sat – Bonda Iacob putea să asigure cu succes subzistenţa economică a familiei, ca fierar în Hăşdate, astăzi veniturile pe care le poate realiza în căocie sunt aproape neînsemnate.


Yüklə 0,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin