Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Cercetarea memoriei colective. Biserica – lieu de mémoire

FODOR Attila – muzeograf, drd. Muzeul Etnografic al Transilvaniei

În cadrul proiectului de cercetare intitulat Sate contemporane: deschideri spre Europa am avut posibilitatea de a cerceta – în intervalul mai-august 2008 – acele fenomene care, ca urmare a construirii autostrăzii, vor avea un impact asupra localităţilor învecinate.

Cercetările au fost efectuate în satele Săvădisla (Tordaszentlászló) şi Vlaha (Magyarfenes), ambele aparţinând comunei Săvădisla din judeţul Cluj. Cele două sate sunt sate maghiare, de religie reformată şi romano-catolică. Tema abordată pe parcursul investigaţiei a fost legată în special de cercetarea memoriei locale şi a celei colective, luându-se ca reper atât spaţiul locuit, personal, cât şi cel public, bisericesc, folosit de întreaga comunitate locală, cu diverse ocazii.

Am pornit în cercetare de la ipoteza că biserica din toate cele două sate funcţionează ca loc al memoriei locale, ca lieu de memoire. Această ipoteză urma să se adeverească datorită informaţiilor acumulate pe parcurs.

Într-o comunitate, biserica reprezintă nu doar un loc des frecventat, cu caracter sacru şi cultic, ci şi un loc în care deseori putem afla câte ceva despre trecutul comunităţii căreia îi aparţine. Din acest punct de vedere, ceea ce găsim în aceste spaţii folosite are nu numai un caracter şi o funcţie estetică, dar şi o funcţie comemorativă, care este bine controlată şi cunoscută de enoriaşii comunităţii respective. Aşadar, textilele brodate, sculpturile, plăcile comemorative de diferite tipuri, ca de altfel toate obiectele care îşi găsesc locul în aceste lăcaşuri de cult, au o istorie proprie, un loc de origine, şi – în special – o funcţie cu caracter comemorativ.

Bisericile din localităţile cercetate sunt foarte valoroase nu numai pentru că sunt foarte vechi, ci şi datorită faptului că sunt foarte frumoase, fiind bogat împodobite cu textile brodate şi cu picturi efectuate pe corul de lemn şi pe tavanul casetat, datând încă din secolul al XVIII-lea.

Punctul de plecare al cercetării l-au constituit textilele brodate, care sunt aşezate în diferite locuri în biserici şi care conţin deseori, pe de o parte, texte religioase, citate din Biblie, iar pe de altă parte inscripţii cu referire la evenimentul pentru care au fost realizate, la numele persoanei care a donat acea piesă textilă sau la anul în care a fost ţesută aceasta. Datorită informaţiilor acumulate, putem spune că aceste textile brodate şi inscripţionate ajung în biserici, în proprietatea parohiilor, în cea mai mare parte sub formă de donaţii, efectuate cu diferite ocazii, pe parcursul anilor. Aceste ocazii sunt destul de variate şi interesant este faptul că această practică diferă foarte mult de la o comunitate la alta, deşi aceste sate sunt vecine. Dacă la Săvădisla textilele cu caracter religios sunt donate în momentul în care cineva dintr-o familie a decedat, în Vlaha acest obicei este practicat o dată pe an, ca urmare a ceremoniei de iniţiere şi de primire a tinerilor în rândul comunităţii religioase. Dar astfel de textile ajung în biserici, sub formă de donaţie, şi cu alte ocazii: în amintirea ostaşilor căzuţi în războaie şi rămaşi departe de familie şi de comunitate, în urma pensionării unui diacon, în amintirea unei învăţătoare sau ca însemn de recunoaştere faţă de biserică şi de Dumnezeu.

Textilele brodate şi inscripţionate cu diferite texte religioase sunt expuse în biserici cu acordul preotului, într-un loc în prealabil stabilit, sau doar într-un loc rămas gol. Ele au, de obicei, diferite mărimi, dimensiunile fiind întâmplătoare, dar uneori au măsuri precise, deoarece au fost confecţionate anume pentru locul unde vor fi expuse (de exemplu corul bisericii sau băncile din faţă ale bisericii). Multe dintre aceste textile ajung să fie expuse pe pereţii, pe corul, pe băncile bisericii, deasupra uşilor de biserică, pe amvonul sau pe masa bisericii. În comunităţile locale, aceste textile sunt denumite păretare (falvédők, terítők), chiar dacă ele sunt aşezate şi în alte locuri, nu numai pe pereţi. Confecţionarea acestor păretare îi revine sau persoanei donatoare, sau acelei persoane talentate din localitate, care s-a specializat în confecţionarea unor astfel de piese. În cea de-a doua variantă (de fapt şi cea mai des întâlnită), aceste textile sunt comandate de către donatori persoanelor specializate, specialiştilor, care în funcţie de dimensiuni şi de pretenţii, acceptă confecţionarea lor într-un interval de timp şi pentru o sumă de bani stabilite. La astfel de comenzi sunt specificate datele referitoare la dimensiuni, la modelul brodat, la inscripţie (care deseori cuprinde numele persoanei -sau doar iniţialele numelui- în amintirea căreia se va confecţiona piesa, numele -sau doar iniţialele numelui- persoanei donatoare, scopul şi anul donaţiei, deseori un citat preferat din Biblie), eventual la culoare (de obicei, aceste broderii se fac cu aţă de culoare roşie sau -mai nou- albă, pe pânză albă).

Deşi astfel de păretare se donează bisericii la diferite ocazii, totuşi nu de fiecare dată se întâmplă astfel, din două motive: 1. deoarece spaţiul interior al bisericii are totuşi o limitare fizică, fapt ce face imposibilă expunerea tuturor textilelor donate cu diferite ocazii şi impune o selecţie; 2. deoarece costul confecţionării unei asemenea piese textile este destul de ridicat, multe persoane se hotărăsc să recurgă la un alt tip de donaţie făcută bisericii în amintirea cuiva: la donaţia bănească. Toate donaţiile făcute bisericii, cu diferite ocazii, sunt trecute în registrul bisericii şi o dată pe an (de obicei la începutul anului) acestea sunt pomenite în biserică în faţa comunităţii respective.

De obicei, aceste textile din incinta bisericii rămân expuse până când se decolorează din cauza razelor solare, moment în care vor fi schimbate, sau până când se va efectua o nouă renovare interioară a bisericii. Până atunci, ele rămân neatinse (spălarea acestora se face destul de rar), îndeplinindu-şi astfel funcţia pentru care au fost expuse, cea comemorativă. Actualele textile au fost expuse acum 25-30 de ani, cea mai nouă fiind o piesă brodată de pe amvonul bisericii din Luna de Jos, care a fost confecţionată şi donată bisericii în anul 2002. În schimb, printre donaţiile făcute şi păstrate la parohii putem găsi piese foarte valoroase şi foarte vechi, ce datează de la începutul secolului al XVIII-lea (cea mai veche piesă datează din anul 1712). Toate aceste date ne arată că obiceiul analizat era practicat în aceste comunităţi de foarte mult timp şi că aceste textile nu au doar o funcţie estetică, ci şi una comemorativă, care ajută la menţinerea în prezent a memoriei locale şi a celei personale. Astfel, pentru comunitatea locală, timpul petrecut în biserică reprezintă nu doar un timp real, cel al prezentului, ci, datorită acestor textile, şi unul al trecutului reactualizat, biserica devenind astfel un adevărat loc al memoriei, un lieu de memoire.

Tendinţe în viaţa economică a satului Hăşdate în intervalul

1930–2008

Ioan Augustin GOIA, cercetător dr., Muzeul Etnografic al Transilvaniei
Cercetarea intreprinsă la nivelului satului Hăşdate, comuna Săvădisla, judeţul Cluj, şi-a propus descifrarea modului în care comunitatea sătească de aici a traversat – din punctul de vedere economic – ultima parte a perioadei antebelice şi perioadele postbelice caracterizate prin impunerea cotelor, prin colectivizarea cvasigenerală, prin declanşarea industrializării socialiste planificate, prin instalarea penuriei prerevoluţionare şi prin reglementările economice postrevoluţionare. Deoarece satul Hăşdate nu a fost supus colectivizării, cercetarea sa prezintă un interes aparte sub aspectul studierii vieţii economico-sociale în perioada postbelică, această comunitate încadrându-se – în a doua parte a intervalului respectiv – în ariile insulare caracterizate prin ceea ce am numi „economie marginală”, supusă doar parţial economiei centralizate, de tip socialist. În aceste arii, comunităţile săteşti au dezvoltat tactici diverse în încercarea lor de a coexista cu sistemul, vizând atât valorificarea avantajelor create de el (instrucţie gratuită, statut superior acordat muncitorilor industriali), cât şi a dezavantajelor generate de falimentul său (penuria de produse alimentare în mediul urban).

Cercetarea a vizat următoarele problematici, abordate diacronic:

A) analiza resurselor naturale;

B) identificarea principalelor caracteristici ale resursei umane;

C) clarificarea distribuţiei fondului funciar la nivelul comunităţii;

D) analiza tehnicilor agro-pastorale, a inventarului gospodăresc viu şi a dotărilor tehnice de profil;

E) analiza dotărilor gospodăreşti;

F) strategii economice familiale.

În cursul investigaţiei orale – desfăşurate cu ajutorul interviurilor semi-structurate şi prin aplicarea metodei povestirii vieţii – au fost abordaţi în mod programatic săteni¹⁴ ce reprezentau toate categoriile socio-economice din comunitate, informaţiile introductive, ample, referitoare la propriul statut economic, social, familial şi profesional dând fiecărei relatări orale dimensiunile unui studiu de caz. Au fost intervievaţi în acelaşi sistem şi sătenii cu statut special, cu rol-cheie în viaţa economică a satului: paznici de hotar, păstori, pădurari, dulgheri, proprietari de tractor şi batoză, proprietari de turmă, administratori ai centrelor de colectare a laptelui. Dacă interviurile au fost indispensabile realizării tabloului diacronic al faptelor de natură economică, pentru surprinderea aspectelor actuale am combinat interviul cu observaţia participativă şi cu înregistrarea foto şi video a stării de fapt.

Vom prezenta, grupate pe problematicile menţionate, primele rezultate ale acestei cercetări, pentru a pune în evidenţă tendinţele apărute în ultima jumătate de secol în viaţa economică a satului Hăşdate.

A. Resursele naturale

Sub aspectul resurselor funciare, în satul Hăşdate raportul cantitativ între terenul comunitar intrat în circuitul agricol şi terenul comunitar neagricol se stabilizase deja după primul război mondial, ultimele defrişări semnificative fiind datate de informatori în jurul anului 1900. Terenul din hotar disponibil pentru arături şi fâneţe este atât de accidentat şi cu fertilitate atât de scăzută, încât anterior demarării industrializării de tip socialist doar 35% din populaţie avea asigurată subzistenţa din surse proprii, 65% situându-se sub acest nivel sau la limita acestuia.Grădinile din vatra satului sunt mici, parţial afectate de alunecări de teren, iar în cadrul lor porţiunea folosită ca livadă şi fâneaţă depăşeşte cu mult sectorul arat. Desecările executate în sectorul din Joseni a Văii Hăşdăţii au introdus în circuitul agricol un teren fertil, chiar dacă redus ca întindere, un plus binevenit la capitolul resurse funciare comunitare.

Suprafeţele împădurite comunitare antebelice erau întinse, dar cuantumul speciilor valoroase era scăzut, aşa încât localnicii valorificau pe piaţă lemnul –procurat mai mult sau mai puţin legal- în special sub formă de combustibil (transportat la oraş) sau ca materie primă pentru confecţionarea de inventar gospodăresc, vândut la târgurile din zonă. Exista în Hăşdate şi pădure privată, achiziţionată de o parte dintre săteni de la un mare proprietar. Ea a fost naţionalizată după al doilea război mondial şi retrocedată în ultimii ani, dar în condiţii care nu i-au asigurat securitatea, aşa încât nu proprietarii de drept, ci exploatatorii ilegali abuzivi au beneficiat.

Satul dispune de un pârâu cu debit permanent şi de o bogată reţea de izvoare, atât în cuprinsul hotarului, cât şi în vatra satului.

Exceptând cazul pădurii private, resursele naturale comunitare nu au fost diminuate prin exproprieri, în perioada socialistă, sau prin retrocedări către mari proprietari, în perioada post-revoluţionară.
B) Resursa umană

Natalitatea neobişnuit de ridicată, sistemul egalitar de moştenire şi capacitatea extrem de scăzută a mediului urban de a absorbi surplusul demografic au contribuit esenţial – dată fiind suprafaţa redusă a hotarului comunitar – la pulverizarea proprietăţii funciare şi la pauperizarea majorităţii sătenilor din Hăşdate în intervalul 1930–1960. Nevoiţi să se întreţină de la vîrste fragede, copiii din familiile sărace abandonau şcoala pe la 8-9 ani, vârstă la care puteau fi folosiţi deja ca slugi, în Hăşdate sau în satele din jur, anulându-li-se astfel, prin analfabetism, orice şansă de evoluţie profesională ulterioară. Specializarea în creşterea oilor a unui număr mare de săteni din Hăşdate, angajaţi păcurari în toate satele din zonă în ultimii 80 de ani, îşi are originea tocmai în angajarea timpurie a copiilor, ca ciorângi, în acest domeniu.

Această tendinţă – caracteristic interbelică – nu a dispărut în perioada cotelor, în ciuda propagandei ideologice legate de educaţia şcolară obligatorie, deoarece situaţia grea a gospodăriei ţărăneşti împovărate de obligaţii reclama utilizarea oricărei surse interne de câştig, deci şi a muncii copiilor.

Remarcăm deci, în perioada anterioară industrializării, existenţa în sat a unui surplus de forţă de muncă – cu profil exclusiv agricol şi insuficient şcolarizată – exploatată, la preţuri scăzute, atât în interiorul comunităţii, cât şi în comunităţile din jur, dar depinzând în continuare, sub aspectul rezidenţei, de satul natal.

După declanşarea industrializării de tip socialist, la începutul deceniului şapte, sesizăm o reorientare la nivelul resursei umane din Hăşdate. Vârstnicii şi maturii practică în continuare, exclusiv sau doar preponderent, agricultura, alături de tinerii slab şcolarizaţi şi cu un trecut agro-pastoral deja considerabil, în timp ce tinerii căsătoriţi, cu trecut şcolar mai mult sau mai puţin consistent, s-au împărţit în două categorii: a) unii (majoritari) şi-au păstrat rezidenţa rurală, dar s-au angajat la oraş, ca navetişti, în posturi care nu pretindeau calificare şi aveau un orar special (24 ore lucrate, 48 ore libere), profesia de paznic fiind considerată ideală în Hăşdate, pentru că lăsa timp suficient practicării agriculturii; b) alţii (minoritari) au părăsit satul, calificându-se la locul de muncă şi devenind orăşeni. În această etapă, cei care au pătruns, parţial sau total, în circuitul economic urban au fost, fără excepţie constatată, bărbaţii.

Orientarea se schimbă radical abia în cazul generaţiilor născute la începutul deceniului şase. Investigând traseul şcolar în cazul a două asemenea generaţii am constatat că aproape toţi componenţii au absolvit cele 7 clase obligatorii şi au urmat, în majoritate, şcoli profesionale (gratuite), unii părăsind definitiv –după absolvire- satul, alţii făcând o navetă „normală”, ce le permitea să-şi ajute în continuare restul familiei la muncile agricole. În această perioadă, tendinţa spre calificare în profesii caracteristic urbane este comună ambelor sexe. Introducerea şcolarizării gratuite a favorizat valorificarea calităţilor intelectuale individuale şi a permis o emancipare rapidă a copiilor dotaţi din familiile sărace, generând în comunitate o nouă scală de valorizare socială, utilizată alături de cea veche, axată pe proprietatea funciară.

În urma acestor evoluţii, cei care au asigurat continuitatea agricolă în Hăşdate în cursul ultimilor 40 de ani au fost localnicii care în anul 1960 aveau cca. 40 de ani şi cei care, la aceeaşi dată, aveau 20-23 de ani (agricultori şi navetişti), însoţiţi într-o oarecare măsură de navetişti din generaţiile următoare. Gradul de angajare a femeilor – mai puţin mobile – în muncile agricole a fost permanent superior gradului de angajare al bărbaţilor.

De observat că şi generaţia tinerilor rămaşi în agricultură la sfârşitul deceniului cinci a descoperit o modalitate profitabilă de exploatare a oportunităţilor pe care penuria de braţe de muncă calificate din sectorul agricol cooperatist le-a creat: satul Hăşdate a devenit cunoscut in întreaga Transilvanie de nord-vest prin echipele sale sezoniere specializate în tunsul oilor, echipe pe care şi le disputau toate CAP-urile din zonă anterior introducerii agregatelor de tuns şi chiar ulterior.

În sfârşit, perioada postrevoluţionară a debutat cu speranţe ce au atras temporar în activitatea agricolă şi tineri rămaşi în oraş fără loc de muncă, tineri care, după impasul agricol care a urmat, au preferat în majoritate munca în străinătate, ceilalţi, foarte puţini, optând pentru munci neagricole. Satul se confruntă în prezent cu un stadiu avansat de îmbătrânire a populaţiei şi cu fenomenul de retragere rapidă a acesteia din activitatea agricolă.
C. Distribuţia fondului funciar la nivelul comunităţii

Am estimat stratificarea social-economică a comunităţii săteşti Hăşdate pe baza datelor din Registrul Agricol pe anii 1957–1958, singura sursă documentară accesibilă nouă în perioada desfăşurării investigaţiei. Am folosit termenul „estimare”, deoarece, în ciuda atotputerniciei aparente a organelor de stat în perioada respectivă, sătenii au declarat suprafeţe de teren mai mici şi mai puţine animale decât deţineau în realitate, asumându-şi un risc, cel puţin teoretic. Dacă în cazul suprafeţelor de teren şi al numărului animalelor mari (bovine, cabaline) distorsiunea era relativ redusă, date fiind posibilităţile restrânse de evaziune, în cazul oilor şi păsărilor de curte, chiar al porcilor, diferenţele erau mari, proprietarii declarând uneori, conform relatărilor informatorilor noştri, doar jumătate sau chiar doar o treime din efective. Controalele rămâneau rareori inopinate şi sătenii aveau timp să ascundă animalele în plus, iar când se realiza, totuşi, flagrantul, beneficiau deseori de complicitatea interesată a funcţionarilor de stat.

Neavând acces, momentan, la alte surse de informaţii, am decis să estimăm stratificarea social-economică a comunităţii în funcţie de suprafaţa de teren declarată de fiecare familie în registrul agricol, considerând că, prin aplicarea aceluiaşi cuantum de eroare tuturor, diferenţele între categoriile mari se păstrează. Procedând astfel am obţinut următoarele valori: 51 de familii deţineau între 0 şi 2 ha, 79 de familii - între 2 şi 4 ha, 50 de familii – între 4 şi 7 ha, 15 familii – între 7 şi 9 ha, 4 familii – peste 11 ha (cea mai ridicată valoare:17,97 ha).

Luând în considerare şi fertilitatea redusă a terenului (majoritatea de categoria a cincea, conform scalei din acea perioadă) putem grupa familiile, sub aspectul resurselor proprii, în 4 grupe: A) situate sub limita de subzistenţă (cu 0–2 ha), B) situate la limita subzistenţei (cu 2–4 ha), C) situate moderat peste limita de subzistenţă (cu 4–7 ha), D) situate accentuat peste limita de subzistenţă (cu peste 7 ha).

Deşi există elemente care relativizează într-o oarecare măsură această categorisire (fertilitatea terenului deţinut, numărul de copii din familie, fie mici, fie apţi de muncă, calităţile sau defectele individuale ale gospodarului), este evident faptul că 65% dintre familii puteau fi considerate sărace, iar fondul funciar ce revenea celorlalte – restrâns şi el – era în pericol de a fi rapid divizat între urmaşii numeroşi.

Deficitul de teren cultivabil la nivelul comunităţii explică – alături de penuria curentă de produse alimentare din socialism – importanţa deosebită acordată proprietăţii funciare în această perioadă, în satul necooperativizat Hăşdate. În mod semnificativ, vânzările postbelice de teren identificate de noi erau legate în primul rând de părăsirea satului de către proprietari (plecaţi colonişti în Banat, căsătoriţi în alt sat, mutaţi la oraş). Vindeau parte din pământ şi bătrânii cu o oarecare stare, fără urmaşi, altă parte fiind, de obicei, donată unor rude în schimbul întreţinerii. Cumpărătorii de pământ din perioada anterioară revoluţiei erau exclusiv localnici, în cursul ultimului deceniu au cumpărat însă teren (gospodării, parcele în extravilan) şi extracomunitari din mediul urban.

D) Tehnicile agro-pastorale, inventarul gospodăresc viu şi dotările tehnice de profil

Sistemul de agricultură în trei câmpuri rotate anual (ţarina cu cucuruz, ţarina cu holde, inimaşul), practicat în Hăşdate în perioada interbelică, s-a păstrat în aceeaşi formă până în deceniul opt al secolului trecut. Fâneţele erau răspândite în toate cele trei cîmpuri, iar în inimaş păşunau atât cornutele mari, cât şi cele mici şi porcii, însă în sectoare separate. După scăderea din totalul pământului familial a treimii din inimaş şi a suprafeţelor de fâneaţă, suprafaţa arabilă rămânea relativ redusă chiar şi în cazul familiilor mijlocaşe, aşa încât cultivarea ei integrală era posibilă şi în condiţiile angajării la oraş a capului de familie. Cultivarea integrală a acestei suprafeţe a fost o obligativitate în perioada cotelor şi o necesitate în perioadele cartelării produselor cerealiere, iar pentru familiile cu mai puţin de 4 ha. a rămas o necesitate chiar şi în perioada ieftinirii produselor cerealiere din comerţ, în cursul deceniului opt. Această ieftinire conjuncturală a generat hotărârea comunităţii de a reorganiza hotarul satului, trecând la sistemul de agricultură cu două câmpuri rotate şi cu două mici ţarini permanente. Prin reconfigurarea hotarului, spaţiul păşunat a crescut considerabil ca întindere, favorizând creşterea animalelor, mult mai rentabilă în acest interval. Este momentul în care şeptelul local a atins, conform informatorilor, cote maxime, existând în sat două ciurzi de boi, două ciurzi de vaci, o ciurdă de bivoli, şase turme de oi şi o turmă de capre. Sistemul socialist al contractelor de stat (pentru carne, lapte, lână) asigura un venit permanent, chiar dacă preţurile de achiziţie erau sub nivelul pieţii reale, iar produsele rămase erau valorificate pe piaţă, legal şi ilegal, la preţuri deosebit de avantajoase în perioadele de penurie. Familiile cu mai mult pământ creşteau atât boi cât şi vaci (pentru tracţiune şi livrare de lapte şi carne prin contract), cele cu mai puţin pământ preferau bivoliţele (tracţiune, livrare de lapte şi carne prin contract). Laptele era contractat şi predat la centrul local de colectare, mieii şi iezii asigurau autoconsumul familiei lărgite şi erau vânduţi avantajos la oraş, primăvara. Piaţa de desfacere sigură a produselor animaliere a făcut din creşterea animalelor principalul vector economic în satul Hăşdate în întreaga perioadă prerevolu-ţionară şi în prima parte a perioadei postrevoluţionare.

Deoarece numărul considerabil al animalelor de tracţiune a contracarat absenţa din sat a maşinilor agricole, interzise satelor necooperativizate, din motive ideologice, putem considera că această ramură a devenit chiar pivotul economiei agricole locale, contribuind la menţinerea în cultură a terenului, într-o perioadă în care preţul produselor cerealiere devenise neremunerativ. Tehnicile agricole au încremenit însă la nivelul interbelic, semănatul şi lucrările de întreţinere desfăşurându-se manual chiar şi în perioada postrevoluţionară. Singurul tractor existent în sat în perioada socialistă era obţinut prin dispensă, provenea dintr-un fond casat şi servea aproape exclusiv punerii în mişcare a unicei batoze din sat.

Rolul central al ramurii creşterii animalelor în economia comunitară a fost confirmat de evoluţiile economice postrevoluţionare. În momentul în care piaţa de desfacere a cărnii şi laptelui s-a prăbuşit, antrenând scăderea drastică a şeptelului, s-a prăbuşit şi producţia vegetală, nesusţinută de fondurile şi facilităţile asigurate de sectorul zootehnic (tracţiune, fertilizare naturală). Dacă adăugăm îmbătrânirea forţei de muncă şi distrugerile masive provocate de mistreţi în ultima perioadă ne explicăm aspectul actual al ţarinei din Hăşdate, cultivată doar în proporţie de 20% şi dominată de moine vechi şi fâneţe rămase necosite.

Şi în această situaţie, primii germeni ai unei reconfigurări agricole apar –chiar dacă încă anarhic, antrenând fricţiuni la nivelul comunităţii- tot în sectorul zootehnic, unde există deja intreprinzători privaţi axaţi pe creşterea oilor, favorizată de extinderea rapidă a pârloagei. Nu există însă asemenea intreprinzători în sectorul producţiei vegetale, cei câţiva deţinători de tractoare folosindu-le mai degrabă în activităţi neagricole.
E) Evoluţia dotărilor gospodăreşti

Casa de secol nouăsprezece, cu o singură încăpere de locuit, cu tindă şi prispă, acoperită cu paie, în patru ape, începe să fie înlocuită după 1900 cu casa având două încăperi mari, cu intrări separate sau comunicând între ele. Noile şarpante, acoperite cu şindrilă, mai apoi cu ţiglă, se deosebeau de precedentele şi prin absenţa apelor de pe laturile înguste, înlocuite cu frontoane din scândură. Pivniţa – prezentă la începutul secolului al XX-lea doar în gospodăriile familiilor bogate- tinde să se generalizeze acolo unde terenul este situat în pantă.

Amplificarea accentuată a spaţiului locuibil se produce însă abia în deceniile şapte-opt, coincizând cu perioada industrializării, şi nu are amploarea caracteristică zonelor cooperativizate, cu navetism intens. Caracteristică pentru Hăşdate este utilizarea lemnului ca principal material de construcţie a locuinţelor şi în această perioadă, spre deosebire de zonele cooperativizate amintite, unde se generalizase deja cărămida nearsă sau arsă. Când s-a folosit şi în Hăşdate, totuşi, cărămida arsă, aceasta a fost confecţionată – într-o primă fază – local şi a fost clădită în cadre de stejar. Materialele de construcţie moderne (bolţari de ciment, BCA) s-au generalizat în construirea caselor abia în ultimele două decenii.

Semnificativă pentru Hăşdate este dezvoltarea fără precedent – începând cu deceniul şapte – a spaţiilor cu funcţii agro-zootehnice, în contrast cu zonele cooperativizate, în care aceste spaţii au fost restrânse treptat, parte dintre ele primind alte funcţii. Grajdurile mari, construite exclusiv din lemn, cu o capacitate de 8–12 bovine, cu şuri mari, şarpantă supraînălţată, pentru a spori capacitatea de depozitare a furajelor, cu colne pentru oi ataşate, cu latrina adăpostită sub o streaşină largă şi cu platforma de gunoi orientată la stradă devin o adevărată modă în Hăşdate, rămânând mai importante decât casa în definirea statusului social, aşa cum erau, de altfel, şi în vechile comunităţi tradiţionale. Abia în ultimul deceniu –în urma colapsului agricol – se poate sesiza o reorientare în domeniu, casa –reconfigurată după modele extracomunitare şi extrarurale – devenind şi aici principalul indicator al unui status social superior, din ce în ce mai puţin rural.

F) Strategii economice familiale

Fondul funciar insuficient la nivel comunitar şi natalitatea ridicată au marcat comportamentul social-economic al familiei din Hăşdate în perioadele anterioare industrializării, deoarece o familie cu 7 ha, situată deci între primele 20 de familii „bogate” din sat pe la 1957, era în pericol iminent de a ajunge în „subsolul social” atunci când avea cinci copii, situaţie frecventă. Două sunt strategiile prin care familiile din Hăşdate au încercat să facă faţă acestui pericol sau situaţiei critice deja instalate.

În primul rând, copiii erau angrenaţi în activităţi productive de la vîrste fragede, atât în familie, cât şi ca angajaţi ai unor particulari sau ai comunităţii. Dacă această practică era obişnuită în familiile sărace din mediul rural, prezenţa ei şi în cazul unor familii relativ înstărite, dar cu mulţi copii, constituie o particularitate interesantă a satului Hăşdate, ce derivă, probabil, din caracterul volatil al polarizării sociale în această comunitate. Tineri din asemenea familii se angajau, de exemplu, ca păcurari sau ciurdari, fără a-şi considera afectat, prin această decizie, statusul social momentan superior.

În al doilea rând, familiile cu un patrimoniu funciar acceptabil încercau să-l păstreze intact cât mai mult posibil, amânând înzestrarea efectivă a copiilor şi după momentul căsătoriei, situaţie în care chiar două cupluri tinere locuiau un timp alături de părinţi şi încercau, printr-un efort comun, să pregătească mai bine, sub aspect economic, momentul desprinderii.

Dacă în perioada anterioară industrializării efortul copiilor consolida situaţia economică a familiei de bază, după declanşarea industrializării şi navetismului, când câştigul a fost individualizat, s-a făcut simţită tendinţa desprinderii timpurii a tinerilor din familia de bază, tendinţă accentuată după apariţia posibilităţii de a munci în străinătate.Remarcăm frecvenţa notabilă, în prezent, a cuplurilor vârstnice singure, copiii acestora preferând, toţi, totala separare de părinţi.
G) Relaţiile de schimb

Anterior industrializării, comunitatea din Hăşdate era nevoită, pe ansamblu, să îşi completeze prin cumpărare necesarul de produse cerealiere, veniturile băneşti ce depăşeau necesităţile de subzistenţă fiind realizate din vânzarea de animale şi produse animaliere, din vânzarea lemnului şi a obiectelor de uz gospodăresc confecţionate din acest material.

După demararea industrializării, produsele animaliere au continuat să reprezinte pentru sătenii din Hăşdate principalul atu comercial, deoarece în zonele cooperativizate accesul ţăranilor la furaje era îngrădit, iar şeptelul individual era menţinut la cote minime, de unde şi penuria de produse alimentare de profil din deceniile opt-nouă. Sprijinindu-se pe sistemul contractelor de stat şi pe posibilitatea valorificării individuale a produselor, sătenii din Hăşdate au menţinut funcţional, chiar dacă la cote minime, sistemul agricol comunitar. Disoluţia sistemului achiziţiilor de stat după revoluţie, poziţia de monopol a intermediarilor şi scăderea puterii de cumpărare a populaţiei au fracturat mecanismul productiv al satului, creând în prezent mari probleme restructurării rurale iniţiate cu fonduri europene.
Concluzii.

Direcţiile de dezvoltare a ruralului european au fost influenţate esenţial –pe parcursul ultimului secol- atât de natura ecuaţiei interne tonus demografic rural-fond funciar disponibil-distribuţia acestuia, cât şi de conjuncturile economice generate de raporturile ruralului cu mediul extrarural, industrial-urban. Dacă acesta din urmă a contribuit la absorbirea naturală, eficientă şi reciproc avantajoasă a surplusului demografic rural, concentrarea proprietăţii funciare a urmat – cel puţin într-o primă fază - un curs ascendent firesc, economia rurală s-a detensionat şi a reuşit să depăşească – în diferite grade, în funcţie de situaţia concretă din fiecare ţară – etapa autoconsumului preponderent.Dacă însă sfera economică extrarurală a absorbit surplusul demografic rural fără a asigura – alături de mecanizarea compensatorie – anumite avantaje de natură economică şi socială locuitorilor rămaşi în zonele rurale, acest spaţiu a cunoscut dezechilibre economice şi sociale majore. Modalitatea dogmatică de intervenţie a factorului politic din România socialistă în procesul de reglare a raporturilor economice rural-urban a generat tocmai asemenea dezechilibre. Raţionamentul colorat ideologic, conform căruia industrializarea de tip socialist şi urbanizarea va conduce inevitabil la mecanizarea rapidă a agriculturii, iar maşinile agricole vor rezolva automat problema productivităţii în acest domeniu, nu a luat în calcul importanţa factorului uman şi a iniţiativei individuale, sistemul politic anulându-le prin dispoziţii ideologice şi birocratice, profund antieconomice. Încercarea de a controla atât producţia agricolă, cât şi consumul şi comercializarea produselor alimentare a condus la atrofierea treptată a structurilor productive din agricultură şi la penurie finală de produse alimentare, în ciuda tehnologiei agricole superioare celei din perioada antebelică. În consecinţă, satul cooperativizat a fost destructurat iremediabil.

Exemplul satului Hăşdate demonstrează însă că satele necooperativizate, în care dezvoltarea economică a fost neglijată intenţionat, din motive ideologice, şi-au conservat structurile funcţionale, chiar dacă din punctul de vedere al economiei agricole au intrat în perioada socialistă într-o lungă hibernare, în cursul căreia au stagnat tehnic şi şi-au pierdut consistent din potenţialul demografic, prin strămutarea la oraş a unei părţi din populaţie, şi din forţa de reacţie, prin statutul incert al navetiştilor şi prin îmbătrânirea populaţiei. Deşi nu au suferit destructurarea profundă din satele colectivizate, satele necolectivizate nu au reuşit demarajul economic – după 1989 – din cauza subdezvoltării tehnice, lipsei de capital, dispariţiei vechii reţele de preluare a produselor agricole, scăderii puterii de cumpărare a populaţiei urbane şi absenţei unor politici statale eficiente de restructurare rurală.