Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

HIPPOCRATE DIN COS (460–377 î.Hr.) – părintele medicinei. A sistematizat toate cunoştinţele medicale din acea perioadă şi le-a transformat într-o ac-tivitate ştiinţifică şi practică. H. a des-cris multe boli, metodele de tratament. El considera cauza bolilor dereglarea celor 4 umori: sîngele, flegma, bila neagră şi galbenă. Cunoştea bine con-cepţiile filosofice ale contemporanilor săi şi se ghida de ele. H. considera că şi în filosofie, şi în medicină impor-tantă este înţelepciunea. Medicul-filo-sof se aseamănă cu Dumnezeu. Din operele lui s-au păstrat doar fragmente.

HOBBES THOMAS (1588–1679) – filosof englez, a sistematizat materia-lismul lui F.Bacon, l-a eliberat de te-zele teologice, transformînd materialis-mul metafizic în materialismul meca-nicist clasic. În opoziţie cu realismul medieval şi idealismul, H. afirma că în afara omului există numai corpurile materiale, iar reprezentările şi noţiu-nile generale sunt doar o reflectare a lor în conştiinţa umană. Dar H. nega caracterul obiectiv al diversităţii cali-tative a naturii, considerînd calităţile senzoriale – mirosul, gustul, culoarea ş.a. ca forme ale perceperii şi nu ca în-suşiri ale lucrurilor. Drept atribute ale materiei H. considera întinderea şi mărimea. Mişcarea era interpretată ca o simplă deplasare a corpurilor în spa-ţiu, ca mişcare mecanică. Este autorul teoriei statului, care apare pe baza unui “contract social”.

Op.pr.: “Bazele filosofiei”; “De-spre corp”; “Despre om”; “Despre ce-tăţean”; “Leviathan”.
HOLBACH PAUL HENRI (1723–1789) – unul dintre reprezentanţii de vază ai materialismului şi ateismului francez. Afirmă că materia este “tot ce acţionează într-un fel oarecare asupra simţurilor noastre”. Ea este veşnică şi necreată. Natura este cauza a tot ce există. Materia este alcătuită din atomi indivizibili şi invariabili. Însuşirile pri-mare ale materiei sunt: întinderea, miş-carea, duritatea, greutatea ş.a., iar însu-şirile derivate sunt: densitatea, forma, culoarea ş.a. Spre deosebire de mate-rialiştii sec. XVII, H. consideră mişca-rea drept atribut al materiei, dar o in-terpretează în sens mecanicist ca o simplă deplasare a corpurilor în spaţiu. H. era adeptul determinismului meca-nicist, el absolutiza cauzalitatea şi nega întîmplarea. S-a exprimat împotriva idealismului subiectiv al lui Berkeley, iar în teoria cunoaşterii a supus unei critici serioase agnosticismul de pe po-ziţiile senzualismului materialist. H. consideră conştiinţa ca o însuşire a materiei organizate şi o reflectare a realităţii, înţeleasă de el ca o copie pa-sivă, mecanică a lucrurilor. Afirma că voinţa şi conştiinţa personalităţilor proeminente joacă un rol hotărîtor în dezvoltarea societăţii.

Op.pr.: “Sistemul naturii”; “Creş-tinismul demascat”; “Dicţionar teo-logic de buzunar” ş.a.
HOLISM (gr. holos – întreg) – filo-sofia “integrităţii”, o variantă a filoso-fiei idealiste a “evoluţiei emergente”, întemeiată de Jan Smuts (1870–1950) în lucrarea sa “Holism şi evoluţie” (1926). H. se bazează pe o interpretare proprie a principiului unităţii şi co-nexiunii reciproce. Afirmînd că între-gul nu poate fi redus la suma părţilor lui componente şi că întregul e deter-minant faţă de părţi, Smuts îi atribuie termenului “integritate” un sens mistic, idealist. El afirmă că lumea e guver-nată de un proces holistic imaterial, in-cognoscibil – procesul de făurire a unor noi integrităţi, a unei evoluţii creatoare. Adepţi ai H. au fost Holdein (“Bazele filosofice ale biologiei”, 1931) şi A. Maier-Abih (“Ideile şi idealurile cunoaşterii biologice”, 1934).
HOMEOSTAZĂ, HOMEOSTASIE gr. homoios – asemănător şi stasis – stare, nemişcare) – un tip de echilibru dinamic, caracteristic pentru sistemele autoreglabile complexe şi care constă în păstrarea parametrilor esenţiali pen-tru menţinerea sistemului în limitele admisibile. În fiinţele vii prin H. se înţelege capacitatea organismului de a păstra parametrii şi funcţiile fiziologi-ce în anumite limite, bazate pe stabi-litatea mediului intern al organismului faţă de acţiunile provocatoare ale me-diului. Ideea de H. a fost formulată în a. 1878 de C. Bernard, iar noţiunea de H. a fost propusă de biologul W. Can-non în a. 1929. În a. 1948 U. R. Ashby a folosit noţiunea de “H.” la modelarea sistemelor cu legătură inversă (biolo-gice, tehnice, sociale), de aceea ea a devenit destul de frecventă în ciberne-tică, biologie, sociologie, psihologie şi în alte ştiinţe. Cu cît e mai complicat sistemul, cu atît se formează legături inverse tot mai complexe şi sistemul devine mai stabil. Dar H. absolută nu poate fi, deoarece organismul viu ine-vitabil se îmbolnăveşte şi îmbătrîneşte, iar sistemele tehnice se uzează.
HOMOSEXUALITATE – orientare şi relaţii sexuale dintre persoane de aceleaşi sex (spre deosebire de hetero-sexualitate – unde orientarea este spre sexul opus). Este un fenomen destul de frecvent (circa 3–5% din populaţia adultă de ambele sexe). Conform opi-niei psihanaliştilor şi altor categorii de specialişti, majoritatea covîrşitoare a cazurilor de H. este consecinţa unei educaţii deficiente în copilărie ori a unor complexe (narcisismului, castrării ş.a.). S. Freud (1905) evidenţia trei tipuri de H. – absolută (care primesc plăcere nu-mai de la persoanele de acelaşi sex), bisexuală (pot avea contacte cu per-soanele de ambele sexe) şi contingentă (întreţin relaţii homosexuale, dacă li-psesc persoanele de sex opus, spre ex., în penitenciare). Problema H. este dis-cutată de pe poziţiile moralităţii şi dreptului. H. este categoric respinsă de către creştinismul tradiţional şi alte sisteme religioase monoteiste.
HRISIPP (CHRYSIPPOS) (281/277 –208/205 î.Hr.) – filosof grec antic, al treilea reprezentant al şcolii stoicilor după Zenon din Chition şi Cleanthes. E autorul a mai mult de 705 opere, a dez-voltat şi a sistematizat învăţătura lui Zenon, a elaborat logica stoicismului. Stoicii împărţeau logica în retorică şi dialectică. Dezvoltînd logica, H. a dat definiţia propoziţiei, a formulat regu-lile de împărţire sistematică a pro-poziţiilor simple şi compuse, a dat de-finiţia argumentului (concluziei) veri-dic şi corect şi a demonstraţiei în lo-gica propoziţională.
HUMBOLDT WILHELM VON (1767 –1835) – filosof, lingvist, om politic german, întemeietorul universităţii din Berlin, membru al AŞ din S. – Peters-burg (1832). Reprezentant al umanis-mului clasic. Este fondatorul metodei comparativ-istorice în lingvistică. Are un şir de lucrări consacrate problemei clasificării morfologice a limbilor, le-găturii dintre limbă, gîndire şi cultură. În filosofia istoriei abordează proble-me referitoare la condiţiile politice ne-cesare pentru dezvoltarea fiecărui indi-vid şi popor, despre cultură ca feno-men integral unic şi spiritul popoare-lor, ce se manifestă în procesul istoric.

Op.pr.: “Cu privire la diferenţa structurală a limbilor umane şi influ-enţa ei asupra dezvoltării intelectuale a umanităţii”.
HUME DAVID (1711–1776), filosof, istoric, economist şi publicist scoţian. A formulat principiile directoare ale agnosticismului european modern; pre-cursorul pozitivismului. Teoria cunoaş-terii a lui H. s-a format în rezultatul interpretării de către el a empirismului lui Locke şi Berkeley în spiritul agnos-ticismului şi fenomenalismului. H. afir-mă că cunoştinţele noastre nu-s altceva decît o totalitate de “impresii”. Iar sur-selor acestora (ale senzaţiilor şi per-cepţiilor noastre) nu pot fi cunoscute, întrucît cunoaşterea nu poate depăşi limitele “impresiilor”. Analiza sceptic categoriile cauzalitate şi substanţă. Cauzalitatea nu-i altceva decît un fapt obiectiv, dar are un temei pur psiholo-gic. Experienţa demonstrează numai faptul că un eveniment este urmat de altul. Căutînd originea noţiunii de substanţă în asociaţiile psihologice, H. considera că misiunea cunoaşterii con-stă nu în pătrunderea existenţei. Ea este o probabilitate, care ne permite să ne orientăm în viaţa practică. Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl con-stituie, după H., obiectele matematicii; toate celelalte obiecte de cercetare se referă la fapte, care nu pot fi demon-strate în mod logic, dar care provin nu-mai din experienţă.

Op.pr.: “Tratat despre natura umană“; “Eseuri asupra intelectului uman”; “Eseuri morale şi practice”; “Anchetă asupra principiilor moralei”; “Istoria naturală a religiei”; “Istoria Angliei”.
HUSSERL EDMUND (1859–1938) – filosof german, întemeietorul fenome-nologiei. Conform lui H., filosofia tre-buie să fie o ştiinţă strictă pe care să se bazeze toate ştiinţele despre natură şi istorie. O asemenea filosofie este feno-menologia drept ştiinţa despre fenome-nele conştiinţei. Dar pentru a elabora o asemenea ştiinţă e necesar să fie elibe-rată conştiinţa de conţinutul ei empiric. Această purificare, după H., se efectu-ează cu ajutorul reducţiei, care în pri-mul rînd trebuie să elibereze filosofia de toate afirmaţiile dogmatice, apărute în rezultatul orientării fireşti, obişnuite a conştiinţei în raport cu lumea. Fi-losoful trebuie să se abţină de la orice afirmaţii. În consecinţă, rămîne conşti-inţa unică, indivizibilă. Noţiunea de in-tenţionalitate la H. serveşte ca o punte de legătură dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii, fiind concomitent şi repre-zentantul lumii imanente a conştiinţei umane şi a lumii transcendentale a existenţei, a obiectelor. În ultima pe-rioadă a activităţii sale, H. a renunţat la încercările de a crea o ştiinţă strictă, ri-guroasă, apropiindu-se de filosofia vieţii.

Op. pr.: ”Cercetări logice”; “Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală”; “Prima filosofie”.

I

IAMBLICHOS (IAMVLIH) (c. 245–330) – filosof neoplatonic, elev, apoi oponent al lui Porphyrios, născut pe teritoriul Siriei. Concepţiile sale s-au format sub influenţa puternică a pita-gorismului şi oraculelor caldeene, a unit neoplatonismul cu teurgia elabo-rată de el. Neoplatonismul tîrziu în-cepe de la I. Trăsătura distinctivă a fost elaborarea lui metafizică, exegeza sis-tematică a textelor platoniciene şi ac-centul pus pe teurgie sau magie rituală în locul contemplaţiei intelectuale. Da-că Plotin şi Porphyrios au încercat prin tălmăcirea filosofică a ideilor religioa-se păgîne să salveze politeismul în faţa creştinismului, atunci aceste încercări au fost intensificate prin filosofia neo-platonică a şcolii siriene, mentorul ei fiind I. Pentru a transforma lumea zei-lor în potenţe metafizice, a continuat clasificarea lumii, după cum o făcuse Plotin, pierzîndu-se într-o mistică exal-tată şi în superstiţii fantastice. A fost anticreştin. Între prietenii lui a figurat şi împăratul Iulian Apostatul. Sub in-fluenţa lui I. s-au format şcolile neo-platonice din Pergam şi Atena.

Op. pr.: “Codul învăţăturilor pita-goriene” în 10 cărţi; “Comentarii la Platon şi Aristotel”; “Despre zei”; “Despre discursul lui Zeus în Ti-meea”; “Teologia ealdeică”; “Teologia platonică”; “Despre simboluri” ş.a.
IBN AL-ARABI (1165–1240) – filosof şi teolog mistic arab, reprezentantul cel mai de seamă al sufismului. Suferind influenţe neoplatonice, concepţia sa este inspirată din reflecţia asupra Coranu-lui. La baza viziunilor sale teologice stă năzuinţa de distincţie între Dumne-zeu manifestat şi Dumnezeu ascuns. De asemenea, a teoretizat conceptul unităţii existenţei, al iubirii divine, al contemplaţiei şi al extazului, ca trepte spre conştientizarea lui Dumnezeu.

Op. pr.: “Cartea teofaniilor”; “In-terpretul arzătoarelor dorinţe”; “Reve-laţiile de la Mekka”
IBN RUSHD, Abu'al Walid – (lati-nizat Averroes) (1126–1198) – filosof arab, reprezentant al aristotelismului oriental. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în calitate de judecător la Sevilla şi Cordoba. Pe lîngă volu-minoasele scrieri filosofice, a elaborat lucrări de jurisprudenţă şi medicină. Prin tratatele sale filosofice a fost cel mai mare aristotelic medieval. Majo-ritatea operelor sale filosofice repre-zintă comentarii la operele lui Aristo-tel. În cea mai originală lucrare a sa “Incoerenţa incoerenţei” a luat apăra-rea filosofiei faţă de atacul lui Al-Gha-zali. Conform concepţiilor lui Ibn Rushd, adevărul este unul şi poate fi atins de filosofii, care pot armoniza cu postulatele filosofice orice dogme reli-gioase pe calea interpretării lor alego-rice. Respingea concepţia eternităţii sufletului, a emis ideea de dezvoltare treptată intelectuală a omenirii. Ibn Rushd a avut o mare influenţă asupra dezvoltării filosofiei medievale euro-pene.

Op.pr.: “Incoerenţa incoerenţei”; “Comentarii la operele lui Aristotel”; “Raţionament care emite o rezoluţie referitoare la legătura dintre filosofie şi religie”.
IBN SINA, Abu'al Husain (latinizat – Avicenna) (980–1037) – savant, filo-sof şi medic tagic, reprezentant al ari-stotelismului oriental. A trăit în Asia Mică şi Iran. E apreciat cu precădere ca filosof islamic, dar trebuie menţionată şi contribuţia sa în domeniul medici-nei. A dobîndit o prodigioasă erudiţie în numeroase domenii pînă la 18 ani, a ocupat apoi funcţii de medic şi vizir la diferiţi cîrmuitori. A scris în arabă şi în farsi. Filosofia sa continuă tradiţiile aristotelismului oriental şi ale neoplato-nismului. Conform concepţiilor lui, lu-mea nu are început în timp. Ea a fost creată de Dumnezeu. Crearea lumii de către divinitate se descrie în termenii învăţăturii neoplatonice despre emana-ţie. În învăţătura despre cunoaştere subliniază legătura gîndirii abstracte cu experienţa senzorială. Menţiona nece-sitatea legăturii disciplinelor teoretice cu cele practice. A contribuit mult la afirmarea gîndirii raţionale şi propaga-rea cunoştinţelor ştiinţifico-naturaliste şi matematice. De o largă popularitate în Occident şi Orient s-au bucurat tra-tatele lui naturaliste şi medicale.

Op.pr.: Lucrarea enciclopedică “Cartea tămăduirii (sufletului)” pres-curtată de el în “Cartea mîntuirii”, ce constă din 4 compartimente: logica, fi-zica, ştiinţe matematice, metafizica; “Canonul medicinei” (enciclopedie medicală în 5 părţi, ce constituie rezul-tatul practicii medicale a medicilor greci, romani, indieni şi a celor din Asia Mijlocie).
ID (SINELE) – noţiune psihanalitică, formulată de S. Freud, care semnifică inconştientul ca fundamentul de adîn-cime al psihicului. Aici domină miste-rul, pasiunile, instinctele. I. determină viaţa conştientă a subiectului (omului) şi chiar destinele unor popoare. Încli-naţiile inconştiente formează conţinu-tul emoţiilor şi trăirilor. Personalitatea se află permanent sub presiunea con-tradicţiilor. Individul trebuie să aleagă între dorinţele şi plăcerile sale (princi-piul plăcerii) şi ceea ce este posibil şi admisibil (principiul realităţii). Dorin-ţele insistent tind să se realizeze. Su-per-ego, cenzura socială, morala nu întotdeauna permit realizarea dorinţe-lor individului. S.Freud consideră că morala îndeplineşte o funcţie represi-vă, de constrîngere faţă de om. Dorin-ţele şi pasiunile nerealizate sunt refu-late în inconştient, iar de acolo ele pot să se realizeze şi sub alte forme. Con-flictul dintre dorinţe şi posibilităţi con-duce la neuroze, la apariţia bolii. Boala este un fel de realizare a dorinţelor re-fulate într-o formă denaturată, într-o altă modalitate.
IDEAL (din gr. idea idee, imagine, aspect, reprezentare) – forma cea mai perfectă, ce o poate închipui omul des-pre o fiinţă sau despre un lucru. Exis-tenţa ideală se află în închipuirea su-biectului şi nu numaidecît în realitate. Fiind un moment al activităţii umane, idealul caracterizează obiectul prin forma (imaginară) şi, de asemenea, prin necesităţile, îndemnurile şi scopurile omului. Idealul, în devenirea sa, trece prin două faze. Prima este apariţia idealului şi a doua – realizarea, mate-rializarea obiectului, scopului preco-nizat. Procesul realizării (depinde de domeniul, sfera respectivă) se realizea-ză cu specificul şi cu mijloacele res-pective şi în sisteme simbolice diferite – limbă, artă etc. În sistemul culturii şi datorită produselor ei – uneltelor de muncă, artei, religiei, ştiinţei, moralită-ţii, dreptului ş.a. – se dezvoltă diferite forme ale idealului: se formează ima-ginile intelectuale, schemele şi opera-ţiile, se constituie bogăţia de valori şi idealuri. Diverse sisteme filosofice au căutat să examineze problema idealu-lui. Materialismul dialectic rezultă din înţelegerea idealului drept fenomen social-istoric şi îl percepe ca reflectare a lumii materiale în conştiinţa omului. Idealul în idealismul obiectiv hegelian este tratat ca o activitate a spiritului absolut ori a raţiunii universale. Idea-lismul subiectiv acceptă idealul drept realităţi nemijlocite ale conştiinţei in-dividuale transformate în ceva primar şi iniţial. Teoria despre “lumea a treia” a lui K.Popper prezintă idealul drept univers al ideilor şi teoriilor ştiinţifice, iar realismul critic contemporan şi fenomenologia – ca o lume deosebită a valorilor şi sensurilor.
IDEALISM (din l. gr. idea – idee şi din l.fr. idealisme) – orientare filosofi-că opusă materialismului, care consi-deră spiritul, conştiinţa şi gîndirea ca factor primordial, iar materia, natura ca factor secund, derivat. Raţionări idealiste în gîndirea filosofică depistăm chiar în cele mai vechi mostre filoso-fice. Însăşi dezvoltarea gîndirii teore-tice conduce inevitabil la idealizare – în cazul dat, la desprinderea noţiunilor de obiectele lor ce rezidă de acum în cea mai elementară abstracţie. Însăşi metoda idealistă a impulsionat mult dezvoltarea celor mai diverse metode filosofice şi a filosofiei în general. Pînă în prezent s-au manifestat trei varietăţi principale de idealism: I. Ab-solut (obiectiv); I. subiectiv; I. trans-cendental. În istoria filosofiei se în-tîlnesc şi diferite variante ale acestor sisteme filosofice idealiste, determi-nate de felul cum se concepea princi-piul spiritual: ca raţiune universală ori cosmică (panlogismul), ori voinţa uni-versală (voluntarismul), ca o substanţă spirituală unitară (monismul idealist) ori multitudinea elementelor de bază spirituale (monadologia), ca un început raţional logic conceput (raţionalismul idealist), ca o diversitate de senzaţii percepute (empirismul, senzualismul şi fenomenalismul idealist) ori ca un în-ceput “liber” alegic şi alogic, ce nu poate fi obiectul înţelegerii ştiinţifice (iraţionalismul). În circulaţie se mai identifică teoria “idealismului fiziolo-gic” (mijlocul sec. XIX) şi termenul “idealism fizic” (înc .sec. XX). Din diversitatea formelor idealismului con-temporan cele mai originale sunt: Fe-nomenologia, Realismul critic, Perso-nalismul, Pragmatismul, Filosofia vie-ţii, Antropologia filosofică, concepţiile şcolii de la Frankfurt ş.a.

IDEALISM ABSOLUT (OBIECTIV) – reprezintă una din principalele va-rietăţi ale idealismului. Pentru el este caracteristică admiterea primordialită-ţii spiritului în afară de conştiinţă şi independent de ea, materia avînd ca-racter secundar, derivat. Un prototip istoric al idealismului obiectiv poate fi sesizat încă în Upanişadele din India Antică. Într-o formă conceptuală idea-lismul obiectiv este prezent pentru pri-ma oară în filosofia lui Platon. În fi-losofia medievală el este reprezentat de realismul scolastic. Iar în epoca mo-dernă de Leibniz, Schelling, Hegel. Pentru prima dată este dezvoltat pe de-plin de Hegel. I.A. este monist, sus-ţinînd că tot ce există este o formă a spiritului unic (“Spiritul absolut”). Adepţi contemporani mai expresivi ai acestei varietăţi de I. sunt britanicii Th.Green, F.Bradley şi B.Bosanquet. Pe lîngă varietatea I.A., care absoluti-zează unele laturi ale cunoaşterii ra-ţionale, mai există alta, care consideră ca bază “idealul iraţional” (A.Scho-penhauer, D.Hartman). Actualmente I.A. este reprezentat mai ales în ase-menea şcoli filosofice, ca neotomismul şi personalismul. I.A. reprezintă o bază specifică pentru teologie şi religie.
IDEALISM “FIZIC” – curent filoso-fic idealist, ce neagă caracterul obiec-tiv al cunoştinţelor fizicii. Apare la ho-tarele sec. XIX–XX şi proclamă fali-mentul materialismului, denunţînd po-stulatele ştiinţifico-naturaliste înve-chite (de exemplu, indivizibilitatea şi astructuralitatea atomului ş.a.), tratîn-du-le drept postulate fundamentale ale materialismului în general. Reprezen-tanţii idealismului “fizic” acceptau noi-le descoperiri din fizică (dezagregarea radioactivă a elementelor, schimbarea masei electronului în raport cu viteza ş.a.) ca exemplu de relativitate a şti-inţei. Criza în fizică a evidenţiat două momente principale în dezvoltarea acestei ştiinţe: matematizarea fizicii şi principiul relativităţii cunoştinţelor, Acestea au servit drept exemple con-cludente de “dispariţie a materiei” şi pierdere a obiectivităţii şi veridicităţii cunoştinţelor fizicii. Reprezentanţii for-mei contemporane a I.f., reduc, de exemplu, conţinutul teoriei relativităţii şi al mecanicii cuantice la “reglemen-tarea datelor observării”, insistînd asu-pra dependenţei fundamentale a con-ţinutului obiectiv al teoriei fizicii de conştiinţa observatorului. Ei tratează subiectiv rolul condiţiilor, mijloacelor şi activităţii subiectului în cunoaşterea din fizica contemporană. În linii gene-rale, aceasta conduce la negarea carac-terului obiectiv al cunoaşterii.
IDEALISM FIZIOLOGIC – concep-ţie de nuanţă subiectiv-idealistă, ce consideră drept sursă a conţinutului şi structurii activităţii de cunoaştere însu-şirile substratului fiziologic (creierul şi organele de simţ), dar nu lucrurile în-seşi. Cu alte cuvinte, se supraestimea-ză faptul că conţinutul senzaţiilor de-pinde de particularităţile neurofizio-logice ale organelor de simţ. Senzaţia e tratată nu ca o imagine a lumii obiec-tive reale, ci ca simbol al acesteia. Ast-fel, de exemplu, gustul, timbrul sune-tului, culorile, mirosul sunt determina-te numai de particularităţile structurale ale organelor respective de simţ. I.f. a apărut în sec. XIX în legătură cu se-sizarea experimentală că reacţia senzo-rică a organelor de simţ este specifică şi poate fi provocată nu numai de un stimul adecvat, ci şi de unul neadecvat. A fost dezvoltat în teoriile lui I.Muller şi H.Helmholtz. Reprezentanţii mate-rialismului tratează acest fapt drept adaptare a sistemului nervos la repre-zentarea mai divizată şi adecvată a ca-lităţilor obiectelor. În sec. XX apar va-riante ale I.f., ce caută să fundamen-teze drept sursă ultimă a informaţiei, cu semnificaţie obiectivă despre lume, fie calităţile structurale ale creierului, fie particularităţile adaptării muscular-nervoase. Printre naturaliştii contem-porani sunt răspîndite unele teorii apropiate de I.f. – psihosomatica, ho-lismul ş.a.
IDEALISM OBIECTIV (vezi: Idea-lism Absolut)
IDEALISM SUBIECTIV – varietate a idealismului ce se află în opoziţie cu idealismul obiectiv sau absolut şi nu admite vreo existenţă în afară de con-ştiinţa noastră (a subiectului) şi inde-pendentă de ea. În acest caz, lumea pentru subiect reprezintă o totalitate de senzaţii, dispoziţii, trăiri şi acţiuni ale subiectului sau acestea constituie par-tea esenţială a lumii. I. s. a fost dezvol-tat în forma sa clasică în operele idea-liştilor englezi din sec. XVIII. G.Ber-keley şi D.Hume, de asemenea, de către filosoful german I.Fichte. Un şir de postulate le-a elaborat I.Kant. În fi-losofia contemporană idealismul su-biectiv este reprezentat divers, inclu-zînd unele şcoli ale pozitivismului (ma-chismul, operaţionalismul, empirismul logic, filosofia lingvistică ş.a.), prag-matismul, filosofia vieţii (F.Nietzsche, O.Spengler, H.Bergson) şi existenţia-lismul derivat din ea (J.-P.Sartre, M.Heidegger, K.Jaspers). În curentele filosofice contemporane adesea se şter-ge hotarul dintre idealismul subiectiv şi cel obiectiv (absolut).
IDEALISM TRANSCENDENTAL (cuvîntul latin “transcendentalis” de-semna în filosofia medievală scolastică noţiunile situate peste toate categoriile şi genurile imaginabile) – reprezintă o varietate specifică a idealismului ela-borată de I.Kant şi de continuatorii lui. Iniţial termenul a fost aplicat de Kant în teoria sa despre lumea exterioară, teorie ce a fost numită şi idealism cri-tic. Conform ei, obiectele experienţei noastre, în sensul de lucruri ce există în spaţiu şi durează în timp, nu sunt decît fenomene, neavînd o existenţă independentă în afara gîndurilor noas-tre. Prin termenul “transcendental” se indică temeiurile pe care Kant sprijină concepţia sa că anume numai prin ac-ceptarea ei putem explica faptul că avem cunoştinţe apriorice despre obiecte şi fenomene. Această manieră proprie a lui Kant a fost ca o reacţie la necesitatea studierii în prealabil a con-diţiilor şi a însăşi posibilităţii existenţei adevărurilor absolut generale şi nece-sare, deoarece idealismul precedent studia în mod “dogmatic” învăţătura despre existenţă. După concepţia kan-tiană, o serie de teorii au fost denu-mite “transcendentale”. (De exemplu: “Logica transcendentală”, “Estetica transcendentală” ş.a.).
IDEALIZARE (de la ideal – ideal şi fr. idealisation) – act realizat în pro-cesul gîndirii, care rezidă în construi-rea imaginară a noţiunilor abstracte despre obiectele inexistente şi ireali-zabile în realitate, dar pentru care sunt prototipuri în lumea reală. Obiectele idealizate servesc astfel drept mijloc pentru analiza lor ştiinţifică, drept bază pentru construirea teoriilor acestor obiecte reale. Drept exemple de obiec-te idealizate pot servi noţiunile “linie dreaptă”, “gaz ideal”, “corp absolut negru” ş.a. I. e strîns legată de abstrac-tizarea şi modelarea şi reprezintă un mijloc important de cunoaştere a reali-tăţii.
IDEE (din gr. idea – ceea ce se vede, imagine) – termen filosofic, ce repre-zintă forma conceperii în gîndire (ra-ţiune) a fenomenelor realităţii obiec-tive. Include în sine conştiinţa scopului şi a proiectării cunoaşterii ulterioare şi transformării practice a lumii. I. mai are semnificaţia de “esenţă”, “sens”, “accepţie”. Din antichitate şi pînă în prezent, în istoria filosofiei a avut diferite sensuri. Astfel, la Platon ideile sunt prototipuri ale lucrurilor, existenţă reală. La Democrit ideea înseamnă şi principiu material. În idealismul obiec-tiv I. este considerată ca esenţă obiec-tiv existentă a tuturor lucrurilor (la Hegel I. este sensul şi creatorul lucru-rilor). Materialismul dialectic intrepre-tează I. ca o reflectare a realităţii obiective. În ştiinţă, ideile nu numai că totalizează experienţa dezvoltării ante-rioare a cunoaşterii într-un domeniu sau altul, dar servesc şi drept bază ce sintetizează cunoaşterea într-un sistem integru. I. îndeplineşte rolul de lămu-rire a fenomenelor şi căutării căilor noi de rezolvare a problemelor.
IDEE OBIECTIVĂ – noţiune filoso-fică aplicată în idealism şi care mar-chează nu numai o realitate obiectivă, dar determină prin sine existenţa sen-zorială. După felul cum se concepe raportul unei astfel de noţiuni faţă de realitatea obiectivă, întîlnim în istoria gîndirii filosofice trei poziţii teoretice principale. Prima este reprezentată de fapt ca o poziţie dualistă ce susţine că esenţa lucrurilor constituie o realitate ideală specifică, ce n-are nimic comun cu existenţa senzorială; drept reprezen-tanţi sunt Şcoala megară şi Descartes. A doua este teoria monistă a ideii obiective, care susţine ideea influenţei determinante a lumii ideale asupra ce-lei senzoriale. În acest caz se vorbeşte despre o imitare a ideilor de către lu-cruri ori de o influenţă exercitată asu-pra realităţii de către o lume ideală de sine stătătoare (ca la Platon). Hegel inter-pretează lucrurile obiective drept cate-gorii logice în dezvoltarea lor. A treia se prezintă a fi teoria emanaţiei (Stoi-cii, Neoplatonismul), care susţine că substanţa primă (“focul creator” la stoici, “principiul primar” la neoplato-nici) se revarsă asupra lumii senzoria-le, care ia naştere şi se definitivează cu ajutorul principiului primar obiectiv ideal.
IDEI ÎNNĂSCUTE – concepţie gno-seologică a raţionalismului idealist, ce susţine prezenţa ideilor sau cunoştin-ţelor aflate în minte anterior şi inde-pendent de experienţa senzorială. Con-form părerilor unor filosofi, ideile în-născute sunt idei şi noţiuni constituite definitiv, pe care omul le aplică ca fiind veritabile; după alţii aceste idei sunt prezente doar în calitate de potenţiale aptitudini. La Platon cunoaşterea for-melor derivă din i. î., care sunt accesi-bile memoriei. El este considerat şi în-temeietorul teoriei ideilor înnăscute. La Descartes toate principiile ştiinţei şi ale cunoaşterii se întemeiază pe idei clare şi distincte, care sunt înnăscute şi sunt date omului de către Dumnezeu. Leibniz consideră aceste idei însuşiri ale minţii, care se dezvoltă datorită ex-perienţei senzoriale. Concepţia i.î. înain-tată şi argumentată de Descartes şi Leibniz a fost orientată împotriva sen-zualismului şi a filosofilor empirişti, care căutau să argumenteze că mintea umană e la început o tabula rasa (tablă curată – în l. lat.), care ulterior o for-mează şi o îmbogăţeşte experienţa sen-zorială. Drept idei înnăscute erau con-siderate axiomele matematicii şi logi-cii, principiile filosofice iniţiale. Tre-buie deosebite de concepţia ideilor înnăscute alte teorii, cum ar fi cea a uni-versaliilor, unele variante ale neo-realismului ş.a.
IDENTIFICARE (din lat. identifi-care – a identifica) – termen folosit mai frecvent în sociologie şi psiholo-gie ce exprimă stabilirea în baza unor anumite semne ale identităţii a diferi-telor obiecte. Termenul a fost introdus de S.Freud. În literatura de specialitate mai exprimă imitarea şi analogia.
IDENTITATE – categorie filosofică ce exprimă egalitatea, similitudinea procesului, fenomenului, obiectului cu sine însuşi ori egalitatea dintre cîteva obiecte, fenomene. Datorită schimbării incontinue a realităţii materiale, obiec-te absolut identice nu sunt. În acest sens poate fi vorba de identitate rela-tivă şi deosebire. În ştiinţă se distinge identitatea abstractă pentru înlesnirea procesului cunoaşterii. Mai e necesar să deosebim în cadrul identităţii relaţia exprimată în matematică şi logică prin semnul egalităţii. În expresiile verbale identitatea se exprimă prin cuvintele: “este”, “identic”, “echivalent”, “coin-cide”. I. în filosofie (filosofia I.) sus-ţine că spiritul şi corpul de fapt sunt identice, ele se prezintă numai ca două forme diferite ale aceleiaşi realităţi; reprezentanţi: Spinoza, Fichte, Hegel, Schelling.
IDENTITĂŢII LEGEA (legea identi-tăţii) – lege a logicii formale, prin care se dovedeşte faptul că în procesul ra-ţionării fiecare noţiune necesită să fie folosită în acelaşi sens. În acest caz se aplică semnul = şi cuvîntul “este” ori “este totuna cu”. Această lege presu-pune o oarecare idealizare ori simpli-ficare a obiectului cercetat (a se deo-sebi de “identitatea abstractă”, inclusiv în logică).
IDEOLOGIE (din gr. idea – ceea ce se vede, imagine, idee şi logos – cu-vînt, noţiune, învăţătură) – sistem de concepţii, idei şi norme (politice, juri-dice, morale, religioase, filosofice, estetice), care apreciază şi orientează acţiunea politică şi socială. I. este o parte componentă a conştiinţei sociale şi reflectă lumea de pe poziţiile intereselor grupurilor sociale, claselor, partidelor. K.Marx numea I. conştiinţă iluzorie. Ea ocupă un anumit loc în structura conştiinţei sociale, reprezen-tînd un alt nivel al ei, spre deosebire de psihologia socială. Ştiinţa e o formă specifică a cunoaşterii (şi nu ideolo-gie), dar într-o anumită măsură suportă influenţa ideologiei, deoarece conclu-ziile ori descoperirile ştiinţifice pot fi conştientizate şi interpretate în mod divers. Purtătorii ideologiei pot fi di-ferite pături şi grupuri sociale, clase, institute sociale, personalităţi aparte, partide politice, grupuri etnice. I. poate conţine falsuri şi distorsiuni generale de motivaţii mai mult sau mai puţin inconştiente. Referitor la I. au loc di-scuţii în filosofia şi sociologia contem-porană. Drept ilustraţie în această pri-vinţă poate servi concepţia deideologi-zării şi cea a reideologizării.