Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

prefaţă

Dicţionarul de Filosofie şi Bioetică este o lucrare de amploare, autorii căreia (acad., d.h.ş.f., prof.univ. Teodor N. Ţîrdea, conf., d.ş.f. Petru V. Berlinschi, conf., d.ş.f. Anatol I. Eşanu, conf., d.ş.f. Didina U. Nistreanu, conf., d.ş.f. Vitalie I. Ojovanu) au înfăptuit investigaţiile de rigoare pe o perioadă de circa 6 ani în cadrul catedrei Filosofie şi Bioetică a USMF “Nicolae Testemiţanu” din RM. Ideea alcătuirii “Dicţionarului de Filo-sofie şi Bioetică” porneşte de la necesitatea stringentă cauzată de lipsa unui atare material în spaţiul nostru naţional. Pe parcursul ultimilor 10 ani la noi au fost difuzate diverse dicţionare şi enciclopedii de filosofie, traduse din alte limbi (engleză, franceză, rusă), dar care nu pot fi de un real folos atît pentru studenţii şi doctoranzii Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie, cît şi pentru alte categorii de populaţie, motivul fiind neadaptarea conţinutului lor la exigenţele specifice ale unui ase-menea dicţionar la condiţiile noastre sociale. Totodată, majoritatea articolelor din dicţionarele deja publicate au un limbaj prea academizant, ori diverse deficienţe de altă natură în redarea materialului. Afară de aceasta, în literatura de specialitate actualmente lipsesc ediţii de acest gen în domeniul bioeticii.

Circa 40% din articolele dicţionarului sunt scrise recent, absolut noi (preponderent cele ce ţin de bioetică, sinergetică, informatică socială, de filosofia medicinei, de noosferologie, sociocognitologie etc.). Conţinutul a circa 50% din articole cu denumiri tradiţionale a fost totalmente înlocuit, ţinîndu-se cont de realizările recente ale filosofiei, ştiinţei, medicinei etc. Conţinutul restului articolelor a fost adaptat la noile exigenţe ale timpului, programelor de studii, profilului profesional. Ideile expuse în conţinutul articolelor respectă pluralitatea de opinii, nu se plasează pe o poziţie strict conceptuală (politică, ideologică, religioasă etc.).

Dicţionarul, conţinînd circa 1500 articole, este expus sub formă de termeni, categorii, personalităţi (cu analiza concepţiilor şi aportului), denumiri de domenii ori perioade, toate acestea derulîndu-se în ordine alfabetică. Un număr impunător de articole sunt dedicate personalităţilor de vază ale filosofiei universale şi naţionale. Majoritatea materialelor sunt ilustrate cu exemplificări din diferite domenii ale ştiinţei contemporane. Din Republica Moldova au fost incluşi doctorii habilitaţi în ştiinţe filosofice, de asemenea, autorii lucrării recente şi şefii catedrei de filosofie a USMF “Nicolae Testemiţanu” din toate timpurile.

Articolele se referă la istoria filosofiei, la domeniile filosofiei, bio-eticii, informaticii sociale, informaticii medicale, eticii medicale, deonto-logiei, logicii formale, psihologiei, sinergeticii, ecologiei, noosferologiei, politologiei etc. Dicţionarul este destinat, înainte de toate, studenţilor pentru a fi utilizat în cadrul cursului “Filosofie şi Bioetică”. Poate fi uti-lizat cu succes la cursurile “Istoria şi filosofia culturii universale şi naţio-nale”, “Politologie”, “Filosofia ştiinţei şi tehnicii” (pentru doctoranzi şi competitori), la alte cursuri cu profil teoretic medical etc. În acelaşi timp, dicţionarul poate satisface curiozitatea privind problemele filosofice, ştiinţifice şi culturale ale diferitelor categorii de populaţie.

Autorii

A

ABELARD PIERRE (1079–1142) – filosof, logician şi teolog, poet francez. Fiind elevul lui Roscelin şi al lui Guillaume de Champedux, ulterior de-vine adversarul doctrinelor acestora – respectiv al nominalismului şi realis-mului, formulînd o teorie proprie cu unele trăsături ale concepţiei aristoteli-ce, denumită conceptualism. El se şi consideră întemeietorul conceptualis-mului în scolastică – concepţie filo-sofică intermediară între nominalism şi realism, care recunoaşte existenţa min-tală a generalului (a “conceptelor”). To-tuşi, în general a avut o poziţie antirea-listă. La el universaliile nu dispun de realitate independentă, real existînd doar lucruri aparte. Însă universaliile devin reale în sfera mintală în calitate de noţiuni. La baza cunoaşterii stă re-prezentarea senzorială. În actul con-templării senzoriale omului i se dă nu-mai singularul. Ideile există numai în gîndirea divină. În conceptul lui A.P. raţiunea se separă parţial de credinţă şi devine condiţia ei preliminară (Înţeleg pentru a crede). A.P. a fost şi unul din fondatorii metodei scolastice. În dome-niul logicii a comentat lucrări de Por-phyrios, Aristotel şi Boethius, precum a creat şi o lucrare a sa – “Dialectica”.

Op.pr.: ”Povestea nenorocirilor mele”; “Dialectica”; ”Introducere în teologie”; “Pro şi contra”; “Scito te ip-sum” (Cunoaşte-te pe tine însuţi); “Da şi nu”.
ABORDARE DE SISTEM – orien-tare metodologică în ştiinţa şi practica socială, la temelia căreia se află cer-cetarea obiectului ca sistem. A. de s. e o concretizare a metodologiei univer-sale, a principiilor dialecticii folosite la studierea, proiectarea şi construirea obiectelor ca sisteme. A. de s. include în sine un ansamblu de metode de cercetare şi construire, moduri de des-criere şi explicare a obiectelor com-plexe în dezvoltare, care au o structură ierarhică cu multe niveluri, autoregla-toare, cum sunt, de ex., sistemele bio-logice, psihologice, sociale, sistemele om-maşină ş.a. Obiectul, care se su-pune studierii, e privit ca o interacţiune dintre elemente ce alcătuiesc o nouă calitate cu noi însuşiri. Însuşirile între-gului nu sunt o sumă a însuşirilor ele-mentelor. În condiţiile informatizării sociumului apar noi sisteme, inclusiv sistemele de expert în medicină, care contribuie la perfecţionarea activităţii în domeniul ocrotirii sănătăţii şi, la rîndul lor, devin obiect al A. de S.
ABSOLUT (din lat. absolutus – ne-condiţionat, independent) – termen în filosofia tradiţională pentru desemna-rea unui subiect veşnic, infinit, necau-zat, perfect şi imuabil. El constituie un întreg perfect şi nu depinde de nimic altceva, el însuşi conţinînd şi creînd tot ce există. Acest termen desemnează obiectul metafizicii, similar cu “univer-sul”, “totul”, “realitatea”. Datorită fo-losirii lui de către postkantieni, terme-nul a fost asociat cu o interpretare idealistă a naturii Universului. A figu-rat în mai multe ipostaze: “Unul” (eleaţii), “Binele” (Platon), “Dumne-zeu” – (creştinism), “Eul absolut” (Fi-chte), “Ideea absolută” (Hegel), “Voin-ţa” (Schopenhauer), “Intuiţia” (Berg-son). Termenul “Absolut” a fost folosit pentru prima oară către sfîrşitul sec. XVIII de către M.Mendelssohn şi F.Ja-cobi, însă folosit în largă circulaţie de către F.Schelling.
ABSTRACT ŞI CONCRET – cate-gorii filosofice, care reflectă diferite laturi ale obiectelor şi fenomenelor. A. (din lat. abstracţio – abstragere, ab-stractizare, abatere) – metodă general-ştiinţifică care reproduce imaginar o însuşire, o relaţie, un aspect al obiec-tului, îl simplifică, îl priveşte unila-teral, nedezvoltat. C. (din. lat. concre-tio – condensare) e o metodă contrară A. Ea cere să privim obiectul multila-teral, cu toate însuşirile şi relaţiile sale, ca un tot întreg, dezvoltat. Procesul cu-noaşterii e alcătuit din două etape. Pri-ma – de la C. ca obiect de studiu, care există în afara noastră, obiectiv, la A. în gîndire şi a două etapă, de la ab-stract în gîndire la concret tot în gîn-dire. De ex., procesul de stabilire a di-agnosticului începe de la omul real, concret. În rezultatul unui şir de ab-stractizări, în conştiinţa medicului se formează o totalitate de abstracţii (temperatură, puls, durere, raluri, slă-biciune şi a.), în care dispare omul concret cu toate relaţiile, contradicţiile sale. Bazîndu-se pe aceste noţiuni, me-dicul trage o concluzie abstractă – că omul e bolnav. Ulterior are loc proce-sul de concretizare a acestui A. pînă la coincidenţa cît mai precisă a cunoştin-ţelor medicului cu boala pacientului, cu alte cuvinte, a concretului imaginar cu cel senzorial. Cea mai importantă etapă e a doua, de la abstract în gîndire la concret în gîndire, de aceea metoda se numeşte metoda de ascensiune de la A. la C.
ABSTRACŢIE (din lat. abstractio – abstragere, distragere) – procesul cît şi rezultatul formării imaginilor realităţii prin abstractizarea de la o serie de pro-prietăţi, trăsături distinctive ale obiec-telor şi de raporturi dintre ele, de ase-menea, evidenţierea, depistarea unui raport sau proprietăţi. Orice cunoaş-tere este legată de procesul abstracţiei. Abstractizarea evidenţiază esenţialul, scoţîndu-l la iveală din complexul se-cundarului, incidentului. De exemplu, în cadrul formării noţiunii “arbore” prin abstracţie se trece cu vederea pes-te însuşirile speciale, individuale, inci-dentale (culoarea, înălţimea, grosimea, specia etc.) păstrîndu-se numai cele esenţiale (rădăcina, tulpina, ramurile). În rezultatul examenului medical, omul concret se transformă în date abstracte: puls, temperatură, tensiune arterială etc. Prin A. scade conţinutul noţiunii, iar sfera ei se măreşte, devenind tot mai generală, mai abstractă. Contrariul abstractului este definiţia. În ştiinţă de cel mai dezvoltat sistem de abstracti-zare dispune matematica, dar fiecare ştiinţă dispune de procedeele proprii de abstractizare. Abstractizarea este o metodă universală de cunoaştere.
ABSURD (lat. absurdus – lipsit de sens) – ceea ce contrazice logicii, legi-lor naturii şi societăţii, contrar bunului simţ. Reprezentanţii existenţialismului (Kierkegaard, Jaspers, Heidegger, Sartre, Camus) consideră că lumea este lipsită de sens şi numai retrăirea A. este exis-tenţa autentică.

ACADEMIA PLATONICĂ – şcoală filosofică întemeiată de Platon (c. 387 î.Hr.) la Atena, în grădina lui Acade-mos (erou în mitologia greacă). Fiind în esenţă idealistă, se opunea materia-lismului antic. După moartea lui Platon doctrina şcolii se schimbă pe parcurs. În istoria ei de aproape un mileniu a avut mai multe etape ce se caracterizau prin influenţa cîtorva curente idealiste. Astfel, perioada Academiei antice (sec. IV–III î.Hr.) a jucat un mare rol în dezvoltarea matematicii şi astronomiei, se intensifică înrîurirea pitagorismului; perioada Academiei medii (sec. III î.Hr.) s-a aflat sub influenţa scepticis-mului; perioada Academiei noi (sec. II–I î.Hr.), aprofundînd scepticismul, ia atitudine împotriva doctrinei despre adevăr a stoicilor. În perioadele urmă-toare Academia îmbină în mod eclectic platonismul, stoicismul, aristotelismul şi alte şcoli. Trece definitiv pe poziţiile neoplatonismului în sec. IV–V. În 529 a fost închisă de către împăratul Justi-nian, acest fapt marcînd formal sfîr-şitul istoriei filosofiei antice.
ACCIDENŢĂ (din lat. accidentia – întîmplare, ceea ce se întîmplă) – ter-men filosofic ce exprimă o însuşire ac-cidentală, neesenţială, secundară, pro-vizorie a unui lucru. Termenul a fost introdus de Aristotel în “Metafizica” şi “Fizica”, a fost răspîndit în scolastică şi filosofia secolelor XVII–XVIII, de asemenea, se întîlneşte la Kant, Fichte, filosofii sec. XVIII–XIX. A. este con-trar “esenţei”, “esenţialului”, “substan-ţialului” (vezi şi “Substanţă”)
ACORDUL (consimţămîntul) INFOR-MAT – mod de abordare antipaterna-list al relaţiilor dintre medic şi pacient. A.I. constituie o paradigmă a bioeticii, conform căreia pacientul acceptă bene-vol tratamentul sau procedura terapeu-tică după punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Prin ur-mare, acest proces prevede două com-ponente de bază: acordarea informa-ţiei şi acceptarea consimţămîntului. Conform A.I. medicul e obligat să in-formeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul ce poate apare în procesul de lecuire şi alternativele terapiei propuse. În A.I. noţiunea de tratament alternativ devine o categorie fundamentală. Medicul propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă decizia finală, definitivă o ia pacientul, în baza valorilor sale morale. Volumul şi calitatea informării pacientului ţine de nivelul de cultură şi de dezvoltare a asistenţei medicale, de standardele de apreciere a relaţiilor “medic-pacient”. În literatura actuală se evidenţiază trei criterii de evaluare a cantităţii şi cali-tăţii informaţiei oferite pacientului: a) “criteriul profesional” (medicul e obligat să ofere pacientului un aseme-nea volum de informaţie, pe care ma-joritatea colegilor lui l-ar fi propus bol-navului în aceleaşi condiţii); b) “per-soană judicioasă” (pacientul trebuie să fie asigurat cu întreaga informaţie pen-tru a lua decizia potrivită, referitoare la tratament); c) “standardul subiectiv”, care cere ca medicii pe măsura posi-bilităţilor să adapteze informaţia la interesele şi particularităţile concrete ale fiecărui pacient în parte. În viziune bioetică acest criteriu este cel mai ac-ceptabil, deoarece se bazează pe prin-cipiul protejării autonomiei bolnavului. Actualmente, în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale acor-dului informat: static şi procesual. În primul model, formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite temporale bine stabilite. După aprecierea stării pacientului, medicul stabileşte diagnosticul şi elaborează un plan de lecuire. Concluziile şi reco-mandările medicului, inclusiv informa-ţia privind riscul, avantajele tratamen-tului propus şi/sau alternativele even-tuale, se pun la dispoziţia pacientului. Accentul se pune pe informarea de-plină şi precisă oferită pacientului în momentul luării deciziei. Modelul pro-cesual al A. i. se bazează pe ideea că acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat, iar schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii medi-cului cu pacientul. În modelul proce-sual bolnavul deţine un rol mai activ în comparaţie cu rolul relativ pasiv din modelul static (fragmentar). Condiţiile create de al doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeter-minării pacientului. Acest model per-mite de a exclude comportarea formală a medicului faţă de bolnav şi de a li-mita substanţial recidivele paternalis-mului. Respectarea autonomiei, auto-determinarea pacientului este o valoare fundamentală şi asistenţa medicală nu trebuie să o neglijeze.
ACOSTA URIELI (c. 1585–1640) – fi-losof olandez, reprezentantul raţiona-lismului. În opera sa “Exemplu al unei vieţi omeneşti” A.U. dezvoltă pro-bleme de etică. El susţine că dragostea reciprocă dintre oameni e o lege a na-turii, care e proprie oamenilor din năs-care. Anume ea le ajută lor să deose-bească binele de rău.

Op.pr.: “Despre caracterul muritor al sufletului omenesc”; “Exemplu al unei vieţi omeneşti”.
ACTIVITATE – mod de atitudine activă, specific umană faţă de lumea înconjurătoare, care constă în transfor-marea şi subordonarea acestei lumi scopurilor umane prin producerea bu-nurilor materiale şi spirituale, trans-formarea condiţiilor şi relaţiilor socia-le, dezvoltarea omului însuşi, a capa-cităţilor, deprinderilor şi cunoştinţelor lui. A. e un proces, în care omul devine subiectul activ, care transformă în mod creator natura, iar fenomenele naturii devin obiectul A., care din materialul A. se transformă în produsul ei. A. umană poartă un caracter conştient. Ea include în sine scopul A., mijloacele, rezultatul şi procesul activităţii. Se cu-nosc mai multe clasificări ale formelor de A.: A. materială şi spirituală; de producţie (practică) şi teoretică; repro-ductivă (obţinerea rezultatului cunos-cut prin mijloace cunoscute) şi pro-ductivă, creatoare, cînd se elaborează scopuri noi cu mijloace corespunzătoa-re lor sau se ating scopuri cunoscute prin mijloace noi.

ACTIVITATE MEDICALĂ – varie-tate a activităţii profesionale a medi-cilor, ce posedă un şir de particulari-tăţi: 1. Specificul obiectului de muncă. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În activi-tatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi se subordonea-ză toate formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social. 2. A. m. are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează facto-rul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolna-vul este şi obiect, şi subiect al medici-nei. În A. m. predomină factorul su-biectiv. Metodele de examinare a orga-nismului uman sunt în majoritate su-biective, deoarece rezultatul acestor metode depinde de experienţa şi califi-carea medicului. 3. Medicul are de a face cu informaţia despre pacient, care este “codificată” în diferite simptome şi sindroame şi trebuie descifrată şi interpretată. Diagnosticarea medicală actuală s-a transformat dintr-o formă deosebită a activităţii medicale într-o disciplină ştiinţifică (semiologia). 4. Gîn-direa clinică a medicului are un carac-ter ambiguu: capacitatea de a fixa cu-noscutul (generalul) şi de a medita asupra specificului. 5. Specificul A.m. constă în unitatea abordării ştiinţifice şi valorice în studierea omului. O tră-sătură distinctivă importantă a practicii medicale este orientarea ei axiologică. Omul cu sănătatea lui este valoarea su-premă şi aceasta determină caracterul relaţiilor subiect-obiect în medicină. 6. Medicina de azi trece treptat de la sistemul binar “medic – pacient” la si-stemul din trei elemente “medic – teh-nică – pacient”. Informatizarea medici-nei contribuie la creşterea competenţei şi profesionalismului medicilor, se îm-bunătăţeşte calitatea diagnosticării, se exclude unilateralitatea şi subiectivis-mul în procesul activităţii medicale. Mijloacele tehnice şi computerele, fi-ind surse de informaţie despre bolnav, funcţionează pe baza programelor for-mal-logice şi de aceea sunt într-o mă-sură oarecare limitate, ne oferă con-cluzii probabile despre mai multe boli posibile. De aceea lucrul principal de argumentare şi diferenţiere a diagnosti-cului trebuie să-l facă personal medi-cul (şi nu maşina). Computerizarea şi informatizarea sferei medicale nu poa-te înlocui complet metodele clasice de diagnosticare, medicul trebuie să po-sede atît metodele clasice, cît şi meto-dele noi de diagnosticare şi tratament. Pentru aceasta e nevoie de o pregătire profesională mai amplă a medicilor, care presupune şi o cultură filosofică, o pregătire logico-metodologică.
ACTUALITATE ŞI POTENŢIALI-TATE (din lat. actualis – activ şi potentia – putere) – termeni filosofici ce marchează contrastul între ceea ce este activ, în acţiune şi ce e forţă, capa-bilitate, posibil. A. este modul în care un lucru poate produce alte lucruri sau poate fi produs de acestea, p. este pu-terea sau capacitatea de a efectua schimbări, stări etc. În filosofia lui Husserl A. înseamnă existenţă în timp şi spaţiu şi e opusă posibilităţii. În psi-hologie, actualitatea susţine că esenţa sufletului se află în acţiune, nu în subs-tanţă, cum susţine teoria substanţiali-tăţii; reprezentanţi: Hume, Kant, Fi-chte, Hegel, Wundt, Rădulescu-Motru. Adepţii teoriei A. în filosofie sunt: Heraclit, Plotin, Fichte etc.
ACTUALIZARE (din lat. actualis – activ) – noţiune, care reflectă trecerea existenţei din posibilitate în realitate. În filosofia lui Aristotel, şi mai apoi, în scolastica medievală A. era legată de recunoaşterea lui Dumnezeu ca forţă motrice universală, externă de existen-ţă, care contribuie la transformarea posibilităţii în realitate. În concepţia dialectică (Hegel, Marx ş.a.) A. e de-terminată de lupta contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în calitative şi negarea calităţii vechi de una nouă.
ACŢIUNE DE REZONANŢĂ – no-ţiune sinergetică ce reflectă modul de reacţionare a sistemelor neliniare. În orice proces neliniar există un anumit domeniu de parametri sau un stadiu unde sistemul neliniar este deosebit de sensibil faţă de acţiunile coordonate cu proprietăţile lui interne (acţiuni de re-zonanţă). Acţiunea de gestionare a pro-ceselor de dezvoltare a sistemului ne-liniar deschis va avea eficienţă doar atunci, cînd ea va fi de comun acord cu proprietăţile interne ale acestui sistem, deci cînd este prezent fenomenul de rezonanţă.
ADAPTARE (din. lat. adapto – adap-tez) – noţiune care desemnează capaci-tatea organismelor vii de a obţine o structură morfofiziologică în acord cu mediul exterior şi cel interior, asigu-rînd în acelaşi timp reproducerea şi su-pravieţuirea organismului, speciei sau a populaţiei. A. se realizează prin aco-modare, aclimatizare şi naturalizare. A. este interpretată ca rezultatul crea-ţiei divine sau ca o consecinţă a acţiu-nii unei forţe spirituale (entelehia), în darwinism – rezultatul luptei pentru existenţă şi al selecţiei naturale. În ci-bernetică A. contribuie la reacţionarea raţională a sistemului complicat auto-nom la condiţiile variabile ale mediu-lui înconjurător.
ADECVAT (din lat. adaequatus – po-trivit, adecvat cu ceva) – nimerit, co-respunzător, echivalent. Contrar: ne (in) adecvat, nepotrivit. În teoria cu-noaşterii acest termen filosofic ser-veşte pentru desemnarea reproducerii veridice în reprezentările, noţiunile şi judecăţile legăturilor şi relaţiilor obiec-tive ale realităţii. În acest sens, adevă-rul se defineşte ca adecvitatea gîndirii faţă de existenţă. La Spinoza şi Locke adecvate sunt acele reprezentări care corespund pe deplin obiectelor lor.
ADEVĂR – categorie filosofică, ce vizează corespunderea adecvată a ima-ginii cu obiectul, a cunoştinţelor cu re-alitatea obiectivă.
ADEVĂR ABSOLUT ŞI RELATIV – categorii filosofice, care oglindesc pro-cesul dialectic al cunoaşterii de la cu-noştinţe incomplete la cele complete (vezi: A. absolut, A. relativ).
ADEVĂR ABSOLUT – categorie fi-losofică ce vizează coincidenţa com-pletă, exactă a imaginii cu obiectul re-flectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii so-ciale, de aceea sunt adevăruri eterne. Adevărurile absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări particulare ale lumii. Paradigma dialec-tică afirmă că cunoaşterea este un proces infinit, de aceea omenirea ni-ciodată nu va atinge nivelul adevărului absolut în ultimă instanţă. Cea mai ma-re parte a cunoştinţelor umane poartă un caracter relativ.
ADEVĂR CONCRET – adevărul în anumite condiţii şi în anumit timp. Adevăr abstract nu există. Orice teză a ştiinţei, orice judecată despre lume va fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenţei temporal – spa-ţiale concrete.
ADEVĂR DUBLU – noţiune apărută în evul mediu. Ea cuprinde recunoaş-terea existenţei separate a două adevă-ruri – adevărurile filosofiei, ştiinţei şi adevărurile teologiei, religiei. Adepţii teoriei adevărului dublu (Averroes, D.Scott, W.Okkam, în epoca Renaşterii – Pomponazzi, G.Galilei ş.a.). În felul acesta încercau să elibereze ştiinţa de sub influenţa religiei.
ADEVĂR OBIECTIV – categorie fi-losofică, ce vizează cunoştinţele, con-ţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi independent de subiect. Adevărul se referă la cunoştinţele noastre despre lume şi nu la însăşi lu-me. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut. Ade-vărul se referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea veridicităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al cores-pondenţei imaginii cu obiectul. Ade-vărul nu e determinat de numărul de voturi. De exemplu, din faptul că ideea indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţinută de majo-ritatea oamenilor de ştiinţă nu rezultă că ea era adevărată.
ADEVĂR RELATIV – categorie fi-losofică ce reflectă coincidenţa in-completă a imaginii cu obiectul. Ade-vărul relativ nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva ră-mîne necunoscut. În procesul cunoaş-terii are loc trecerea treptată de la A.R. la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în A.R. se conţin elemente ale adevărului absolut (ceea ce se păs-trează şi se completează ulterior). Ade-vărurile absolute şi relative sunt dia-lectic legate între ele, exprimînd diver-se aspecte ale unui şi aceluiaşi adevăr obiectiv.