Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

Civilizaţie noosferică – treapta superioară de dezvoltare a so-cietăţii, ce urmează după societatea in-dustrială, informaţională, ecologică. Ea este orientată spre scopuri mult mai umane şi evident ecologice – informa-tizarea, intelectualizarea, democratiza-rea, umanizarea şi axiologizarea so-cietăţii. C.n. se bazează pe tehnologii performante, scientofage, pe modul de interacţiune intensiv-coevolutiv. Acea-sta este o civilizaţie cu o cultură, mo-rală şi conştiinţă înalt dezvoltată, fac-torul raţional (conştiinţa noosferică) determină în întregime existenţa şi funcţionarea societăţii. Principiile C.n. sunt valabile nu doar pentru planeta noastră, ci şi în dimensiuni cosmice. Ea se va constitui doar atunci cînd ro-lul conştiinţei şi în special al intelec-tului social va deveni calitativ diferit de cel din societatea marcată de o dez-voltare stihiinică, indurabilă.

CLASĂ LOGICĂ (din lat. classis – grupă) – totalitate (mulţime) de obiec-te, care au semne comune. Obiectele pot fi unite în clase după un semn ori mai multe semne comune. Element al clasei este un atare obiect al mulţimii date, care are semnele reflectate în conţinutul noţiunii date. Deosebim clase finite îi infinite, nedeterminate şi nule.
CLASĂ SOCIALĂ – mari grupuri de oameni, care au caracteristici sociale comune, situaţia cărora depinde de dreptul la proprietate, relaţiile cu pute-rea, locul în sistemul diviziunii muncii. Concepţia marxistă consideră C.s. drept element principal în structura so-cială, care determină esenţa societăţii date. Specificul civilizaţiei contempo-rane, fenomenele de cooperare, inte-grare şi globalizare a societăţii schim-bă structura socială a societăţii, de aceea e foarte greu a evidenţia şi di-viza societatea în clase sociale. Ar fi raţional a evidenţia grupuri social-pro-fesionale, colective, comunităţi ş.a.
CLASIFICARE (din lat. classis – cla-să şi facere – a face) – operaţie logică în procesul căreia are loc repartizarea obiectelor în grupuri şi clase după anu-mite criterii. C. este un caz particular al diviziunii noţiunii. C. ne oferă posi-bilitatea de a pătrunde mai profund în esenţa obiectelor şi fenomenelor, de a evidenţia deosebirile şi asemănările esenţiale, ce au o importanţă cognitivă. Deosebim C. naturală, artificială şi auxiliară.
CLAUDIAN ALEXANDRU (1898–1962) – filosof, poet şi publicist ro-mân. Activează ca profesor secundar, iar apoi ca colaborator la catedra So-ciologie la Institutul Social Român (1928–29), profesor la Universitatea din Iaşi. Îşi face doctoratul la Paris (1937–38). A predat diferite cursuri de istorie a filosofiei, sociologie, filoso-fie, etică, logică. Multe cursuri au ră-mas în manuscris.

Op.pr.: ”Cercetări filosofice şi sociologice”; “Colectivismul în opera lui Platon”; “Originea socială a filo-sofiei lui Auguste Comte”; “Cunoaş-tere şi suflet”.
CLEMENT DIN ALEXANDRIA (Ti-tus Flavius Clemens) (c. 150 – c. 215) – filosof, teolog şi scriitor creştin grec. Originar din Atena, convertit la creş-tinism, a fost conducătorul renumitei şcoli catehetice din Alexandria. C. este primul gînditor care încearcă să armo-nizeze dogma creştină cu filosofia grea-că şi să determine raporturile dintre cre-dinţă şi raţiune, deci ce a făcut filo-sofia ca să pregătească lumea pentru revelaţia creştină şi cum trebuie să se folosească de ea ca să schimbe datele acestei revelaţii într-o teologie ştiin-ţifică. În scrierile sale tratează religia creştină în mod sistematic, bazîndu-se pe dovezi din filosofia greco-romană. Operele lui constituie un preţios izvor al istoriei filosofiei antice. Multe pos-tulate ale gîndirii sale au regenerat fi-losofia umanismului creştin din perioa-da renascentistă. A fost dascălul lui Origen.

Op.pr.: “Pedagogul”; “Stromata”; “Protreptikos”.
CLERICALISM (din lat. clericalis – bisericesc) – orientare politică, ce se străduie să instaureze dominaţia bise-ricii şi clerului în viaţa politică şi cul-turală a societăţii. Pentru întărirea pre-dominaţiei bisericii se creează partide, uniuni sindicale, de tineret, feminine ş.a.
CLON (gr. klon – crenguţă, rămurică) – succesiune rezultată dintr-un singur individ prin înmulţire asexuală, înmul-ţire celulară rezultată prin diviziune dintr-o celulă iniţială. Spre exemplu, înmulţirea plantelor prin butaşi, mar-cotaj. Membrii unui clon sunt identici genetic, au acelaşi genotip.
CLONĂRII PROBLEMA – subiect al bioeticii. Clonarea este reproducerea precisă a organismelor vii în mai multe copii. Se subînţelege că aceste copii au o informaţie genetică identică şi provin de la un “părinte”, spre deosebire de înmulţirea naturală, care presupune combinarea materialului genetic al ambilor părinţi. Embriologul Ian Vil-moot din Edinburgh în 1997 a realizat clonarea mioarei Dolli, care este copia precisă a oiţei de la care s-a luat mate-rialul genetic (celula din glanda ma-mară). Entuziasmul a fost mare, fiindcă această descoperire ştiinţifică poate contribui la rezolvarea multor proble-me. Însă nimeni nu a atras atenţia la faptul că rezultate pozitive sunt 1 la 236 de probe. Credinţa că progresul tehnico-ştiinţific e nelimitat este atît de impresionantă, că se scapă din vedere altă problemă – corectitudinea morală a problemelor ştiinţifice. Dacă clonarea primei oi a necesitat circa 250 de ex-perimente, atunci pentru clonarea pri-mului copil va fi nevoie nu mai puţin de 1000 de încercări. Ce să facem cu exemplarele nereuşite, cu diferite mon-struozităţi, care apar în procesul expe-rimentelor? Aplicarea asupra omului a cercetărilor ştiinţifice metodologic ne-argumentate este amorală. Manipulă-rile în codul genetic al omului poate să conducă la consecinţe imprevizibile. În SUA a fost declarat moratoriu la cerce-tările clonării omului şi se pregătesc legi, ce ar limita aceste cercetări. Şi asta din cauza predominării tehnicii asupra eticii. Există păreri că despre progresul tehnic nu se discută, că teh-nica poate totul şi în aceste condiţii savanţii mai puţin se conduc de mo-rală. Ba mai mult decît atît, tehnica stabileşte criteriile morale. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor avansate ale înmulţirii artificiale, tot mai puţin se iau în vedere embrionul şi dreptul lui la viaţă, se devalorizează viaţa. Embrio-nul este considerat material de labo-rator. De aceea clonarea omului este cea mai atrăgătoare problemă. Bioetica porneşte de la faptul că principiile mo-rale trebuie acceptate nu la descope-ririle ştiinţifice, ci la modurile şi me-todele de realizare a lor. La ce poate să conducă clonarea? Clonarea omului tre-buie să fie condamnată din punct de al scopului – atentat asupra integrităţii speciei Homo Sapiens. Clonarea omu-lui trebuie să fie condamnată şi din punct de vedere al ignorării dreptului omului la autoidentificare. Ea trebuie să fie condamnată şi din cauza mani-pulării corpului uman (crearea organe-lor şi hibrizilor) şi consecinţelor impre-vizibile. Clonarea se acceptă numai în scopuri de cercetare a genelor şi în sco-puri curative. Pot fi clonate ţesuturi şi or-gane pentru transplantare, pot fi clonate animalele. Clonarea se acceptă pînă cînd nu se creează un risc pentru specie.
CLUBUL DE LA ROMA – organi-zaţie nonguvernamentală internaţiona-lă a savanţilor şi oamenilor politici din mai multe ţări ale lumii. A fost fondat în 1968 de către economistul şi bussi-nesmanul italian A.Pecei. Astăzi in-clude reprezentanţi ai 52 de ţări. Ac-tivitatea C.d.l.R. este orientată spre cercetarea problemelor globale ale contemporaneităţii şi formarea opiniei publice în favoarea rezolvării lor. Din iniţiativa C.d.l.R. au fost realizate un şir de proiecte ştiinţifice cu genericul “Limitele creşterii”, “Omenirea la punctul crucial”, “Scopurile omenirii”, “Microelectronica şi societatea” ş.a. Activitatea riguroasă a C. a generat noi orientări în cercetarea ştiinţifică, spre exemplu: modelarea globală, existenţa omului în lumea contemporană, valo-rile vieţii şi perspectivele omenirii ş.a.
Coevoluţie (din lat. “co” – îm-preună, paralel şi “evoluţie” – desfăşu-rare, dezvoltare) – dezvoltare armo-nioasă paralelă, concomitentă, con-cordată a diferitelor componente ale unui ecosistem. Exemplu poate servi sistemul “plante – omizi”. Plantele produc contra omizilor substanţe toxi-ce, omizile, la rîndul lor, se acomodea-ză, devin insensibile şi chiar acumulea-ză aceste substanţe toxice pentru a se proteja de păsări. C. se foloseşte pentru caracteristica dezvoltării diferitelor for-me ale existenţei – mediului şi fiinţelor vii, a naturii şi societăţii. Se schimbă mediul – se schimbă fiinţele vii şi in-vers, dacă se schimbă natura, societa-tea se acomodează. Se schimba socie-tatea – natura se acomodează, îşi re-stabileşte forţele. C. este un principiu al bioeticii şi biopoliticii, care prevede o interacţiune şi o interconexiune ar-monioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă. Acest proces unic de autoorganizare a realităţii unii savanţi îl numesc evoluţionism global, care cuprinde toate formele de mani-festare a materiei şi spiritului.
COGNITOLOGIE SOCIALĂ – dis-ciplină ce se ocupă cu studiul meca-nismelor de creaţie a cunoştinţelor so-ciale, de funcţionare a intelectului co-lectiv. Modificarea radicală a bazei conceptuale a ştiinţelor socio-umanis-te, elaborarea unei paradigme noi a pro-gresului social a contribuit la produ-cerea unui salt colosal, ce poate fi numit “revirimentul cognitiv”. Cotitura cognitivă nominalizată constituie tre-cerea la examinarea societăţii şi subdi-viziunilor ei în ansamblu drept sisteme autogestionare, axate pe realizarea unui anumit scop de nivel intelectual. Intelectul, ca element primordial crea-tiv al progresului, reprezintă un apanaj nu doar al individului izolat, dar şi al oricărui socium, fie că e societatea în întregime sau o componentă a acesteia (naţiunea, partidul, întreprinderea etc.). Apare problema ce vizează intelectul colectiv, care devine la etapa contem-porană factorul principal în supravie-ţuirea şi progresul civilizaţiei, în dez-voltarea durabilă a acesteia. Obiectul principal al cognitologiei sociale este studierea intelectului colectiv drept forţă motrice a evoluţiei progresului social, a dezvoltării noosferice, a sal-vării omenirii. Cognitologia socială are obiectul său propriu de studiu şi anume – mecanismele de creaţie a cunoştin-ţelor în societate, deci studiază inte-lectul colectiv.
COGNOSCIBILITATEA LUMII – principiu al teoriei cunoaşterii, con-form căruia realitatea poate fi cunos-cută. Acest principiu se bazează pe ur-mătoarele concluzii: 1) recunoaşterea existenţei lumii obiective; 2) această lume în principiu este cognoscibilă; 3) cunoaşterea este un proces compli-cat şi infinit.

COHEN HERMAN (1842–1918) – filosof german, reprezentant al şcolii neokantiene din Marburg. El a încercat să depăşească dualismul “lucrului ca atare” şi “fenomenul” în direcţia dez-voltării de mai departe a transcenden-talismului kantian. În rezolvarea aces-tei probleme trebuie de pornit de la no-ţiunea de cunoştinţe ştiinţifice. Ele sunt o realitate absolut de sine stătă-toare şi permanent în autodezvoltare, în care se manifestă toate relaţiile dintre subiect şi obiect, cunoaştere şi reali-tate. Filosofia, după părerea lui C., poa-te exista numai ca metodologie a ştiin-ţelor concrete. Atribuie prioritate ra-ţiunii practice asupra teoreticului, afir-mă prioritatea eticii asupra ştiinţei. Cu-noaşterea teoretică, după C., este fun-damentul culturii şi o condiţie inerentă a libertăţii, un scop al dezvoltării isto-rice.
COMBATEREA – operaţie logică, prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. A demonstra falsitatea unei teze înseamnă a demon-stra concomitent adevărul tezei con-trare. C. este un caz particular al de-monstraţiei şi se foloseşte în legătură cu apărarea. C. constă din teză, argu-mente şi procedeu de combatere. Teza este judecata, care trebuie combătută. Argumentele sunt judecăţile prin care combatem teza. Procedeu de comba-tere numim forma logică, după care construim C. C. poate fi orientată îm-potriva tezei, argumentelor şi demon-straţiei.
COMIC (gr. komikos – vesel, hazliu) – noţiune estetică, ce exprimă acele reacţii umane, acte, situaţii, moravuri ori personaje, care provoacă rîsul. C. este un fenomen social şi rezultă din contrastul flagrant dintre nou şi vechi, din discordanţa dintre conţinut şi for-mă, scop şi mijloace, acţiune şi împre-jurări, esenţa reală a omului şi părerea lui despre sine însuşi. C. are diverse forme: ironia, umorul, satira, farsa etc.
Comitete bioetice – organe obşteşti pe lîngă instituţiile curative cu împuterniciri speciale, ce funcţionează în majoritatea ţărilor din Europa Occi-dentală, SUA, Canada, Australia. C.B. iau decizii în caz de conflict moral; acordă ajutor în luarea deciziilor şi în cazul proceselor judiciare. În C.B. sunt incluşi medici curativi, reprezentanţii personalului medical şi administraţiei, bioeticianul, preotul, lucrătorii servi-ciului de asigurare socială, jurişti. La dispute participă, de asemenea, şi ru-dele pacientului. Bioetica se manifestă ca un institut social. Pînă în prezent s-au constituit două modele de funcţio-nare a C.B. – american şi european (primul exercită funcţii de sancţiona-re, al doilea are atribuţii preponderent consultative). C.B. îşi exercită funcţiile la cîteva niveluri (vezi: nivelurile bio-eticii).
COMPARAŢIE – este un procedeu în cunoaştere; operaţie logică în rezulta-tul căreia se evidenţiază trăsăturile ase-mănătoare şi neasemănătoare ale obiectelor şi fenomenelor. C. este o premisă a generalizării, trecerii de la singular la general.
COMPLEMENTARITATE (teoria complementarităţii) – concepţie for-mulată de fizicianul danez N.Bohr pentru interpretarea şi descrierea microobiec-telor. Ele nu pot fi descrise “clasic” prin determinarea simultană a coordo-natelor (timp, spaţiu) şi caracteristicile lor dinamice (impuls, energie). Pentru redarea integrităţii acestor fenomene pot fi folosite diferite noţiuni, care se exclud reciproc şi descriu situaţii contradictorii, dar împreună epuizează toată informaţia determinabilă. C. s-a dovedit a fi valabilă şi în alte domenii ale ştiinţei – biologie, sociologie, psi-hologie ş.a.
COMPUTERIZARE – procesul folo-sirii pe scară largă a calculatoarelor electronice (computerelor) în diferite domenii ale activităţii sociale. Astăzi practic nu sunt asemenea domenii unde nu s-ar folosi computerele. C. este un catalizator al progresului tehnico-şti-inţific şi o condiţie necesară pentru in-formatizarea societăţii. În legătură cu C. se schimbă caracterul şi condiţiile muncii, creşte productivitatea ei, se schimbă locul şi rolul omului în sis-temul relaţiilor sociale. De la spe-cialist se cere o pregătire profesională mai înaltă şi o mentalitate mai crea-toare. C. influenţează formarea con-cepţiei despre lume, abordează un şir de probleme social-filosofice legate de schimbările în procesul muncii, pre-gătirii şi reciclării cadrelor ş.a. În ul-timul timp tot mai mult se vorbeşte despre realitatea virtuală (compute-rială) creată cu ajutorul computerului şi practic puţin se deosebeşte de rea-litatea obiectivă.

COMTE AUGUSTE (1798–1857) – filosof şi sociolog francez, întemeie-torul pozitivismului. El afirma că pro-gresul social este determinat de dez-voltarea intelectuală. A formulat “le-gea celor trei stadii” ale dezvoltării spiritului uman: stadiul teologic, meta-fizic şi pozitiv sau ştiinţific. C. consi-dera pozitivismul ca o concepţie ce se situează între empirism şi misticism, iar ştiinţa nu ca mod de cunoaştere a esenţei, ci doar a fenomenelor. A for-mulat o clasificare liniară a ştiinţelor în funcţie de gradul lor de abstractizare. C. este creatorul noţiunii de “Socio-logie”.

Op.pr.: “Curs de filosofie pozi-tivă”; “Catehism pozitivist”; “Sistem de politică pozitivă”.
COMUNA PRIMITIVĂ – formă pri-mară de existenţă a omenirii şi treaptă a dezvoltării societăţii. Se caracterizea-ză prin nivelul foarte scăzut al dezvol-tării forţelor de producţie, prin diviziu-nea naturală a muncii, se baza pe rela-ţiile de rudenie, pe proprietatea comună şi repartiţia egală a produselor muncii.
COMUNICARE – manifestare speci-fică a vieţii sociale, procesul schimbu-lui de idei, sentimente, experienţă, de-prinderi între oameni în activitatea lor. Se manifestă ca relaţii social-econo-mice, politice, juridice, morale ş.a. ca-racteristice pentru societatea dată. În ultima instanţă ele sunt conţinutul co-municării. C. se realizează la diferite niveluri (individ, colectiv, ţară), direct sau indirect. Ea îndeplineşte următoa-rele funcţii: informaţională, reglemen-tativă, afectivă. După conţinut şi scop, deosebim următoarele forme de comu-nicare: anonimă, formală, neformală şi familial-intimă. Relaţiile medic – pa-cient constituie o modalitate de comu-nicare formală.
COMUNISM – concepţie socială des-pre o societate fără clase, bazată pe proprietatea publică, în care se pun în comun toate bunurile, se realizează echitatea şi egalitatea socială a tuturor membrilor societăţii. Primele idei des-pre modul de trai în comun le întîlnim în operele lui Platon, Th.Morus, T.Campanella, Owen, Saint-Simon, Fourier ş.a. K.Marx a formulat ideea că în societatea bazată pe proprietatea privată, cu clase exploatatoare şi exploa-tate apar contradicţii antagoniste, de nerezolvat, care conduc la acutizarea luptei de clasă şi revoluţiile sociale. Ultimele, conform ideilor lui Marx, conduc inevitabil la societatea fără clase şi exploatare, bazată pe proprie-tatea publică în care domină un uma-nism perfect.
COMUNITATE – ceea ce este comun mai multor lucruri ori fiinţe, ce for-mează un ansamblu, un întreg. În filo-sofie şi sociologie vorbim despre co-muna primitivă, C. istorică de oameni şi C. ca grup de oameni, care au inte-rese, credinţe, norme de viaţă comune sau totalitatea locuitorilor unei locali-tăţi, unei ţări.
CONCEPT (lat. conceptum – cugetat, gîndit) 1) formulă, imagine mintală, gînd general, noţiune. 2) în semantica logică – sensul unui nume, cuvînt.
CONCEPTUALISM – orientare în fi-losofia scolastică medievală, care ocu-pă un loc intermediar între nominalism şi realism. C. demonstra că noţiunile generale, universaliile nu există real, ca atare, independent de lucrurile in-dividuale (cum afirmau realiştii), că universaliile nu sunt, pur şi simplu, nu-me, cuvinte (cum afirmau nominali-ştii), ci nişte forme logice specifice de cunoaştere a realităţii. Aceste forme C. le înţelegea ca noţiuni generale apriori, concepte, ca esenţe ideale, ce se de-pistează iniţial în raţiunea omului. C. a fost reprezentat de filosoful francez P.Abelaard şi englezul W.Occam.
CONCEPŢIE DESPRE LUME – si-stem de cunoştinţe despre natură, so-cietate, om şi raportul lui (omului) faţă de ele. Ea este baza formării tabloului general al lumii şi ne dă cunoştinţe ge-neralizate despre conţinutul, structura, esenţa, legităţile apariţiei şi dezvoltării lumii înconjurătoare. C.d.l. nu-i numai cunoştinţe despre realitate, dar presu-pune şi cunoştinţe despre om, locul lui în această lume şi atitudinea lui faţă de ea. Ea include în sine diferite cuno-ştinţe, idealuri, convingeri, principii ale cunoaşterii şi activităţii, orientări valorice. Omul îşi organizează activi-tatea sa şi determină scopurile sale în funcţie de C.d.l. Omul îşi desfăşoară activitatea sa în funcţie de reprezentă-rile lui despre bine, rău, datorie, idea-luri, iar caracterul acestor reprezentări depinde de cunoştinţele despre sine, natură şi societate. Orice C.d.l. tinde să răspundă la următoarele întrebări: 1) ce prezintă lumea înconjurătoare? 2) pentru ce noi trăim? 3) cum trebuie de trăit? Fiecare om nu numai că trebuie să aibă o C.d.l., dar aceasta trebuie să fie bine fundamentată, argu-mentată. Filosofia este nucleul C.d.l. şi procesul de formare a ei. Deosebim următoarele tipuri principale de C.d.l.: mitologică, religioasă şi filosofico-şti-inţifică. În mitologie nu exista o deo-sebire clară dintre om şi natură, gîn-duri şi realitate, ideal şi material, obiectiv şi subiectiv, lipsea cauzali-tatea. Lumea era însufleţită, antropo-morfizată, iar omul zoomorfizat. Mitu-rile erau elementele principale în ex-plicaţia lumii, serveau ca paradigme ale activităţii umane. Concepţia reli-gioasă afirmă că supranaturalul deter-mină şi gestionează realitatea. Con-cepţia filosofico-ştiinţifică se formează în baza generalizărilor diferitelor cu-noştinţe ştiinţifice, formelor activităţii spirituale şi practice. Ea se formează cu ajutorul categoriilor, teoriilor, argu-mentelor şi dovezilor logice.
CONCLUZIE – judecată, care rezultă logic din alte judecăţi, numite premise, şi care conţine cunoştinţe noi. C., care la necesitate rezultă din premise, se mai numeşte consecinţă logică. C. este, de asemenea, şi procesul de formulare a cunoştinţelor noi sau procesul de ra-ţionare în întregime. Există concluzii nemijlocite, care rezultă nemijlocit din transformarea unei singure judecăţi şi mijlocite.
CONCRET (vezi: Abstract şi Con-cret).
CONDILLAC ETIENNE BONNOT (1715–1780) – filosof iluminist fran-cez, preot catolic, membru al Acade-miei germane şi franceze. Dezvoltă mai departe senzualismul lui J.Locke, însă consideră că senzaţia este unicul izvor al cunoaşterii, că în conştiinţă, gîndire nu se conţine nimic în afară de senzaţii şi modificările lor. Negînd raţionalismul lui Descartes şi Leibniz, teoria ideilor înnăscute, C. afirma că toate capacităţile omului depind numai de experienţă şi antrenament. A expli-cat activitatea psihică a omului prin senzaţii şi combinaţia lor, este unul din întemeietorii psihologiei asociative. Trecerea de la senzaţie la gîndire este un proces continuu, care nu conţine nimic principial nou. Senzaţia, care se transformă în atenţie, comparaţie, ju-decată, devine gîndire, reflexie. C. ac-centuează problema formalizării şi cal-cului logic ca bază a gîndirii.

Op.pr.: “Eseu asupra originii cu-noştinţelor omeneşti”; “Tratat despre sisteme”; “Tratat despre animale”; “Logica” ş.a.
CONDIŢIE – categorie filosofică, ce reflectă o formă a conexiunii univer-sale dintre obiecte şi fenomene, fără de care ele nu pot exista. C. este mediul ambiant în care realitatea există şi se dezvoltă. Este important de a nu con-funda condiţia cu cauza. Dacă cauza determină nemijlocit apariţia unui obiect ori proces, atunci C. niciodată nu generează singură acest obiect, efectul. C. numai contribuie la des-făşurarea legăturii cauzale, accelerează ori frînează manifestarea cauzei, modi-fică cauza şi, respectiv, apariţia efec-tului. Deosebim condiţii necesare şi suficiente. C. necesare sunt fenomene, care au loc de fiecare dată, cînd apare acţiunea respectivă. C. suficiente sunt acele fenomene, care neapărat provoa-că acţiunea dată.
CONDIŢIONALISM ŞI MONOCAU-ZALISM – abordare unilaterală, meta-fizică a legăturilor cauzale. Cauzali-tatea se realizează printr-o mulţime de condiţii interne şi externe. În funcţie de condiţii, una şi aceeaşi cauză poate să producă diferite efecte, iar diferite cauze pot genera unul şi acelaşi efect. C. ignorează rolul cauzei şi absoluti-zează condiţiile, nu face deosebire dintre cauză şi condiţie, le confundă, consideră că efectul depinde numai de condiţie. Trebuie de avut în vedere că condiţia este un asemenea fenomen, care singură niciodată nu generează efectul, ea numai contribuie la desfăşu-rarea cauzalităţii, modifică apariţia efectului. Conţinutul efectului este de-terminat de cauză, care se răsfrînge prin condiţiile interne sau externe. M. absolutizează rolul cauzei şi neagă spe-cificul condiţiilor, consideră că iarăşi cauza determină pe deplin efectul, cum e cauza – aşa este şi efectul. Acest cu-rent a apărut concomitent cu descope-rirea microbilor drept cauze ale proce-selor patologice. Cauzalitatea se con-funda cu microbul, se afirma că este destul de a găsi microbul, ca să-l de-clarăm cauză a bolii. Într-adevăr, mi-crobul poate fi considerat drept cauză a bolii, însă conţinutul procesului pato-logic depinde nu numai de microb, ci şi de condiţiile interne şi externe ale organismului. Unul şi acelaşi microb poate provoca diferite boli. Spre exem-plu, bacilul lui Koch poate produce tuberculoză pulmonară, a organelor interne, la oase. Deci cauzalitatea tre-buie privită ca interacţiune dialectică a cauzei şi condiţiilor.