Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

DESCARTES RENE (1596–1650) – renumit filosof, fizician, matematician, fiziolog francez, reprezentantul clasic al dualismului şi raţionalismului, unul dintre fondatorii filosofiei şi ştiinţei epocii moderne. Spre deosebire de F.Bacon, care apela la observare şi experiment, D. şi-a îndreptat privirea spre raţiune. El afirmă necesitatea ela-borării unei noi metode de cunoaştere a lumii prin cunoaştere raţională. Pentru a ajunge la adevăr, D. apelează la îndoială ca metodă de gîndire. Recu-noaşte că există gîndul care se îndoie-şte, şi că acel care se îndoieşte, gîndeşte. Acesta este punctul iniţial al filosofiei lui D. exprimat în teza: “Cuget, deci exist”. După D., omul există ca o substanţă raţională. Paralel cu substanţa spirituală, care are ca atribut gîndirea, există substanţa mate-rială, care are ca atribut întinderea. Ambele substanţe au fost create de a treia substanţă – Dumnezeu, care efec-tuează legătura dintre ele. Substanţa spirituală, după D., este obiectul de studiu al metafizicii, pe cînd substanţa materială e obiectul de cercetare a fizicii. Astfel, el a elaborat un sistem filosofic dualist. În teoria cunoaşterii D. este unul din fondatorii raţionalis-mului. Izvorul cunoaşterii şi criteriul adevărului le vedea în raţiunea umană. A formulat metoda deductivă de cu-noaştere, ca o mişcare a gîndirii de la general la particular, ca o deducere lo-gică a adevărurilor particulare cores-punzătoare din noţiunile generale ale intuiţiei intelectuale. D. recunoaşte ca-racterul înnăscut al unor idei iniţiale (ideea despre Dumnezeu, despre sub-stanţa spirituală şi cea materială ş.a.) Experienţa de viaţă a oamenilor nu are nici o importanţă în apariţia lor. În concepţia sa filosofică D. a căutat să împace ştiinţa şi religia. Este fonda-torul geometriei analitice, prin mări-mea variabilă, a introdus în matema-tică mişcarea şi dialectica. În fiziologie D. a stabilit schema reacţiilor moto-rice, care este una din primele descrieri ştiinţifice ale arcului reflex.

Op. pr.: “Discurs asupra meto-dei”; “Meditaţii metafizice”; “Principii de filosofie”; “Tratat despre lumină”; “Reguli pentru conducerea spiritului” ş.a.
DESCRIERE – procedeu de reprodu-cere a însuşirilor obiectului în scop de a forma imaginea lui în conştiinţa altor oameni. D. poate avea loc prin inter-mediul limbajului natural, al desenului, cu ajutorul unor noţiuni speciale, care caracterizează obiectul descris ş.a. În ştiinţă, inclusiv în filosofie, prin D. se înţelege o etapă relativ independentă a cercetărilor ştiinţifice, care constă în fixarea rezultatelor observării şi a ex-perimentului cu ajutorul unor sisteme anumite de însemnare acceptate în ştiinţă. D. are loc atît prin intermediul limbajului comun, cît şi al diverselor mijloace speciale (simboluri, scheme, grafice, matrice ş.a.), care constituie limbajul ştiinţific. Medicina s-a trans-format în ştiinţă atunci, cînd de la descrierea simptomelor şi sindroame-lor bolilor a trecut la înţelegerea, ex-plicarea etiologiei şi patogenezei lor.
DETERMINARE (sau definiţie) – operaţie logică prin care se poate dis-tinge, construi un obiect, formula im-portanţa unei noţiuni noi, puse în cir-culaţie, sau preciza însemnătatea unui termen ştiinţific vechi. În logică se deosebesc un număr mare de tipuri de D. în funcţie de ceea ce se determină, de scopurile D., structura ei logică ş.a. Se deosebesc D. genetice, semantice, sintactice. În D. genetice obiectul de-terminat se construieşte logic prin in-dicarea modului lui de apariţie, for-mare (de ex., “Boala este un proces pa-tologic, care apare în rezultatul dere-glării echilibrului dinamic dintre orga-nism şi mediu”). În D. semantice ceea ce trebuie determinat este o expresie lingvistică, iar determinatorul un oa-rece obiect (de ex. cuvîntul “febra” semnifică o creştere a temperaturii cor-pului mai sus de 37 grade”). În D. sin-tactice determinantul şi determinatorul sunt concomitent obiecte sau expresii simbolice.
DETERMINISM (lat. determinare – a determina) – concepţie filosofică, potrivit căreia toate lucrurile, proce-sele şi fenomenele, inclusiv acţiunile omului, sunt obiectiv şi legic deter-minate de legături şi cauze materiale. D. este teoria despre interconexiunea şi condiţionarea reciprocă a fenomenelor lumii materiale şi spirituale şi se ba-zează pe principiile cauzalităţii şi le-gităţii. Chiar şi voinţa omului nu e liberă, ci determinată. Principiul deter-minismului are două aspecte: conce-ptual (de cine sunt determinate obiec-tele şi fenomenele) şi metodologic (cum sunt determinate ele). Ideile de-terminismului se întîlnesc încă în fi-losofia antică, mai reprezentativă în această privinţă a fost concepţia ato-mismului. Însă ca teorie D. a fost for-mulat de P.Laplace (1749–1827), care considera că, dacă noi am cunoaşte toate forţele şi relaţiile ce acţionează în univers, atunci am putea prezice cu precizie viitorul. D. lui Laplace se mai numea mecanicist şi avea următoarele carenţe: a) toate legăturile şi relaţiile se reduceau numai la legături cauzale, se ignorau condiţiile şi legăturile funcţio-nale; b) cauzalitatea se înţelegea numai ca acţiune din exterior; c) legătura din-tre cauză şi efect era considerată ca necesară şi legică; d) de aceea se afir-ma că totul în lume este necesar, în-tîmplarea nu era altceva decît necu-noaşterea cauzei. D. dialectic explică lumea prin interacţiunea mai multor le-gături şi relaţii (cauză, condiţii, posibi-litate, realitate, necesitate, întîmplare ş.a.). D. este diametral opus indetermi-nismului.
DEVENIRE – categorie dialectică, ce desemnează schimbarea obiectelor şi fenomenelor, procesul de formare a ceva nou, de transformare a posibili-tăţii în realitate.
DEWEY JOHN (1859–1952) – filo-sof american, unul din cei mai de vază reprezentanţi ai pragmatismului. Filo-sofia, după D., a apărut din stresuri şi stări de tensiune socială. La baza filo-sofiei se află noţiunea experienţă, în care D. include toate formele şi ma-nifestările vieţii sociale. Sarcina filoso-fiei constă în a contribui la recon-strucţia experienţei, în primul rînd, a celei sociale. Ca mijloc de atingere a acestui scop serveşte metoda ştiinţei sau a raţiunii, prin care D. subînţelege metoda pragmatică. Esenţa acestei metode constă în stabilirea problemei sau a dificultăţii cu care se confruntă omul în procesul experienţei şi căutării mijloacelor pentru rezolvarea ei.

Op.pr.: “Şcoala şi societatea”; “Democraţia şi educaţia”; “Recon-strucţia în filosofie”; “Logica, teoria cercetării”; “Problemele oamenilor”.
DEZVOLTARE – categorie filosofi-că, ce reflectă schimbările ireversibile, orientate, legitime ale obiectelor şi fe-nomenelor. D. este mişcarea, care con-duce la apariţia unei noi calităţi. De aceea orice D. este o mişcare. Orice fenomen, proces, obiect la început tre-ce prin etapa progresivă, apare, se dez-voltă, se perfecţionează, ca mai apoi să se perimeze, să îmbătrînească şi să moară, să se descompună, să regre-seze. Progresul şi regresul sunt două tipuri contrare ale dezvoltării. Spre deosebire de materialism, care afirmă că D. ideilor se află într-o conexiune strînsă cu D. lumii materiale, fiind o reflectare a ei, idealismul recunoaşte D. ideilor, conştiinţei ca fenomen de sine stătător, izolat de lumea lucrurilor. Concepţia dialectică a D., formulată de Hegel, este opusă celei metafizice, do-minante în ştiinţă şi filosofia materia-listă a sec. XVI–XVIII. Hegel, pe bază idealistă, a pus temelia înţelegerii D. ca autodezvoltare, sursa căreia se află în însuşi fenomenul, în contradicţia in-ternă. Procesul de D. a existenţei spi-rituale este obiectul de studiu al logicii dialectice.
Dezvoltare durabilă – no-ţiune formulată la Summitul din Rio-de-Janeiro în 1992 şi este o strategie de supravieţuire şi evoluţie continuă a civilizaţiei. Ea prezintă o astfel de for-mă de interacţiune a naturii şi socie-tăţii, în cadrul căreia se asigură efica-citatea economică, se protejează bio-sfera, se garantează supravieţuirea omenirii şi evoluţia de lungă durată a acesteia (omenirii). D. d. presupune: recunoaşterea faptului că în centrul ac-tivităţii civilizaţiei se situează oamenii, care trebuie să aibă dreptul la o viaţă sănătoasă şi rodnică, în armonie cu natura; protejarea mediului trebuie să devină o activitate constituantă inalie-nabilă a procesului de dezvoltare; sa-tisfacerea dreptului la dezvoltare tre-buie realizată în aşa mod, ca să fie asi-gurată păstrarea în proporţii egale a mediului atît pentru generaţia de azi, cît şi pentru generaţiile ulterioare; re-ducerea disproporţiei dintre nivelurile diferite de viaţă ale popoarelor lumii, lichidarea sărăciei şi mizeriei. D. d. este imposibilă fără noosferizarea pro-ceselor demografice, a progresului teh-nico-ştiinţific şi al educaţiei (instrui-rii).
DEZVOLTARE NOOSFERICĂ (vezi: Noosferică dezvoltare)
DIACRONIC – termen utilizat în di-ferite domenii ale ştiinţei, dar mai cu seamă în sociologie şi filosofie, cu re-ferire la metode de studiu, poziţii, puncte de vedere, aprecieri etc. care privesc, expun, tratează fenomenele evolutiv, istoric.
Diagnostic computerizat – stabilirea unităţii nozologice sau a stării funcţionale a unor sisteme cu ajutorul computerului. Pentru D. c. e necesară o informaţie completă şi va-riată despre subiectul dat şi programe specializate (sisteme expert). Diagnos-ticarea medicală (ca recunoaştere a bo-lii) este un proces de desemnare a bolii în baza cunoaşterii simptomelor şi trăsăturilor ei şi a depistării lor la bol-nav. Diagnosticul este constatarea uni-tăţii nozologice (anumită formă a pro-cesului patologic) şi diferenţierea ei de alte unităţi nozologice. Implementarea pe larg în practica curativă a sistemelor informaţionale constituie una din cele mai avantajoase orientări în domeniul utilizării MEC în medicină. Medicul de cele mai multe ori greşeşte la sta-bilirea diagnosticului ori tratamentului, din cauza că a uitat un oarecare simp-tom, n-a recunoscut varianta mai puţin întîlnită a unei sau altei boli, nu şi-a amintit la timp un anumit medicament, n-a atras atenţia cuvenită la unele ma-nifestări secundare ale procesului pato-logic. Computerul posedă o calitate minunată nu numai privind capacitatea de a culege şi acumula experienţa me-dicilor, dar şi de a o transmite lucrăto-rilor practici ai sferei medicale.
DIALECTICĂ (gr. dialegomai – în-treţin o conversaţie, disput) – categorie filosofică, la origine în antichitate, în-semnând arta dialogului, măiestria de a ajunge la adevăr în discuţie prin des-coperirea contrazicerilor în raţiona-mentul oponentului şi prin depăşirea acestor contraziceri. D. filosofilor greci din acea perioadă avea un caracter spontan şi simplist. Filosofii greci antici Heraclit, Aristotel ş.a. mai mult atrăgeau atenţia asupra mişcării şi a legăturilor dintre lucruri, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se leagă. Pînă la finele secolului XVIII, dominantă a fost concepţia metafizică în sens de metodă despre lume, care o interpreta ca ceva neschimbat şi ab-solut. Excepţie fac unele elemente de dialectică în filosofia lui Descartes, Spinoza, Diderot. Prima breşă în con-cepţia metafizică a realizat-o I.Kant. Un rol determinant în elaborarea D. a avut-o Hegel. Dialectica lui prezintă întreaga lume istorică şi spirituală sub forma unui proces unic în continuă mişcare, schimbare, transformare, dez-voltare de la treptele inferioare la cele superioare. Ca izvor şi forţe motrice ale automişcării şi autodezvoltării erau considerate contradicţiile interne. He-gel a formulat legile fundamentale ale acestei dezvoltări (legea unităţii şi lu-ptei contrariilor, legea trecerii schim-bărilor cantitative în schimbări cali-tative şi invers, legea negării negaţiei), a elaborat un sistem de categorii ale D. (esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, cauză şi efect, necesitate şi întîmplare ş.a.) prin care a exercitat o mare in-fluenţă asupra gîndirii dialectice ulte-rioare. După opinia lui Hegel, mişca-rea, dezvoltarea există datorită unei idei absolute, unui spirit universal, care gîndeşte, formulează noţiuni, prin mişcarea cărora ideea absolută se auto-cunoaşte şi în procesul acestei mişcări creează natura şi societatea. Ulterior, renaşte D. materialistă, care a sinte-tizat în ea descoperirile ştiinţifice ale epocii, ideile morale, social-politice şi economice anterioare. Hegel formula D. gîndirii, D. subiectivă ca ceva de sine stătător, pe cînd D. materialistă înţelege D. subiectivă ca o reflectare a D. obiective. D. materialistă conexează D., logica şi teoria cunoaşterii, care rezultă din faptul că şi lumea obiectivă şi cunoaşterea, şi gîndirea umană se supun unora şi aceloraşi legi. Marx şi Engels au formulat D. drept învăţătura despre cele mai generale legi de dez-voltare a naturii, societăţii şi gîndirii umane şi ca metodă universală de cu-noaştere şi transformare revoluţionară a realităţii. Actualmente, D. e conside-rată ca o teorie filosofică, ştiinţă, meto-dă şi metodologie. Esenţa D. o alcă-tuiesc principiile ei fundamentale (prin-cipiul conexiunii universale şi prin-cipiul dezvoltării), care sunt înţelese cu ajutorul sistemului de legi şi categorii.
DIANOETICĂ – în filosofia aristo-telică reprezintă virtutea activităţii drepte a raţiunii din care se naşte: şti-inţa, înţelepciunea, arta, înţelegerea bună.
DICTATURĂ (lat. dictatura – putere nemărginită) – termenul care caracte-rizează sistemul de exercitare a puterii nelimitate a unei singure persoane sau a unui grup de persoane în stat. Prin D. se marchează şi un mod specific de exercitare a puterii de stat prin folosi-rea nemijlocită a puterii armate în con-diţii extraordinare. Dictatura este dia-metral opusă democraţiei.
DIDEROT DENIS (1713–1784) – fi-losof materialist, iluminist francez, fondator şi redactor al “Enciclopediei”, scriitor, critic de artă. În concepţiile sale filosofice a evoluat de la deism la materialism şi ateism. În ansamblu, materialismul lui D., ca şi al tuturor materialiştilor francezi din sec. al XVIII-lea, purta un caracter mecanicist şi metafizic. Afirmă unitatea dintre materie şi conştiinţă. Materia dispune de senzaţii, iar conştiinţa apare în pro-cesul complicării materiei organice. În teoria cunoaşterii D. era adeptul sen-zualismului lui Locke, critica agnos-ticismul. A acordat o mare atenţie pro-blemelor moralităţii. D. punea la te-melia conduitei morale năzuinţa oame-nilor spre fericire. În operele sale lite-rare şi din domeniul esteticii D. Pro-paga orientarea realistă.

Op.pr.: “Cugetări asupra interpre-tării naturii”; “Nepotul lui Rameau”; “Conversaţia dintre D'Alembert şi Di-derot”; “Principii filosofice asupra materiei şi mişcării”.
DIHOTOMIE (din gr. dihotomia – a despica în două). Acest termen se utilizează preponderent în logică, mar-cînd diviziunea în două părţi a unui concept, fără ca aceasta să-şi piardă înţelesul iniţial. Se mai numeşte şi di-viziune cu doi membri după formula terţiului exclus.
DILEMĂ (gr. dilemma – presupunere, premisă) – o formă a raţionamentului deductiv (silogism disjunctiv-ipotetic) în care două judecăţi sunt ipotetice şi una disjunctivă. Se cunosc: 1) D. afir-mative simple şi compuse, negative simple şi compuse. D. se întîlnesc nu numai în raţionamentele logicii for-male, dar şi în viaţa cotidiană.
DILTHEY WILHELM (1833–1911) – filosof german, istoric al culturii, re-prezentantul filosofiei vieţii, fondatorul psihologiei înţelegătoare şi a şcolii “is-toriei spiritului”. Noţiunea centrală în concepţia lui D. este “viaţa” ca mod de existenţă a omului, a realităţii cultural-istorice. Omul însuşi este istoria, care-i dezvăluie ce este el, de aceea omul nu are istorie. Pe lîngă om există şi lumea naturii. Filosofia e numită de D. ştiinţa despre spirit, care are ca sarcină de a înţelege viaţa pornind de la ea însuşi. Pentru aceasta D. elaborează metoda înţelegerii, care are loc cu ajutorul in-trospecţiei (autoobservării) şi familia-rizării. Ulterior, D. renunţă la metoda de introspecţie şi studiază cultura tre-cutului ca un proces al “spiritului obiectiv”.

Op. pr.: “Introducere în ştiinţele spiritului”; “Apariţia hermeneuticii”; “Esenţa filosofiei”; “Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului”.
DINAMISM (din fr. dynamisme – forţă vie şi activă, bogăţie de acţiune, de mişcare) – concepţie fillosofică, ce explică toate fenomenele naturale din activitatea forţelor. Ea susţine că ele-mentele materiei sunt centre de forţe. Teoria gravităţii lui Newton a conso-lidat această concepţie. Aderenţi ai D. sunt: Leibniz, Kant, Schopenhauer, Hartmann.

DIOGENE-CINICUL (circa 400– 325 î.Hr.) – filosof grec din Sinope, care, sosind în Atena, a devenit adeptul învăţăturii etice a lui Antistene şi a în-temeiat şcoala cinicilor. Denumirea “cinic” provine de la cuvîntul grecesc “cîine”. Anume astfel era numit D. de către duşmanii săi. El propovăduia as-cetismul, trăia în butoi, respingînd realizările civilizaţiei, se mulţumea cu puţinul, pe care-l avea din pomană, re-ducînd considerabil influenţa mediului exterior. D. susţinea că orice cunoş-tinţe trebuie să posede o orientare eti-că. Cunoştinţele şi educaţia, după afir-maţiile lui D., au drept scop să-l ajute pe om să se întoarcă la natură.
DIOGENE LAERŢIU (prima jumă-tate a secolului III) – scriitor grec. D. e unicul autor al istoriei filosofiei epocii antice, care cuprinde biografiile şi doc-trinele reprezentanţilor filosofiei gre-ceşti pînă la Sextus Empiricus inclusiv. Opera sa în 10 cărţi se numeşte “Des-pre vieţile, doctrinele şi cugetările filo-sofilor renumiţi”. Ea conţine un ma-terial bogat despre viaţa şi activitatea renumiţilor filosofi antici şi se prezintă drept unul din cele mai importante izvoare despre ei şi şcolile filosofice de atunci.
DIOGENES DIN APOLONIA (jum. a II-a a sec. V î.Hr.) – naturalist şi na-turfilosof din Grecia antică. Universul în concepţia lui D. este compus din- tr-un număr infinit de lumi, care apar şi se descompun în spaţiul pustiu din condensarea şi rărirea aerului în con-formitate cu structura raţională, condi-ţionată de prezenţa raţiunii cosmice. Naturfilosofia lui D. e o sinteză orga-nică, o reacţie monistă la sistemele pluraliste ale lui Empedocles, Anaxa-goras şi Leucip. D. afirma că acele patru elemente din care este constituită lumea, conform lui Empedocles, tre-buie să fie identice după natura lor, în caz contrar, ele n-ar fi putut interacţio-na şi trece unul în altul. El dă o argu-mentare teleologică Universului, por-nind de la faptul că numai prin pre-zenţa unui început raţional poate fi ex-plicată regularitatea ciclurilor cosmice şi cea mai bună construcţie a lumii din cele posibile.
DIONISIAC (din gr. Dionisos – zeul vinului şi al viţei de vie) – termen din filosofia lui Nietzsche, prin care se concepe voinţa de a trăi o viaţă plină de pasiuni. Este contrar Apolinicului, ce la Nietzsche e tot ceea ce este spi-ritual, teoretic, referindu-se la ordine, măsură, armonie.
DIRIJARE – funcţie specifică a sis-temelor organizate (biologice, sociale, tehnice), orientată spre menţinerea anu-mitei structuri, susţinerea regimului de activitate, realizarea programelor şi scopurilor acestora. D. socială este acţiunea asupra societăţii, în scopul de a reglementa şi menţine calitatea ei specifică. D. socială include şi asigu-rarea cu mijloace tehnice de păstrare, prelucrare şi transmitere a informaţiei. Informatizarea societăţii este o con-diţie necesară pentru ameliorarea D. sociale.
DISCURSIV (din lat. discursus – ra-ţionament, argument) – raţional, mij-locit, demonstrativ, logic (spre deose-bire de senzorial, nemijlocit, intuitiv). Este un termen filosofic, ce exprimă trecerea de la o idee la alta în cuge-tarea noţională din cadrul procesului cunoaşterii. Contrariul principal îl re-prezintă intuitivul. Încă la Platon şi Aristotel întîlnim “adevăruri nemijlo-cite”, deci intuitive, şi “adevăruri mij-locite” obţinute în baza demonstrării. I.Kant admite cunoaşterea dublă: intui-tivă şi mijlocită. D. are o mare impor-tanţă în viaţa cotidiană şi, mai ales, în ştiinţă.
DISIPARE – noţiune sinergetică, ce reflectă procesele de difuziune (dis-persie, împrăştiere) a energiei, de transformare a acesteia în forme mai puţin organizate şi anume în energie de căldură, căreia îi sunt caracteristice viscozitatea, frecarea etc. În fond, disi-parea constituie haosul la micronivel. D. este un proces necesar, ce contri-buie la transformarea (aranjarea) struc-turii regulative într-un mediu neliniar deschis (dezechilibrat). Acest fapt rele-vă una din cele mai moderne reprezen-tări, care nu se încadrează în limitele concepţiilor vechi şi pe care o intro-duce în ştiinţă sinergetica. Disiparea stinge, distruge, “arde” toate fluxurile de vîrtej de prisos în mediu şi le con-servează doar pe acelea, care formează structură.
DISJUNCŢIE (lat. disjuncţio – a se-para) – operaţie logică ce formează un enunţ compus prin unirea a două enun-ţuri cu ajutorul conjuncţiei logice “sau”. Simbolic se înseamnă A V B (A sau B).
DISTINCŢIE (lat. distincţio – deose-bire) – act al conştiinţei, care reflectă deosebirea obiectivă dintre lucruri, fe-nomene, procese, sau dintre elementele structurale ale conştiinţei (senzaţii, percepţii, reprezentări, noţiuni ş.a.). Noţiunea D. a fost formulată în evul mediu de reprezentanţii scolastici, care evidenţiau D. reală, esenţială, cauzală şi a. ca deosebiri obiective, şi D. raţiu-nii, subiectivă, formală şi a. ca deo-sebiri subiective, mintale. În logică prin D. se înţelege procedeul, care în-locuieşte definiţia noţiunii.
DIVINITATE (din lat. divinus – du-mnezeiesc, divinitas – divinitate, du-mnezeire) – fiinţă supranaturală, con-siderată creatoare şi cîrmuitoare a lu-mii, (universului, kosmosului), Dumne-zeu (vezi); esenţa divină.

DIVIZIUNEA MUNCII – separarea diverselor forme ale activităţii de mun-că a oamenilor. Istoriceşte acest proces a apărut natural ca o diviziune deter-minată de sex, vîrstă. O dată cu dife-renţierea patrimonială, sporirea pro-ductivităţii muncii ş.a., au avut loc cele trei mari D. sociale ale M.: separarea vităritului de agricultură, apoi a meş-teşugăritului şi a comerţului în dome-nii separate de activitate. Cu apariţia manufacturilor în capitalism, are loc di-viziunea procesului de muncă în mai multe funcţii particulare. Se formează premise pentru folosirea maşinilor, care mai apoi înlătură producţia manu-facturieră, transformîndu-l pe om într-o anexă conştientă a maşinii. În filo-sofia occidentală de la jumătatea sec. XIX D.m. e considerată factorul prin-cipal al dezvoltării societăţii, temelie a relaţiilor sociale, a structurii sociale, a dezvoltării capacităţilor oamenilor, iar consecinţele negative sunt interpretate ca nişte atribute ale progresului (Com-te, Spencer ş.a.). Există şi concepţii radicale de stînga, adepţii cărora susţin necesitatea unei despecializări totale a activităţii. Perioada contemporană se caracterizează printr-o specializare con-tinuă a formelor de activitate, necesare pentru funcţionarea şi dezvoltarea so-cietăţii. Specializarea contribuie la per-fecţionarea uneltelor de muncă, a de-prinderilor de muncă, la sporirea pro-ductivităţii muncii. Dar, concomitent, dezvoltarea industriei în condiţiile RTŞ, a computerizării şi informatizării so-cietăţii vine din ce în ce mai mult în contradicţie cu D.m. Apare problema înlocuirii muncitorului parţial, printr-un specialist dezvoltat multilateral, capa-bil să efectueze diferite funcţii sociale şi să le substituie una pe alta.
DOCTRINĂ (lat. doctrina – învăţă-tură) – o învăţătură sistematizată (filo-sofică, politică, ştiinţifică), un ansam-blu de principii, o concepţie coerentă. Termenul D. e aproape sinonim al no-ţiunilor “teorie”, “concepţie”, “învă-ţătură”, dar mai mult corespunde viziu-nilor cu nuanţe de dogmatism şi sco-lastică.