Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

LUPAŞCU (LUPAŞCO), ŞTEFAN (1900–1988), filosof francez de ori-gine română. Este autorul lucrărilor, în care filosofia şi ştiinţa îşi împacă re-ciproc pretenţiile într-o gîndire co-mună, avînd la bază principiul existen-ţei universale şi ireductibile a contra-dicţiei. S-a născut în Bucureşti la 11 august 1900. Aparţine unei vechi fa-milii originare din Basarabia. Între 1913–1915 urmează cursurile Liceului “Sf. Gheorghe” din Bucureşti. La vîr-sta de 12 ani citeşte “Etica” lui Spi-noza, la 13–14 ani – operele lui Scho-penhauer, Kant, Bergson, Aristotel, Platon. În 1916 mama filosofului cu cei doi feciori ai săi se stabileşte în Franţa – Paris. Susţine bacalaureatul la liceul “Buffon” din Paris în 1920. Stu-diile universitare le urmează la Sorbo-na, arătîndu-se preocupat îndeosebi de microfizică (pe care o studiază cu Louis de Broglie), dar şi de matema-tică, biologie, psihologie, istorie, filo-sofia ştiinţelor, logică, estetică. În 1926 publică o culegere de poezii “Dehors”. Doctoratul şi-l face la Sor-bona în 1935 cu tema “Despre deve-nirea logică şi afectivitate”. În acelaşi an publică două volume: “Dualismul antagonist şi exigenţele istorice ale raţiunii”, “Încercare asupra unei noi teorii de cunoaştere”. Contacta cu Brunschwicg, Abel Rey, de Broglie, Brehier, Bachelard şi alţi savanţi. În anii 1946 – 1955 este Directorul secto-rului Epistemologie al “Centrului Na-ţional de Cercetări Ştiinţifice”. În 1953 este ales membru al Academiei Edu-caţiei Naţionale, în 1961 i se acordă premiul pentru cea mai bună carte a anului 1960 – “Les trois matieres”. În 1976 Clubul francez al Medaliei emite o medalie cu efigia lui Şt. Lupaşcu (en face). În 1984 ia premiul şi este Mem-bru de onoare al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. Devine membru fondator al Centrului internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare în 1987. Post-mortem este ales membru al Academiei Române. A publicat mai mult de 20 de volume.

Op.pr.: “Energia şi materia psi-hică”; “Logică şi contradicţie”; “Prin-cipiul antagonismului şi logica ener-giei”; “Energia şi materia vie”; “Psi-hism şi sociologie”; “Ştiinţă şi artă abstractă”.
LUTHER MARTIN (1483–1546) – teolog şi reformator german, fondato-rul luteranismului ca variantă a pro-testantismului. A întreprins cercetări profunde ale teologiei în scopul aflării mîntuirii întru adevăr. L. socoate că mîntuirea omului este dată prin graţia divină interioară şi de aceea se pro-nunţă categoric împotriva rolului de mediator al bisericii şi clerului între om şi Dumnezeu. Formulează ideea în-dreptăţirii prin credinţă, consideră cre-dinţa drept unica condiţie a mîntuirii. Credinţa i se atribuie omului nemij-locit de Dumnezeu şi de aceea nu este deosebire între cler şi mireni. Sursele adevărului religios erau considerate Evanghelia şi nu verdictele sinodurilor bisericeşti, părerile papilor. Susţinea libertatea internă, autonomia conştiin-ţei omului, ultima o considera vocea divină în om. L. a luptat contra abu-zurilor şi erorilor bisericii, contra vîn-zării “indulgenţelor”.

Op.pr.: “Mic tratat de libertate creştină”; “Manifest către nobilimea germană”; “Captivitatea la Babilon”.

M
MACH ERNST (1838–1916) – fizician şi filosof austriac, specialist în meca-nică, optică, acustică. Cercetările ştiin-ţifice în domeniul fizicii, psihofizio-logiei, filosofiei şi metodologiei ştiinţei l-au preocupat toată viaţa. Este unul din fondatorii empiriocriticismului. Încear-că să găsească o nouă soluţionare a crizei în fizică şi întreprinde o critică a principiilor mecanicii clasice. Filosofia lui are un caracter empirist, consideră că lumea este un complex de senzaţii şi scopul ştiinţei este de a introduce or-dine în aceste senzaţii şi de a le des-crie. Formulează teoria elementelor lu-mii (ca neutre) şi neagă categoriile cauzalitate, necesitate, materie ş.a., ce nu rezultă din experienţă. Spiritul uman nu poate cunoaşte şi înţelege lucrurile dincolo de senzaţiile noastre. Deci, senzaţia este obiectul tuturor ştiinţelor şi este unica realitate cu care are de a face subiectul. Teoriile ştiin-ţifice nu pot să conţină decît termeni reductibili la datele senzoriale.

Op.pr.: “Istoria şi izvoarele com-plexului despre percepţia lucrurilor”; “Analiza senzaţiilor şi raportul dintre fizic şi psihic”; “Aporturile la analiza senzaţiilor”.
MACHISM (vezi: Empiriocriticism)


MACHIAVELLI NICCOLO (1469–1527) – filosof, istoric, scriitor şi om politic italian din epoca Renaşterii. Ar-gumentează necesitatea statului pu-ternic centralizat, care ar uni forţele politice. Formulează recomandări pen-tru conducerea optimă a statului prin cucerirea şi păstrarea puterii. M. este vestit, de asemenea, prin formularea concepţiei despre politică şi rolul ei în activitatea socială. Politica este deter-minată de economie, de anumite inte-rese ale forţelor şi partidelor politice, de aceea pentru realizarea scopului pot fi folosite diferite mijloace, inclusiv înşelăciunea şi violenţa. M. a formulat maxima că scopul scuză mijloacele. Machiavelismul este apreciat ca mo-delul cinismului şi amoralismului în politică.

Op.pr.: “Principiile”; “Istoriile florentine”; “Arta războiului”; “Dis-cursuri despre primul deceniu al lui Tit Liviu”.
MACRO-, MICRO- ŞI MEGALUME – niveluri specifice de organizare structurală din cadrul realităţii. La mi-crolume se referă particulele ele-mentare, nucleele, atomii, moleculele, care sunt inaccesibile observării direc-te. Fenomenele microlumii se manife-stă printr-o strînsă legătură dintre în-suşirile corpusculare şi ondulatorii. Microlumea se supune legităţilor me-canicii cuantice. Macrolumea include complexele de molecule, obiectele ma-crofizice, organismele, biogeocenozele şi natura în întregime, are o structură discontinuă, corpusculară ori conti-nuă, ondulatorie, ea se supune legităţi-lor mecanicii clasice. Planetele, gala-xiile şi metagalaxiile formează mega-lumea, care are legităţile sale specifice, ce se explică prin teoria relativităţii.
MACROCOSMOS ŞI MICROCOS-MOS – noţiuni din filosofia greacă antică (Pitagora, Platon), care reflectau reprezentările despre univers. Macro-cosmosul era lumea în întregime, un mare organism viu. Microcosmosul prezenta organismul uman, care era construit şi funcţiona după analogie cu macrocosmosul. La Leibniz monadele erau microlumi în miniatură, micro-cosmosuri, care reflectă în sine între-gul univers.
MAGIE (din lat. magia, gr. mageia – vrăjitorie, arta farmecelor) – totalitatea procedeelor sau practicilor prin care se crede că pot fi invocate anumite forţe tainice supranaturale şi ale spiritelor pentru a produce efectele dorite. M. apare în cele mai vechi perioade ale istoriei umane. Ritualurile magice pri-mitive sunt greu de deosebit de acţiu-nile instinctive ori reflectorii. Clasifi-carea formelor (acţiunilor) magice poate fi: magia albă (cea de tratament, legată de medicina populară); de dra-goste ori “sexuală”, magia neagră (aducătoare de rău); magie de îndelet-nicire (agricolă, de vînătoare, pescuit, meşteşugărească). O altă clasificare este următoarea: magie productivă, protectoare, distructivă. În literatura ştiinţifică se evidenţiază următoarele tipuri de magie: de contact, imitaţiona-lă, iniţială, parţială, verbală, combi-nată.
MAIEUTICĂ (gr. maieutice – artă de a moşi) – metodă propusă de Socrate pentru a descoperi la interlocutori ade-vărul pe care ei îl poartă în sine. So-crate, pornind de la teoria reamintirii, considera că metoda lui de filosofare se aseamănă cu măiestria moşirii, care ajută la naşterea adevărului. Prin dialo-gurile sale, punînd un şir de întrebări, Socrate îl ajută pe om să dea la iveală în răspunsurile sale adevărul, de care el nu-şi dă seamă. M. se întîlneşte şi în psihanaliză, care are scop de a-l face conştient pe pacient de fenomenele inconştiente sau refulate.
MAIORESCU TITU (1840–1917) – critic, estetician, filosof şi om politic român, întemeietorul învăţămîntului fi-losofic în România. A predat cursuri de filosofie, istoria filosofiei, logică, psihologie, etică şi estetică la Universi-tăţile din Iaşi şi Bucureşti, membru al Academiei Române. M. a fondat socie-tatea “Junimea” şi revista “Convorbiri literare”. El n-a formulat o concepţie filosofică neobişnuită, dar se ocupă de un spectru larg de probleme: corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă, teoria şi me-todologia cunoaşterii, ontologie, este-tică, cultură ş.a. Problema omului ocu-pă un loc de seamă în cercetările filo-sofice ale lui M. De aceea problema existenţei este analizată de pe poziţiile valorii şi destinului omului. Influenţat puternic de Kant şi Feuerbach, el ex-primă emanciparea şi afirmarea omu-lui.

Op.pr.: “Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor”; “Critice”; “Cursul de istoria filosofiei contemporane”; “Jurnal şi epistolar”.

MALADIE (vezi: Boală)
MALEBRANCHE NICOLAS DE (1638–1715) – filosof şi teolog fran-cez, reprezentant al ocazionalismului. Doctrina lui filosofică se situează între teoria carteziană despre liberul arbitru al omului (umanismul) şi teoria spino-zistă despre participarea la Dumnezeu (panteism). Raportul dintre trup şi su-flet, după părerea lui M., nu se află în interacţiune necesară sau cauzală. Aceste două substanţe nu pot interac-ţiona, fiindcă sunt de diferită natură. Pentru ele este caracteristică o relaţie ocazională, determinată de voinţa lui Dumnezeu în care este cuprins tot uni-versul. Încerca să depăşească dualis-mul lui Descartes şi afirma existenţa unei singure substanţe. Deosebeşte pa-tru feluri de cunoaştere şi numai la pri-ma – cunoaşterea corpurilor materiale omul are cunoştinţe clare. La cunoaş-terea lui Dumnezeu, sufletului per-sonal şi altor oameni cunoştinţele sunt neclare şi nedeterminate, de aceea aceste domenii se referă la credinţă şi nu raţiune.

Op.pr.: “Despre căutarea adevă-rului”; “Conversaţii creştine”; “Trata-tul despre natură şi despre mîntuire”; “Convorbiri pe tema metafizicii şi re-ligiei”.
MALIŢA MIRCEA (1927) – mate-matician şi filosof român. Abordează un şir de probleme, ce se referă la isto-ria civilizaţiilor, pronosticarea socială, rolul informaţiei şi gîndirii în con-struirea şi dezvoltarea civilizaţiei con-temporane. Un loc deosebit îl ocupă cercetările gîndirii moderne şi atribu-telor ei. După părerea lui M., gîndirea zilelor noastre e mai condensată şi mai compactă, la baza marilor creaţii ale ştiinţei şi tehnicii contemporane stă veşnica nelinişte a gîndirii umane.

Op.pr.: “Cronica anului 2000”; “Aurul cenuşiu”; “Teoria şi practica negocierilor”; “Idei în mers”.
MALTHUS THOMAS ROBERT (1766–1834) – cleric şi economist en-glez, întemeietorul legii populaţiei, care se bazează pe legile naturii. El su-sţinea că omenirea este ameninţată de decalajul dintre creşterea populaţiei, care se realizează în progresie geome-trică şi creşterea producţiei alimentare, ce se efectuează în progresie aritmetică. De aici rezultă cu necesitate suprapo-pularea, sărăcia, foametea ş.a. cu care trebuie să luptăm cu orice mijloace. Altfel, epidemiile, războaiele, foame-tea ca factori naturali vor menţine po-pulaţia la nivelul cuvenit.

Op.pr.: “Eseu asupra populaţiei”.
MALTHUSIANISM – concepţie so-ciologică fondată de Th.Malthus, ce se baza pe o interpretare unilaterală a pro-ceselor demografice. Malthus încear-că să explice contradicţiile dezvoltării sociale nu prin fenomenele şi proce-sele sociale, ci prin procesele naturale. El a stabilit o legitate, conform căreia creşterea populaţiei are loc în progre-sie geometrică, pe cînd creşterea mi-jloacelor de existenţă – în progresie aritmetică. Ca rezultat, are loc agrava-rea contradicţiilor sociale, răspîndirea diferitelor cataclisme În afară de me-canismele “naturale” de reglementare a creşterii populaţiei, trebuie să existe şi o politică demografică bine chibzuită.
MANDEVILLE BERNARD (1670–1733) – medic şi filosof englez de ori-gine olandeză. A devenit vestit prin lu-crarea sa publicată anonim “Fabula albinelor sau vicii private – beneficii publice”, în care critică viciile (vanita-tea, snobismul, nevoia de lux ş.a.) şi argumentează că ele sunt şi necesare, şi utile, fiindcă dau naştere unor bene-ficii publice.

Op.pr.: “Fabula albinelor”; “Trac-tat despre pasiunile ipohondrice şi iste-rice”.
MANIHEISM – mişcare religioasă, ce provine din zoroastrism. Întemeie-torul M. a fost filosoful persan Mani-chaeus. Îmbină în sine atît elemente buddhiste şi zoroastriste, cît şi elemen-te creştine. Lumea este guvernată de două principii contrar opuse – al bine-lui şi răului, luminii şi întunericului, al lui Dumnezeu şi al materiei. A fost răspîndit în Persia, India, Tibet, China, Turkestan, Spania.
MARC AURELIU (121–180) – îm-părat roman şi filosof stoic. Ideile lui sunt expuse în lucrările intitulate “Că-tre mine însumi” ori “Meditaţiile” (12 cărţi). Scopul vieţii e a trăi în con-cordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice, el nu trebuie să dorească ceea ce nu-i în puterea lui. Idealul stoicismului – li-niştea netulburată (ataraxia), toleranţa. Fericirea constă în faptul să nu doreşti nici o fericire. Stoicii afirmau că soarta îl conduce pe cel care de bunăvoie se supune ei şi cu forţa îl tîrîe pe cel care neraţional şi nechibzuit se împotriveşte ei.
MARCEL GABRIEL (1889–1973) – filosof francez, unul din întemeietorii existenţialismului. El deosebea lumea obiectivă, care este obiectul ştiinţei şi existenţa, ce este sfera relaţiilor interu-mane, relaţiilor dintre om şi Dumne-zeu. Adevărata existenţă este existenţa omului ca totalitate de sentimente şi si-tuaţii subiective, ea este unică şi irepe-tabilă. Viaţa este comunicarea dintre oameni care se bazează pe libertate şi fidelitate. M. consideră că existenţia-lismul este compatibil cu doctrinele creştine şi se pronunţă contra raţiona-lismului, care nivelează, unifică indi-vidul. Generalizările şi noţiunile ab-stracte substituie existenţa umană, ele n-au nici un sens.

Op.pr.: “Existenţă şi obiectivita-te”; “Jurnal metafizic”; “A fi şi a avea”; “Homo viator”; “Un om al lui Dumnezeu”; “Inimi avide”.
MARCUSE HERBERT (1898–1979) – filosof german şi american, repre-zentant renumit al Şcolii de la Frank-furt. Formulează o teorie critică a so-cietăţii orientată spre sinteza marxis-mului, existenţialismului şi psihanali-zei. M. considera că atît capitalismul, cît şi socialismul sunt societăţi perima-te, societăţi de consum, care denatu-rează esenţa omului, conduc la înstrăi-narea personalităţii, manipulează con-ştiinţa indivizilor. Ca rezultat al civi-lizaţiei contemporane tehnocrate şi culturii de masă, apare “Omul unidi-mensional”, pentru care sunt caracte-ristice pierderea atitudinii critice faţă de normele sociale, renunţarea la valorile sociale. În asemenea situaţii, iniţiativa revoluţionară este în mîinile elemen-telor declasate, intelectualităţii radicale şi studenţimii. M. a influenţat “stîngiş-tii noi” şi mişcarea studenţească din ţările europene din anii 60. Abordează un şir de probleme referitoare la situa-ţia omului, la socializarea personalităţii, posibilităţii libertăţii şi umanismului, rolul ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea societăţii contemporane.

Op.pr.: “Raţiune şi revoluţie”; “Eros şi civilizaţie”; “Marxismul so-vietic”; “Eseu asupra eliberării”; “Con-trarevoluţie şi revoltă”.
MARITAIN JACQUES (1882–1973) – filosof religios francez, reprezentan-tul de bază al neotomismului. Consi-dera că filosofia epocii moderne se află în decădere şi degradare, fiindcă ea (Luther, Descartes, Rousseau) a condus la distrugerea valorilor medievale, la su-biectivism şi haos în problemele cre-dinţei şi raţiunii, la degradarea morală a societăţii. Critică, de asemenea, raţio-nalismul filosofiei clasice germane şi iraţionalismul bergsonian. Pleda pentru renaşterea unei filosofii religioase. La baza concepţiei sale pune interpretarea existenţialistă a teoriei tomiste despre existenţă: ea este un act mistic, ce pro-vine de la Dumnezeu şi formează te-melia naturii şi istoriei. Tot pe baza filosofiei tomiste încearcă să realizeze o conciliere între graţie şi natură, cre-dinţă şi raţiune, teologie şi filosofie, în care acordă prioritate graţiei divine, credinţei şi teologiei. Procesul istoric, după părerea lui M., este supus pro-videnţei divine. Critică societatea capi-talistă de pe poziţiile democratismului creştin, propune idealul umanismului integral (solidaritatea întreprinzătorilor şi muncitorilor în interiorul corpora-ţiei), creştinizarea tuturor sferelor spi-rituale şi culturii, mişcarea ecumenistă şi apropierea religiilor.

Op.pr.: “Elemente de filosofie”; “Primatul spiritualului”; “Treptele cu-noaşterii”; “Ştiinţă şi înţelepciune”; “De la Bergson la Toma d'Aquino”; “Antimodern”; “Creştinism şi demo-craţie”; “Filosofia moralei”; “Dumne-zeu şi permisiunea răului”.
MARX KARL (1818–1883) – filosof, economist şi om politic german, înte-meietorul filosofiei materialismului dialectic şi istoric, animatorul primei internaţionale a muncitorilor. M. res-pinge concepţia hegeliană despre Spi-ritul Absolut ca realitate şi pune în centrul filosofiei sale existenţa, natura, materia, care se dezvoltă conform le-gilor dialecticii. El porneşte de la om ca fiinţă, care acţionează, care munceş-te, văzînd în muncă principiul de bază al dezvoltării materiale şi spirituale. Doctrina lui M. este totodată şi o fi-losofie a istoriei, conform căreia dez-voltarea societăţii este determinată de legi economice. La baza dezvoltării istoriei stă producţia materială, modul de producţie. Relaţiile de producţie formează structura economică a socie-tăţii (baza) şi sprijinul suprastructurii ei politice, morale, spirituale. Schim-bările în sfera producţiei materiale conduc, la urma urmei, la schimbări în suprastructură. El privea istoria socie-tăţii din punct de vedere al luptei de clasă. În societatea bazată pe proprie-tatea privată întotdeauna au existat cla-se exploatatoare şi exploatate. Lupta permanentă dintre aceste clase antago-niste este forţa motrice a dezvoltării sociale. Pe parcursul revoluţiei sociale proletariatul reuşeşte să creeze statul dictaturii proletariatului, care în viitor va conduce la societatea comunistă, societate fără clase, bazată pe echitate şi dreptate. Învăţătura lui M. este tot-odată şi o teorie economică, ce pre-tinde să explice neajunsurile econo-miei capitaliste. În lucrarea sa funda-mentală “Capitalul” el formulează teo-ria plusvalorii, care explică mecanis-mul exploatării. Multe idei ale lui au fost criticate ca nefundamentate ştiinţi-fic şi nedemonstrate de practică. Abso-lutizarea rolului proletariatului şi luptei de clasă în dezvoltarea socială şi vio-lenţei în politică au marcat punctele slabe ale marxismului. În pofida ace-stui fapt, M. a fost cel mai mare gîn-ditor al sec. XIX, el a influenţat puter-nic gîndirea sec. XX.

Op.pr.: “Manuscrisele economi-co-filosofice”; “Sfînta familie”; “Ideo-logia germană”; “Mizeria filosofiei”; “Contribuţii la critica economiei poli-tice”; “Capitalul”.
MARXISM-LENINISM – totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial de Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de că-tre V.Lenin. M.-L. abordează un şir de probleme referitoare la existenţă, con-ştiinţă, legităţile dezvoltării şi funcţio-nării societăţii. A fost dată o interpre-tare materialistă a istoriei. Dezvoltarea societăţii are loc ca rezultat al contra-dicţiilor sociale şi economice. V.Lenin completează marxismul cu ideea posi-bilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate, predominant agrare. Ideile M.-L. au stimulat revoluţiile şi schim-bările sociale în ţările subdezvoltate, ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile populare ş.a. M.-l. a influenţat gîndirea filosofică, economică şi social-politică a sec. XX.
MASS COMMUNICATIONS ME-DIA (prescurtat mass-media) – noţiu-ne, ce semnifică ansamblul mijloacelor tehnice de comunicare în masă pentru difuzarea informaţiei (poşta, telegraful, radio, cinematograful, televiziunea, presa ş.a.). M.c.m. are o deosebită im-portanţă în condiţiile informatizării so-cietăţii. Se foloseşte pentru informa-rea populaţiei şi formarea unor convin-geri, pentru studierea opiniei publice şi dirijarea fenomenelor sociale.
MASOCHISM – comportament se-xual orientat spre savurarea plăcerii numai în urma suferinţelor (morale sau fizice). Provine de la numele scriito-rului austriac Leopold von Sacher-Ma-soch (1836–1895), care în romanele sale descrie această pasiune maladivă. S.Freud (1924) consideră că M. apare în copilărie şi este însoţit de sadism.
MAŞINA TURING – un instrument de calcul ce funcţionează după un anu-mit algoritm, folosit de matematicianul englez Alan Turing (1912–1954). M.T. este un computer cu o bandă de magnetofon liniară.
MAŞINA von NEUMANN – un com-puter construit în baza unei unităţi de control, o unitate aritmetică şi logică, memorie şi mod de stocare a progra-melor în memorie, metodă, prin care unitatea de control citeşte şi execută programele. A fost numită după nu-mele matematicianului John von Neu-mann (1903–1957).
MATEMATIZARE – procesul de aplicare şi folosire a metodelor mate-matice în diverse domenii ale ştiinţei. Cu descoperirea geometriilor neeucli-diene şi formarea teoriei mulţimilor, s-a produs restructurarea ştiinţei matema-tice, apariţia unor noi ramuri (logica matematică ş.a.). Aceasta a condus la folosirea matematicii în toate ştiinţele.
MATERIE – este multitudinea infi-nită de obiecte şi sisteme, care există în lume, real şi independent de conşti-inţa omului; materialul primar din care sunt compuse diversele elemente ale lumii. Încă din antichitate, filosofii se străduiau să dea definiţia M. pentru a explica lumea înconjurătoare, însă această noţiune avea conţinut diferit în diferite perioade istorice. În Grecia Antică M. era ca temelia, substratul, începutul tuturor lucrurilor şi se înţele-gea ca ceva omogen, neschimbător, necreabil şi indestructibil. Gîndirea fi-losofică se dezvoltă în direcţia abstrac-tizării de la însuşirile şi calităţile exte-rioare, neesenţiale ale lucrurilor spre evidenţierea unui obiect comun pentru toată realitatea, ori unui substrat, sub-stanţă universală. Aristotel înţelegea M. ca ceva pasiv, amorf, necalitativ, ca material pentru obiecte şi fenomene. În epoca modernă M. se înţelegea ca o totalitate de însuşiri ale corpurilor (în-tindere, formă, greutate, mişcare), care acţionează asupra organelor de simţ. În această noţiune, rolul principal îi revine corporalităţii, ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timp – atom, substanţă, masă. Materialiştii francezi Diderot, Holbach, Helvetius ş.a. neagă concep-ţia despre M. ca o substanţă omogenă şi inertă. După părerea lor, M. în linii generale este tot ceea ce corespunde realităţii obiective şi afectează simţu-rile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care demonstrează că M., ca atare, este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deo-sebirile calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de M. M. nu există ca ceva în mod sensibil. Con-form definiţiei lui V.I.Lenin, M. este o categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omu-lui în senzaţiile lui, este copiată, foto-grafiată, reflectată de senzaţiile noas-tre, existînd independent de ele. Noţiu-nea ştiinţifică de M. a fost formulată, avîndu-se în vedere critica materia-lismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec. XIX în fizică au loc un şir de descoperiri (electronul, radioac-tivitatea, razele Roentgen), care au re-voluţionat ştiinţa, au condus la schim-barea radicală a concepţiilor despre lu-me. O dată cu revoluţia în fizică, apare şi o criză, datorită unor concluzii ero-nate, ce rezultă din aceste descoperiri. Noile descoperiri au demonstrat că în natură nu există ultimul nivel, că mul-tiplele cunoştinţe despre M. nu sunt de-pline şi definitive. Conform datelor şti-inţei, neajunsul principal al noţiunii de M., care a existat în istoria filosofiei, constă în faptul că această noţiune se confunda cu caracteristica unui nivel specific al materiei, cu reprezentările concrete despre structura ei, care se schimbă concomitent cu dezvoltarea cunoştinţelor. M. este obiectivă, uni-versală, se află în mişcare, timp şi spa-ţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. M. ca substanţă este realitatea obiectivă corporală, tot ce are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de repaos şi depinde de di-ferite interacţiuni şi relaţii ale corpuri-lor materiale. M. ca substanţă există ca diferite tipuri de sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particule-le elementare, atomii, moleculele, cor-purile macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, siste-mele geologice, Pămîntul şi alte plane-te, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a. M. ca realitate obiec-tivă este caracterizată prin diferite for-me de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare, cau-zalitate, legitate, structuralitate ş.a.