Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

LENIN VLADIMIR ILICI (1870–1924) – revoluţionar rus, fondatorul statului sovietic, conducătorul parti-dului bolşevic din Rusia, teoretician marxist. A fost preocupat de proble-mele revoluţiei, politicii, statului, eco-nomiei, pornind de la interpretarea materialistă a istoriei, propusă de K.Marx şi F.Engels. În filosofie se situa pe poziţiile materialismului dia-lectic şi istoric, iar în rezolvarea pro-blemelor teoretice şi practice se că-lăuzea de principiul partinităţii şi ideo-logiei proletariatului. Divergenţele fi-losofice şi teoretice le explica prin lupta partidelor. Dezvoltă mai departe ideile lui Marx despre revoluţie, stat ş.a. Argumentează că revoluţiile so-ciale sunt “locomotivele istoriei”, că revoluţia socialistă poate să biruie în ţările subdezvoltate cu o economie predominant agrară. Considera revolu-ţia socialistă şi dictatura proletariatului ca valori absolute, ce n-au alternativă, că scopul scuză mijloacele, admitea şi practica violenţa ca mod de rezolvare a problemelor politice şi sociale. În con-diţiile Rusiei agrare construirea unui Stat socialist înalt dezvoltat a fost im-posibilă. L. încearcă o nouă politică economică, în care îmbină rolul condu-cător al partidului cu economia de pia-ţă, dar n-a dovedit să le realizeze.

Op.pr.: “Materialism şi empirio-criticism”; “Caiete filosofice”; “Statul şi revoluţia” ş.a.



LENINISM – totalitatea concepţiilor lui V.I.Lenin referitoare la marxism. V.I.Lenin argumentează posibilitatea transformării revoluţiei burghezo-de-mocratice în revoluţie socialistă, posi-bilitatea biruinţei revoluţiei socialiste într-o ţară slab dezvoltată industrial. De asemenea, dezvoltă concepţia de-spre esenţa şi rolul statului, al ideolo-giei în transformările sociale. În filo-sofie se situează pe poziţiile materia-lismului dialectic şi istoric, permanent critică idealismul şi abaterile de la marxism. Politizarea filosofiei, reali-zată de Lenin, a condus la dogmatiza-rea marxism-leninismului, autoizolarea de la filosofia mondială. (vezi: Lenin V., Marxism-Leninism)
LEUCIP (500–440 î.Hr.) – filosof din Grecia antică. Împreună cu discipolul său Democrit, a întemeiat atomismul. Despre viaţa şi activitatea lui L. practic nu s-a păstrat nimic, în afară de amin-tirile contemporanilor şi succesorilor lui. Se presupune ca L. a scris “Kos-mosul mare”, “Despre raţiune”. L. afir-ma că universul nostru este nelimitat, la baza lumii se află particule indivi-zibile (atomii), că atomii se mişcă în vid. El a fost primul filosof, care a for-mulat principiul cauzalităţii şi necesi-tăţii.
LEVY-BRUHL LUCIEN (1857–1939) – sociolog şi psiholog francez, cercetă-tor al culturii primitive. El considera că diferitelor tipuri sociale le sunt caracte-ristice diferite tipuri de gîndire. A for-mulat noţiunea de “mentalitate primi-tivă”. L.-B. considera că gîndirea omu-lui primitiv nu se deosebeşte esenţial de gîndirea omului contemporan, că ea este o gîndire prelogică, ce nu deose-beşte naturalul de supranatural, în care se ignorau legăturile cauzale şi apela-rea la explicarea în mod magic a rea-lităţii. Concepţia lui L.-B. despre men-talitatea primitivă a trezit discuţii în rîndurile filosofilor.

Op.pr.: “Morala şi ştiinţa mo-ravurilor”; “Funcţiile mintale în socie-tăţile inferioare”; “Mentalitatea primi-tivă”.
LEVI-STRAUSS CLAUDE (1908) – etnolog, antropolog şi sociolog fran-cez, întemeietorul analizei structurale şi metodei sociologice, denumite astăzi antropologie socială. Cercetările lui se situează în problemele mitului, ştiinţei, filosofiei şi culturii, lingvisticii struc-turale, teoriei informaţiei şi concepţiei inconştientului. Conştiinţa, după păre-rea lui L.-S., este locul intersecţiei di-feritelor structuri umane inconştiente. Propune psihanalizarea culturilor, în-cepînd cu legendele şi miturile reli-gioase. Mitul este conţinutul principal al conştiinţei colective. L.-S. critică ideea de mentalitate primitivă (Levy-Bruhl) şi vorbeşte despre gîndirea săl-baticului. El afirma că gîndirii mi-tologice şi gîndirii ştiinţifice îi sunt ca-racteristice unele şi aceleaşi structuri.

Op.pr.: “Analiza structurală în lingvistică şi în antropologie”; “Struc-turile elementare de înrudiri”; “Gîn-direa sălbatică”; “Antropologia struc-turală”; “Mitologice”; “Omul gol”; “Rasă şi cultură”.
LIBERTATE – concepţie filosofică ce caracterizează esenţa şi existenţa omului şi constă în posibilitatea de a alege şi proceda în conformitate cu dorinţele şi voinţa proprie, cu formele activităţii vitale. Conţinutul şi esenţa L. a fost şi este o problemă, ce a perpe-tuat pe tot parcursul istoriei omenirii. Despre L. scriu şi discută Socrate, Platon, Spinoza, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre, Jaspers, Marx ş.a. L. poate fi concepută la diferite niveluri: biologic, individului, social. După părerile lui Spinoza, Hegel şi Marx, L. este nece-sitatea cunoscută. La nivelul social L. depinde de relaţiile individului cu so-cietatea, de corelaţia libertăţii indivi-duale cu legile sociale. L. este capaci-tatea de a face tot ce nu dăunează altor oameni. L., în genere, L. abstractă nu există, ea întotdeauna este concretă şi relativă. În existenţialism L. este legată de depăşirea existenţei şi atingerea transcendenţei.
LIBERTATE ŞI NECESITATE – noţiuni filosofice, aparent opuse, care reflectă relaţia dintre activitatea şi comportamentul oamenilor şi legile obiective ale naturii şi societăţii. Con-form libertăţii, omul e capabil să alea-gă şi să acţioneze după propriile sale dorinţe, iar conform necesităţii, toate fenomenele, evenimentele, inclusiv activitatea omului, sunt predeterminate de legi obiective. Aceste categorii sunt absolutizate şi interpretate în mod di-ferit de voluntarism şi indeterminism, fatalism. Filosofia contemporană re-zultă din interconexiunea dialectică a libertăţii şi necesităţii.
LIBIDO – atracţie sexuală, manifesta-rea tonusului biologic al instinctului sexual, este prima şi cea mai importan-tă latură a vieţii sexuale. Teoria despre L. a fost formulată de S.Freud (1905), care afirma că atracţia sexuală sau stimularea sexuală a individului are loc pe tot parcursul vieţii şi se manifestă în diferite acte psihice şi comportamen-tale. Dezvoltarea psihică a individului nu este altceva decât desfăşurarea in-stinctului sexual. Reprezentanţii psiha-nalizei explică numeroase dereglări de caracter şi patologii prin fixaţiile dura-bile ale L. în diverse puncte ale evolu-ţiei sale ori prin regresiune la unul din aceste stadii.
LICEUL – şcoală filosofică înte-meiată de Aristotel în anul 335 î.Hr. Se afla în grădina publică din Atena lîngă templul lui Apollo Likios (spre deo-sebire de Academia – şcoală filosofică, întemeiată de Platon).
LIMBAJ – totalitate de semne, care servesc ca mijloc pentru comunicarea interumană, pentru înregistrarea, pre-lucrarea, păstrarea şi transmiterea in-formaţiei. Gîndirea abstractă, conşti-inţa sunt fenomene ideale, care pot să existe şi să se manifeste numai prin L. În L. obişnuit, natural aceste semne sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlo-cuiesc obiectele realităţii. L. este un fenomen social, apare din necesitatea activităţii în comun şi schimbului de informaţii. L. exercită funcţia de cu-noaştere, comunicare şi expresiv-afec-tivă. Ultima se foloseşte în procesul sugestiei şi hipnozei, în medicină, artă.
LIMBAJ ARTIFICIAL – sistem se-miotic format din totalitatea semnelor şi regulilor gramaticale de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. În lim-bajul obişnuit, natural aceste semne sunt cuvintele. Ele semnifică şi înlo-cuiesc obiectele realităţii. L.A. este un metalimbaj, un sistem artificial de semne ce pot fi înţelese pe baza unor convenţii şi se foloseşte în diferite domenii, unde este necesară exprima-rea precisă, clară, concisă. La L.A se referă sistemele de simboluri din mate-matică, chimie, fizică, logică etc.
LIMBAJ FORMALIZAT – totali-tatea de semne convenţionale, care se foloseşte după anumite reguli pentru a reda mai precis şi adecvat structura formală a unei teorii sau unui limbaj natural. L.f. este compus din semne, ce exprimă variabile, constante, conec-tori, reguli de formare şi transformare.
LIMITARE (determinare) – operaţie logică, inversă generalizării, care constă în trecerea de la noţiuni mai generale, cu volum mai mare şi conţinut mai sărac, la noţiuni cu volum mai mic şi cu conţinut mai bogat. În procesul limitării adăugăm cîte un semn (notă) la noţiunea iniţială pînă ajungem la noţiuni individuale. Spre exemplu, avem noţiunea “boală”. Exercitând operaţia logică L. noi trecem la noţiuni mai concrete – “boală a organelor respiratorii”, “boală a organelor respi-ratorii – pneumonie” pînă la noţiunea individuală “bronhopneumonie”.

LIMITĂ – linie pînă la care pot ajun-ge capacităţile intelectuale ale indivi-dului. I. Kant defineşte filosofia ca gîndire despre propriile sale limite.
LINNE KARL (1707–1778) – natu-ralist suedez, întemeietorul sistemati-zării plantelor şi animalelor. Folosind principiul nomenclaturii binare, a creat o clasificare artificială originală a pla-ntelor şi animalelor, a descris circa 1500 de specii de plante. Pleda pentru crea-ţionism şi invariabilitatea speciilor.

Op.pr.: “Sistemul naturii”; “Filo-sofia botanicii”
LOCKE JOHN (1632–1704) – filo-sof, pedagog, om politic englez. A for-mulat principiul dreptului natural, idea-lul juridic, ce reflectă necesităţile de-mocratismului în dezvoltare. Ca drep-turi inalienabile ale omului, L. considera dreptul la viaţă, libertate şi proprietate. În filosofie el era materialist senzua-list, formulează maxima: “Nimic nu-i în raţiune, ce n-a fost mai întîi în sen-zaţii”. Neagă teoria ideilor înnăscute, socoate că omul se naşte cu creierul curat – “tabula rasa”. Formulează con-cepţia despre calităţi primare şi secun-dare. L. dezvoltă o teorie a cunoaşterii empiristă, în care afirmă că cunoştin-ţele noastre apar din experienţă cu aju-torul şi prin intermediul senzaţiilor. A distins trei feluri de cunoştinţe după gradul lor de claritate: cunoştinţe ini-ţiale, nemijlocite; cunoştinţe demonstra-tive, obţinute prin raţionamente şi cu-noştinţe intuitive ca apreciere nemijlo-cită de către raţiune a ideilor. A fost adept al deismului. În pedagogie por-nea de la rolul hotărîtor al mediului în procesul educaţiei.

Op.pr.: “Eseu asupra intelectului omenesc”; “Cîteva păreri asupra edu-caţiei”; “Raţionalitatea creştinismu-lui”; “Două tratate despre guvernarea statală”.
LOGICĂ – ştiinţa, care studiază con-diţiile, formele şi legile gîndirii corec-te, ştiinţa formelor discursului, argu-mentării corecte. L. este o ştiinţă for-mală despre noţiuni, judecăţi şi ra-ţionamente. A fost întemeiată de Ari-stotel încă în antichitate. S-au format două discipline: 1) logica formală tra-diţională (aristotelică) şi 2) logica for-mală modernă (simbolică).
LOGICĂ COMPUTERIALĂ – de-numirea condiţională a totalităţii de metode, reguli şi principii, care se fo-losesc la prelucrarea informaţiei în computere, la crearea sistemelor de programe, ce asigură funcţionarea MEC. L.c. s-a creat în baza teoriilor logicii matematice, îndeosebi, a teoriei algoritmilor, teoriei demonstraţiei, teo-riei modelelor, în baza logicii con-structive şi modale. La formarea L.c. un anumit aport a marcat teoria pro-gramării şi cercetările în domeniul in-telectului artificial
LOGICĂ DE LA PORT-ROYAL – lucrarea lui A.Arnauld şi P.Nicole “Logica ori măiestria gîndirii”(1662). Logica este definită ca măiestrie de a folosi corect raţiunea la cunoaşterea realităţii. Pe timpul acela era un ma-nual reuşit.
LOGICĂ FORMALĂ (de la grec. “logos”, care înseamnă cuvînt, idee, noţiune, raţiune) – ştiinţa despre for-mele generale ale gîndirii umane şi le-gităţile cărora ea se supune. L.F. se ab-stractizează de la relaţiile şi legăturile concrete, evidenţiind formele în care se efectuează gîndirea. Ca orice ştiinţă, L.F. se foloseşte de un limbaj artificial, un limbaj simbolizat. L.F. utilizează nu numai un limbaj simbolizat, ci şi un limbaj formalizat. Esenţa lui constă în faptul că putem opera cu simbolurile sale după anumite reguli, fără a ţine cont de conţinutul acestor semne. Iniţial L.F. se dezvolta în legătură cu măiestria oratorică. Pentru prima dată, cuvîntul “logică” a fost folosit de De-mocrit ca teorie despre adevăr şi regu-lile cunoaşterii. Pentru Aristotel L.F. nu era o ştiinţă specială, ci era un in-strument al fiecărei ştiinţe. Mai tîrziu lucrările lui Aristotel de logică au fost numite de către succesorii lui “Orga-non” (instrument al cunoaşterii). Trans-formarea L. în instrument pentru a afla adevărul a fost dictată de necesitatea de a lupta cu sofistica. Aristotel a for-mulat teoria despre gîndire, care se bazează pe principii obiective stabile (ele se mai numesc legile logicii for-male) – contradicţiei, identităţii, terţu-lui exclus. Principiul raţiunii suficiente a fost formulat mai tîrziu de către Leibniz. Aristotel are meritul că a descris formele logice fundamentale ale gîndirii – noţiunea, judecata, raţio-namentul şi teoria despre silogisme, care şi astăzi este baza logicii formale. În epoca medievală logica este predo-minată de scolastică. L. modernă îşi trage provenienţa sa încă de pe timpul lui F.Bacon şi R.Descartes. F.Bacon neagă logica scolastică, ce este inutilă, şi frînează dezvoltarea ştiinţei. Obiec-tul cercetării ştiinţifice devine natura, pe primul plan se situează ştiinţa expe-rimentală, care constă în folosirea me-todei raţionale asupra datelor senzoria-le. Inducţia, analiza, compararea, ob-servaţia şi experimentul sunt condiţiile principale ale metodei raţionale. În lucrarea sa celebră “Noul Organon” F.Bacon fundamentează L. inductivă ca ceva nou şi contrar L. deductive a lui Aristotel. R.Descartes a stimulat cercetările logice în direcţia simbolis-mului matematic, meritul lui este că a fundamentat metoda deductivo-mate-matică şi a argumentat aplicarea ei în ştiinţele naturii. Intenţiile carteziene au fost dezvoltate mai departe de către Leibniz, care în mod “matematic” a formulat un şir de legi logice şi a pus începutul L. matematice simbolice. În dezvoltarea logicii formale un rol deo-sebit îl are I.Kant, care a formulat de-finiţia unor categorii, a elaborat teoria despre judecată. El a creat, de aseme-nea, logica transcendentală – un do-meniu ce se ocupă numai de legile intelectului şi raţiunii, care a priori se referă la lume, spre deosebire de L. generală, care se ocupă de cunoştin-ţele empirice. Secolul XIX este semni-ficativ prin dezvoltarea L. dialectice de către Hegel ca teorie despre cele mai generale legi ale dezvoltării gîndirii. Pe la jumătatea sec. XIX G.Boole şi A.de Morgan au încercat să aplice în L.F. calculul matematic, care a re-voluţionat această ştiinţă. Alături de teoremele propriu-zise logice, se folo-sesc teoreme şi reguli referitoare la si-stemul logic (metapropoziţii). De aceea Boole se socoate întemeietorul logicii simbolice (matematice). I.Venn foloseşte metoda geometrică a cercu-rilor în dezvoltarea de mai departe a logicii. Teoria mulţimilor a lui G.Can-tor a contribuit şi mai mult la apro-pierea dintre logică şi matematică. Fre-ge perfecţionează calculul propoziţii-lor, predicatelor şi construieşte un sis-tem logico-aritmetic. Peano perfecţio-nează simbolismul logic, folosindu-l în expuneri matematice. Punctul culmi-nant în cercetările matematice şi me-talogice este atins în opera lui Whitehead şi Russell “Principia mathematica” – primul tratat de logică matematică. La dezvoltarea logicii (mai ales a logicii moderne) au contribuit J.Lucasiewicz, L.E.Post, C.I.Lewis, D.Hilbert, K.Gödel, A.Tarschi, R.Carnap, G.Wright, C.Shan-non, D.Şestakov ş.a.
LOGICĂ SIMBOLICĂ (matematică) – o parte a logicii moderne, care se ocupă de studierea legităţilor opera-ţiilor logice, regulilor calculului logic. Ea se ocupă de folosirea metodelor formale ale matematicii şi analizei lo-gice în activitatea logică, ce conside-rabil lărgeşte sfera cercetărilor formal-logice şi aplicarea lor nu numai în ra-ţionamentele silogistice. L.s., după ana-logie cu matematica şi algebra, înlo-cuieşte cu simboluri diferiţi termeni logici, cuvinte de legătură, operaţii lo-gice. Dacă logica tradiţională (aristote-lică) folosea simboluri pentru unii ter-meni şi anumite tipuri de propoziţii, atunci L.s. exprimă simbolic totul: toate tipurile de termeni, propoziţii, ra-ţionamente, operaţii şi cuvintele de le-gătură. Logica tradiţională folosea lim-bajul natural, L.s. creează un limbaj artificial, simbolic în conformitate cu necesităţile ştiinţelor matematizate. Aceasta a permis elaborarea unor me-tode şi mijloace riguroase, în acelaşi timp simple de control, asupra corecti-tudinii operaţiilor logice. L.s. a devenit un instrument mai puternic decît logica tradiţională în rezolvarea problemelor logico-formale complicate.
LOGICĂ TRANSCENDENTALĂ – disciplina, care studiază gîndirea apli-cată la real, concretizîndu-se în meto-dele ştiinţelor matematice sau fizice. A fost fondată de I.Kant.
LOGICISM – concepţie filosofică, conform căreia matematica poate fi dedusă din logică. A fost propusă de Leibniz şi dezvoltată de G.Frege şi B.Russell.
LOGISTICĂ – logica modernă (sim-bolică) folosită sub formă de algoritm, formă de combinare matematică. A fost dezvoltată de Carnap, Tarski, Wittgenstein etc.
LOGOS (în gr. veche logos – cuvînt, sens, idee, raţiune, lege) – termen stră-vechi cu multiple utilizări, pe care în limbile moderne le îndeplinesc alte cu-vinte. Acest civînt s-a transformat în termen filosofic încă în antichitatea fi-losofică incipientă greacă. Din acel timp şi pînă în sec. XX, conţinutul semantico-filosofic al acestui cuvînt a derivat păstrînd, totodată, o tendinţă generală. L. este una din principalele noţiuni ale filosofiei greceşti. Terme-nul a fost introdus în circuitul filosofic de către Heraclit din Efes, unde L. apa-re ca un fel de inteligenţă non-umană, ce organizează elemente discrete ale lumii într-un tot coerent, el este etern, universal şi necesar. Aici se poate face o analogie între învăţătura lui Lao-Ţzî despre Dao. La sofişti, Platon şi Ari-stotel termenul pierde conţinutul onto-logic. Sofiştii îl utilizează în sens de raţionament sau conţinutul unui raţio-nament. Aristotel utilizează L. intern (gînd încă neexpus) şi (cuvîntul ca gînd expus). Stoicii identificau L. cu divinitatea, considerată sursa întregii raţionalităţi din univers. Sensul folo-sirii L. îi creştinism începe cu cuvin-tele introductive ale Evangheliei lui Ioan Teologul, unde Iisus Hristos e Lo-gos-ul, adică Dumnezeu – cuvîntul. Hristos este Dumnezeu-Fiul, mijlocitor între Dumnezeu şi lumea creată de el, “glasul lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”, a doua ipostază a Sfintei Treimi. În filosofia lui Hegel, L. e o noţiune absolută, obiectivă, ce mar-chează “raţiunea a tot ce există”, “raţiu-nea universală”. În sec. XIX – înc. sec. XX L. e prezent în investigaţiile teolo-gico-filosofice, printre care în cele ale lui V.Ern, S.Trubeţkoi, P.Florenski etc.
LORENZ KONRAD (1903–1989) – medic, filosof, psiholog austriac, fon-datorul etologiei – ştiinţei despre com-portamentul animalelor. Din 1940 este profesor de filosofie şi psihologie la Univ. din Königsberg, pe urmă acti-vează la alte universităţi şi la Institutul fiziologiei comportamentului. În 1973 obţine Premiul Nobel pentru medicină. Domeniul cercetărilor ştiinţifice se re-feră la mecanismele şi particularităţile specifice ale preistoriei omului, coevo-luţia proceselor psihice şi culturale. Orice comportament este rezultatul în-născutului şi dobînditului. La om, com-portamentul este determinat de raţiune şi cultură. Raţiunea are o semnificaţie dublă: ea contribuie la dezvoltarea adaptabilităţii şi în acelaşi timp, dacă nu este dirijată de criterii logice şi mo-rale, poate să conducă la distrugerea culturii, societăţii şi omului. Pentru com-portamentul omului importantă este capacitatea de agresiune ce se actuali-zează în aşa-numitul “entuziasm mili-tant” – reacţie instinctivă filogenetică ce se formează în procesul dezvoltării culturale. Acest “entuziasm militant” este motivul activităţii creatoare a omului, creării valorilor culturale şi activităţii distructive (revoluţii şi răz-boaie). Comportamentul omului în so-cietatea contemporană este manipulat de pseudovalorile culturii de masă, ce conduce la activizarea imaginii duş-manului şi intensificarea agresivităţii. L. consideră că omul trebuie să înveţe să-şi controleze conştient reacţiile agresive. Forme culturale, ce ar depăşi agresivitatea omului, sunt activitatea sportivă şi jocurile în masă.

Op.pr.: “Agresiunea, o istorie na-turală a aşa-zisului rău”; “Evoluţia şi modificarea comportamentului: înnăs-cutul şi dobînditul”; “Bazele etolo-giei”; “Omul în pericol”.
LUCASIEWICZ JAN (1878–1956) – logician şi filosof polonez, unul din reprezentanţii şcolii de la Lvov-Var-şovia. Dezvoltă mai departe logica ari-stotelică, propune o modalitate pentru formalizarea silogisticii aristotelice. Un aport considerabil L. a marcat în dezvoltarea logicii matematice, poliva-lente şi modale.

Op. pr.: “Elementele logicii ma-tematice”; “Cercetări la calculul enun-ţurilor”; “Logica şi problema înte-meierii”; “Silogistica aristotelică din punctul de vedere al logicii formale contemporane”.
LUCREŢIUS, TITUS LUCRETIUS CARUS (99–55 î.Hr.) – poet şi filosof latin, succesorul lui Epicur. Scopul filosofiei este de a indica făgaşul spre fericirea omului, care se află în per-manentă luptă cu nevoile şi e cuprins de frică în faţa zeilor şi morţii. Această cale trebuie să pornească de la însu-şirea teoriei lui Epicur despre natura lucrurilor, om şi societate. În lucrarea sa “Despre natura lucrurilor” L. îşi ex-pune concepţia despre teoria atomistă, mortalitatea sufletului, senzaţie şi gîn-dire, originea şi evoluţia lumii şi di-ferite fenomene naturale. Apariţia şi dispariţia lucrurilor se datorează aso-cierii şi disocierii atomilor, care sunt necreaţi, indestructibili şi indivizibili.
LUCRU ÎN SINE – noţiune a filo-sofiei kantiene, care desemnează lucrul aşa cum el există independent de su-biectul cunoscător. Kant nu nega exis-tenţa obiectivă a l.î.s., însă socotea că cunoaşterea noastră nu poate pătrunde în esenţa lui şi el rămîne ca atare în sine. L.î.s. se află în opoziţie cu feno-menul – modul cum el se prezintă fa-cultăţii noastre de cunoaştere.
LUKACS GYORGY (1885–1971) – om politic, filosof şi estetician ungur. Este autorul diferitelor lucrări de isto-rie şi teorie literară, urmărind să fon-deze o estetică a realismului. L. accen-tuează vocaţia umanistă a artei şi o priveşte ca o reflectare, antropomor-fizată şi antropocentristă a realităţiii. Prin această reflectare, arta poate de-veni organul conştiinţei de sine a reg-nului uman. Arta şi percepţia estetică au un efect purificator, constituie un katharsis, au menirea de a schimba conştiinţa şi conduce la un nou nivel moral.

Op. pr: “Sufletul şi forma”; “Evo-luţia dramei moderne”; “Teoria roma-nului”; “Istoria şi conştiinţa de clasă"; “Lenin”; “Existenţialism şi marxism”; “Tînărul Hegel şi problema societăţii capitaliste”.
LUME (în lat. lumen, mundus, în gr. kosmos) – termen în filosofie şi teo-logie, prin care se înţelege totalitatea celor ce există în realitate; univers, kosmos (vezi şi univers, kosmos). Prin L. se exprimă absolut tot ce există, toată realitatea obiectivă în timp şi spaţiu (cît şi în afară de ele – după unele concepte). Acest termen poate fi aplicat abstract, la general, cît şi sub aspect mai concret. Se utilizează în următoarele variante: L. (univers, kos-mos), L. materială, L. spirituală, L. naturală, macro-L, micro-L, L. socială etc. Istoria filosofiei ne prezintă mai multe concepţii despre lume (vezi), re-prezentate de unele sau altele curente, şcoli, concepte filosofice. În teologie, L. reprezintă creaţia lui Dumnezeu, ce va fi transfigurată în perspectivă esca-tologică.