Ministerul săNĂTĂŢii al republicii moldova

PATROLOGIE (gr. şi lat. pater – tată şi logos – învăţătură, cuvînt) – dome-niu şi disciplină teologică în ortodoxie şi catolicism, ce studiază şi comen-tează viaţa, activitatea, învăţăturile pă-rinţilor şi scriitorilor bisericeşti, mai cu seamă, pe cei din perioada sec.II–VIII. Unele dintre cele mai de seamă perso-nalităţi studiate de patrologi sunt: Iustin (100–167), Tertulian (c. 160 – c. 220), Clement al Alexandriei (? – c.215), Ori-gene (c. 185 – c. 254), Atanasie al Ale-xandriei (c. 295–373), Vasile cel Mare (de Cezareea) (c. 330–379), Grigore de Nazianz (Teologul) (c. 330–390), Gri-gore de Nyssa (c. 335 – c. 395), Ioan Gură de Aur (c.350-407), Ioan Damas-chinul (c. 675 – c. 753), Grigorie Sinai-tul (anii 60 ai sec.13 – anii 40 ai sec. XIV), Grigorie Palama (1296–1359). În aripa catolică cei mai reprezentativi sunt: Ambrozie al Mediolanului (340–397), Ieronim (c. 347–420), Grigorie I (cel Mare) (540–604), Aureliu Augustin Fericitul (354–430), Thomas dAquino (1225–1274).
PATRU ADEVĂRURI NOBILE – exprimă sau constituie conţinutul reli-giei buddhiste: 1) Existenţa omului este legată de suferinţe. 2) Cauza sufe-rinţelor este că omul are prea multe dorinţe. 3) Lichidarea suferinţelor tre-buie să fie în lichidarea dorinţelor. 4) Calea spre lichidarea dorinţelor tre-ce prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă constă în respec-tarea moralităţii, în a nu dăuna fiinţelor vii, în reţinerea de la contactele sexuale interzise, de a nu fura, a nu folosi bău-turi alcoolice. Scopul cunoaşterii – a elibera omul de suferinţe nu în viaţa de Apoi, ci în viaţa actuală. Budismul este religia supuşeniei.
PAVLOV IVAN PETROVICI (1849 –1936) – medic şi fiziolog rus, la Con-gresul internaţional al fiziologilor (Moscova, 1935) a fost recunoscut ca Princeps physiologorum mundi (Pri-mul fiziolog în lume). Începe activi-tatea sa ca medic la Academia Militară din Sankt-Petersburg, mai apoi se de-dică activităţii ştiinţifice. În 1890 a fost numit profesor de farmacologie. Utilizează metoda experimentală în fi-ziologie. În 1904 i s-a decernat Pre-miul Nobel pentru fiziologie şi medi-cină. Datorită cercetărilor sale, a for-mulat o teorie materialistă despre acti-vitatea sistemului nervos – teoria ner-vismului, care a dat posibilitatea de a explica mecanismele proceselor pato-logice. În ştiinţa contemporană analo-gia teoriei nervismului este concepţia psihosomatică. Ideile lui P. stau şi la baza psihologiei comportamentului.

Op.pr: “Psihologia experimentală şi psihopatologia la animale”; “Ştiin-ţele naturii şi ale creierului”; “Emisfe-rele cerebrale în stare normală şi pato-logică”; “Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale”; “Un fiziolog răspunde psihologilor”; “Tipurile de activitate nervoasă superioară la ani-male şi la om”.
PĂCAT – încălcarea normelor morale sau voinţei divine conştient, prin gînd, cuvînt sau faptă, ignorarea sau neres-pectarea normelor cultice. Biserica tra-diţională creştină (ortodoxia şi catoli-cismul) consideră drept P. fapta săvîr-şită cu 1) întrebuinţarea deplină a min-ţii; 2) libertatea voii; 3) cunoaşterea le-gii împotriva căreia este îndreptată fapta. P. este de două feluri: 1) origi-nar, deci cel moştenit de la Adam şi Eva şi care se şterge prin Taina Bote-zului; 2) personal, P. personale se îm-part în grele sau de moarte şi în uşoa-re. Grele sunt trei feluri: 1) capitale (vezi: păcate capitale); 2) împotriva Duhului Sfînt (împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine; împotriva speranţei, împotriva dragos-tei); 3) strigătoare la cer (uciderea, so-domia sau homosexualitatea, oprirea plăţii lucrătorilor, necinstirea părinţi-lor, asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor). P. este comparat cu “boala, care atrage moartea”, de aceea şi mîn-tuirea (izbăvirea) de P. e înţeleasă ca “tămăduire-vindecare” a persoanei în totalitatea ei.
PĂCATE CAPITALE, cele şapte pă-cate capitale – primul grup de păcate (vezi), considerate capitale sau de ba-ză, deoarece, survenind din firea uma-nă slăbită de păcatul strămoşesc, din păcatele capitale pot izvorî altele şi mai grave. Aceste P.C. sunt următoarele: 1) mîndria; 2) iubirea de arginţi (de bo-găţii); 3) desfrînarea (lăsarea în voia poftelor trupului); 4) pizma sau invi-dia; 5) lăcomia; 6) mînia; 7) lenea sau trîndăvia. Aceste P.C. constituie pre-ceptele morale de bază ale societăţii civilizate
PĂCATUL ORIGINAR – încălcare a legilor morale, acţiune contra voinţei divine. P.O. este partea de vină a omu-lui la căderea în păcat a primelor oa-meni (Adam şi Eva) şi alungarea lor din rai; păcat moştenit de toţi oamenii, care se spală prin botez (creştinism).
PĂTRĂŞCANU LUCREŢIU (1900–1954) – filosof, sociolog şi om politic român, profesor la Universitatea din Bucureşti. Domeniul său principal de cercetări a fost geneza şi evoluţia pro-cesului de formare a României moderne, structura socială şi activitatea econo-mică, clasele şi forţele politice din ţară.

Op. pr.: “Problemele de bază ale României”; “Sub trei dictaturi”; “Un veac de frămîntări sociale (1821–1907)”; “Curente şi tendinţe în filoso-fia românească”.
PEDAGOGIE – disciplină, ce se ocu-pă cu metodele de instruire şi educaţie a oamenilor. Scopul P. e de a permite fiecărui individ să se autorealizeze ma-xim ca personalitate. O ramură a P. este Pedagogia curativă, care se ocupă cu copiii, care au diferite dificultăţi.
PEIRCE CHARLES SANDERS

(1839–1914) – filosof, logician, mate-matician şi naturalist american, fon-datorul pragmatismului. El formulează o teorie a existenţei, care este consti-tuită din trei niveluri: primar, se-cundar şi terţiar. Adevărata existenţă este al treilea nivel – nivelul universa-liilor (legilor, esenţelor), care este re-zultatul intervenţiei raţiunii în realita-tea iraţională ipotetic admisă. Cunoaş-terea este un proces de consolidare a credinţei şi convingerilor. Adevărul, după părerea lui P., este ceea ce în momentul dat nu se pune la îndoială, adevărul se stabileşte de colectivul de savanţi. P. fundamentează pragmatis-mul ca o metodă de a determina sensu-rile cuvintelor grele şi conceptelor ab-stracte. Gîndirea este un proces de tre-cere de la îndoială la credinţă şi con-vingere.

Op. pr.: ”Comunicările complete ale lui C.S.Pierce” (8 vol.).
PERCEPŢIE – formă a cunoaşterii senzoriale (alături de senzaţie şi repre-zentare), care constă în reproducerea obiectului în întregime, este o imagine integrală a obiectului. Dacă senzaţia este reflectarea unei laturi, însuşiri a obiectului, P. este reproducerea obiec-tului ca atare. Ca şi senzaţia, P. este imaginea subiectivă a lumii obiective. Deşi este compusă din mai multe sen-zaţii ca fenomene psihologice mai ele-mentare, ea nu poate fi redusă la acea-stă totalitate de senzaţii. P. ne dă po-sibilitatea de a evidenţia obiectele ca atare, de a reflecta diferite relaţii şi ra-porturi ale realităţii, ne dă informaţia primară despre lume şi serveşte drept bază pentru formarea reprezentărilor.
PERIPATETICII (gr. peripatein – “a se plimba”) – reprezentanţii şcolii ari-stotelice, denumirea căreia provine de la faptul că Aristotel în procesul expu-nerii filosofiei se plimba. Din P. fac parte Teofrast, Eudem din Rodos, Stra-ton din Lampsakos, Alexandru din Afrodisias ş.a. Şcoala P. a existat aproape o mie de ani (pînă în 529 d.Hr.) şi a fost un centru important al ştiinţei antice.
PERIPATETISM – modalitate de a expune filosofia în Liceul lui Aristotel, care preda lecţiile plimbîndu-se sub porticurile gimnaziului. Reprezentanţii P. au fost Teofrast, Straton, Androni-cus din Rodos, Eudem din Rodos, Alexandru din Afrodisias ş.a.
PERSONALISM (lat. persona – per-soană, mască, rol) – curent religios în filosofia contemporană, care recunoaş-te personalitatea şi valorile ei spirituale drept sensul suprem al civilizaţiei. A apărut în SUA la sfîrşitul sec. XIX, reprezentanţii săi sunt B.P.Bowne, W.E.Hocking, E.S.Brightman, R.T.Fle-welling. În Franţa P. se dezvoltă la începutul secolui XX de către Ch.Re-nauvier, E.Mounier, I.M.Domenach. Persoana este considerată ca subiectivi-tate, ca ceva irepetabil, unic, orientată spre crearea societăţii umane. Iar dez-voltarea societăţii se desfăşoară ca un proces unilateral de avansare a începu-tului personal în om. Cercetările prin-cipale sunt problemele etico-religioase, mai concret, libertatea şi educaţia per-sonalităţii. Personalitatea este caracte-rizată prin trei trăsături, care se află într-o interacţiune dialectică: exteriori-zarea, interiorizarea şi transcendenţa. Exteriorizarea este autorealizarea indi-vidului în exterior, interiorizarea este autoconcentrarea internă a individului asupra lumii lui spirituale. Exterioriza-rea şi interiorizarea sunt în strînsă le-gătură cu transcendenţa, care este orien-tarea spre valori supreme, divine – fru-mosul, adevărul, virtutea. O mare aten-ţie se acordă problemelor comunicării personale ca scop şi predestinaţie a exis-tenţei umane. Societăţii, ca totalitate de forme de activitate comună a oame-nilor istoriceşte constituite, personaliş-tii îi contrapun o comunitate persona-listă.
PERSONALITATE (din lat. persona – mască, rol) – 1) categorie pentru de-semnarea omului ca integritate şi uni-tate a capacităţilor individuale şi rea-lizării funcţiilor sociale, este individul ca subiect al relaţiilor sociale şi acti-vităţii conştiente. P. este o totalitate stabilă de trăsături social importante, de calităţi spirituale, social-politice şi moral-volitive ale omului, conştiinţa şi comportamentul căruia se caracterizea-ză prin un anumit grad de maturizare socială şi tendinţa de a se manifesta ca individualitate. P. este realitatea indivi-dului ca fenomen social. P. presupune omul socializat, care are o atitudine conştientă vis-a-vis de drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, posedă senti-mentul demnităţii personale, înţelege măsura responsabilităţii sale faţă de activitatea sa, soarta familiei sale, prie-tenilor şi poporului său. P. este ex-presia esenţei omului. Omul este o integritate, iar P. este o parte, un atri-but al omului. Omul este o fiinţă bio-socială, P. este latura socială a omului. Omul este purtătorul material al per-sonalităţii, iar P. exprimă însuşirea so-cială a omului. Fiecare societate for-mează un anumit tip de personalitate: omul liber în antichitate, persoana creştină în epoca medievală, persona-litatea epocii Renaşterii ş.a. 2) în psi-hologie P. este individul social ca su-biect al activităţii psihice.
PERVERSIUNE – deviere de la nor-mal a persoanei prin instincte, jude-căţi, idei, înclinaţii spre fapte rele, dis-ponibilitate de a face rău, bucurie la suferinţele altuia. Într-un sens restrîns cuprinde toate devierile instinctului sexual de la scopul, obiectul şi modul de satisfacere.
PESIMISM (lat. pessimus – cel mai rău) – concepţie social-politică şi etică contrară optimismului, potrivit căreia în lume domină răul şi nedreptatea, societatea degradează, iar viaţa ome-nească este plină de suferinţe şi dureri, că progresul civilizaţiei şi naturii uma-ne este imposibil. P. porneşte de la în-ţelegerea unilaterală a dezvoltării, de la caracterul contradictoriu al existenţei realităţii şi omului. Mentalitatea pesi-mistă rezultă din faptul că dorinţele omului sunt infinite, deci şi suferinţele lui sunt fără capăt. P. este individul care nu acţionează, care este un specta-tor pasiv al istoriei. Idei pesimiste au dezvoltat A.Schopenhauer, E.Hartmann, O.Spengler şi mulţi reprezentanţi ai existenţialismului.
PETROVICI ION (1882–1972) – fi-losof român, îşi face studiile universi-tare la Bucureşti, susţine doctoratul în filosofie în 1905 cu teza “Paralelismul psihofizic”. În anii următori predă la Universitatea din Iaşi metafizica, isto-ria filosofiei şi logica. P. socoate că metafizica este acea disciplină, care ne dă posibilitatea de a cunoaşte existenţa în întregime, spre deosebire de pozi-tivism, care neagă metafizica. El admite existenţa şi a metafizicii, şi a ştiinţelor. Metafizica cunoaşte lumea în întegi-me, evidenţiază legile universale şi principiile supreme ale ei, iar ştiinţele se ocupă de fragmente ale realităţii.

Op.pr.: “Teoria noţiunilor. Studiu de logică”; “Introducere în metafi-zică”; “Metafizica în filosofia contem-porană”; “Studii istorico-filosofice”; “Viaţa şi opera lui Kant”; “Determinis-mul şi indeterminismul în lumina cri-ticii contemporane”.
PIAGET JEAN (1896–1980) – psiho-log, logician şi filosof elveţian, fonda-torul concepţiei operaţionale a intelectu-lui şi epistemologiei genetice. El con-sideră că gîndirea şi intelectul constau din serii de operaţii – clasare, numă-rare, măsurare, plasare şi deplasare în timp şi spaţiu ş.a. Operaţiile sunt acţiuni interiorizate, transpunerea acţiunilor exterioare cu obiectele în gîndire şi co-ordonarea lor cu alte operaţii. Deci gîndirea este activitate interiorizată, iar vorbirea reflectă nemijlocit activita-tea. P. consideră că analiza vorbirii este cheia pentru a înţelege gîndirea co-pilului. În dezvoltarea intelectului P. evidenţiază 4 trepte: senzo-motorică (pînă la 2 ani), preoperaţională (2–7 ani), treapta operaţiilor concrete (7–12 ani) şi operaţiilor formale (după 12 ani). Pentru studierea operaţiilor psiho-logice şi gîndirii P. foloseşte calculele logicii matematice. El consideră că lo-gica este un model al gîndirii, că între logică şi psihologie există o coinci-denţă. În 1955 P. a fondat Centrul in-ternaţional de cercetări epistemologice. Epistemologia genetică se ocupă de problemele metodologiei şi teoriei cu-noaşterii, pornind de la cercetările psi-hologice experimentale în baza logicii şi matematicii contemporane.

Op.pr.: “Limbajul şi gîndirea la copil”; “Psihologia inteligenţei”; “In-troducere la epistemologia genetică”; ”Logica şi cunoaşterea ştiinţifică”; “Structuralismul”; “Echilibrarea struc-turilor cognitive”; “Studii de epistemo-logie genetică”; “Tratat de psihologie experimentală”.
PICO DELLA MIRANDOLA, GIO-VANNI (1463–1494) – filosof italian, umanist din perioada Renaşterii. În 1486 publică 900 teze sau “Concluzii filosofice, cabalistice şi teologice”, în care a vrut să demonstreze adevărul creştin ca fenomen universal, conside-rat ca punct de convergenţă a mai mul-tor forme de gîndire. Aceste teze au fost interzise de Papă, iar P. urmărit şi persecutat pentru erezie. P. formulează idei umaniste şi panteiste. Dumnezeu nu există în afara naturii, el este pre-zent în natură, este esenţa definitivă a lumii. Omul se află în centrul naturii, tinde spre perfecţionarea divină. Du-mnezeu i-a dat omului libertatea vo-inţei, dar mai departe el se dezvoltă singur, se creează pe sine însuşi, este făuritorul fericirii sale proprii. Nega determinismul astral.

Op.pr.: “Concluzii filosofice, ca-balistice şi teologice”; “Discurs despre demnitatea omului”; “Apologia”; “Dis-pute contra astrologiei prezicătoare”; “Despre existenţă şi unicitate”.
PISICA LUI SCHRÖDINGER – ex-periment mintal, care demonstrează natura stranie a lumii mecanicii cuan-tice. Pisica se găseşte într-o cutie cu o capsulă de cianidă ce se va distruge, dacă va fi bombardată cu substanţe ra-dioactive. Şansa că aceasta se va pro-duce este de 50%, altfel pisica va su-pravieţui. Dificultatea constă în faptul că sistemul se află într-o stare indeter-minată. De aceea privind, vedem fie o pisică vie, fie o pisică moartă. Dar există şi altă variantă – nu-i adevărat că pisica era moartă şi nici că ea era vie.
PITAGORA (580–500 î.Hr.) – filosof şi matematician din Grecia Antică, om politic şi religios, întemeietorul pitago-rismului, originar din Samos. Lucrările lui P. nu s-au păstrat. În jurul ideilor lui circulă multe legende. Învăţătura lui P., în afara de prescripţii religioase, morale şi politice, conţinea şi unele idei despre lume. Concepţiile lui filosofice au fost influenţate de preocupările lui de aritmetică şi geometrie. La baza cosmosului material-senzorial se află, după părerea lui, numărul. El ab-solutiza rolul numerelor în cunoaştere. Teoria despre lume a lui P. este pă-trunsă de reprezentări mitologice, lu-mea este vie şi prezintă un corp sferic de foc, sufletul este nemuritor şi se reîncarnează în diferite corpuri. Scopul etic suprem este purificarea, catharsis, care se realizează pentru trup prin vegetarianism, iar pentru suflet prin cunoaşterea structurii muzical-nume-rice a cosmosului.
PITAGORISM – totalitate de idei, care-l au întemeietor pe Pitagora şi este o sinteză a concepţiilor mitolo-gice şi matematice. Ideile iniţiale des-pre structura numerică a realităţii, cos-mosului se transformă mai departe în entităţi ideale, conduc la idealizarea şi substanţializarea numerelor. Realita-tea, după părerea P., este o armonie de numere. Mistica numerelor se combină cu ideea nemuririi, transmigrării sufle-telor şi cu o morală ascetică-religioasă.
PLATON (427–347 î.Hr.) – filosof grec, unul din cei mai de seamă gîndi-tori ai antichităţii. P. a fost discipolul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel. În anul 387 î.e.n. a fondat propria sa şcoală, care s-a numit Academia. Este autorul a 36 lucrări cu o tematică largă de filosofie, etică, epistemologie, poli-tică, pedagogie, teologie şi arte. Majo-ritatea lucrărilor au forma de dialog. Activitatea lui P. poate fi divizată în trei mari perioade: dialogurile de tine-reţe, dialogurile de maturitate şi ulti-mele dialoguri. În perioada, numită socratică, se concentrează asupra pro-blemelor de moralitate şi de definire a unor virtuţi şi calităţi. În a doua pe-rioadă aduce contribuţii la metoda so-cratică, expunînd celebra teorie a idei-lor, teoria cunoaşterii şi explicarea su-fletului omenesc şi destinului lui, for-mulează doctrina sa a idealismului obiectiv ca o concepţie unitară şi in-tegrală. În a treia perioadă P. îşi re-evaluează concepţia, raţionalizează ideile ei, dîndu-le un caracter şi mai universal. În explicarea realităţii P. porneşte de la existenţa lumii ideilor şi lumii lucrurilor senzoriale. Adevărata existenţă este existenţa lumii ideilor, lumea lucrurilor este numai o umbră, copie imperfectă a lumii ideilor. Lu-mea ideilor există obiectiv, înaintea lu-crurilor şi este cauza lor. Prin idee P. înţelege nişte esenţe suprasensibile, imuabile, ce fac parte dintr-o lume aflată în afara timpului şi spaţiului. Între lumea ideilor ca adevărată exis-tenţă şi nonexistenţă (materia ca atare) se află lumea lucrurilor perceptibile, lumea aparentă. Dacă existenţa este veşnică, imuabilă, infinită, indivizibilă, întotdeauna identică cu sine însăşi, perceptibilă cu raţiunea, atunci lumea lucrurilor este în veşnică devenire, schimbare, divizibilă, întotdeauna este altceva, perceptibilă senzorial. În teo-ria cunoaşterii P. face distincţie între cunoaştere şi opinie, cunoaştere raţio-nală şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este lumea aparentă, lumea lucrurilor senzoriale. Cunoaşterea sen-zorială ne dă nu cunoştinţe, ci părere, opinie (doxa). Adevărata cunoaştere este cunoaşterea raţională, care are drept obiect lumea ideilor. Sufletul este nemuritor, veşnic, permanent se reîncarnează dintr-un corp în altul. În perioada dintre reîncarnări sufletul se află în lumea ideilor, contemplează esenţele pure. De aceea cunoaşterea nu este altceva decît o reamintire a su-fletului a ceea ce a văzut în lumea idei-lor, ca rezultat, avem cunoştinţe. Su-fletul oamenilor este compus din trei trepte: senzitivă, afectivă şi raţională. Oamenii se deosebesc unul de altul du-pă faptul care parte a sufletului domină în ei. P. formulează o concepţie despre un stat – model, ideal format din trei clase sociale – lucrători, militari şi conducători (în funcţie de treapta, ce predomină în suflet). Fiecare trebuie să îndeplinească acele funcţii de care el este capabil. Dirijează acest stat ideal oamenii deştepţi, filosofii. În acest stat funcţionează un sistem bine chibzuit de educaţie. Etica lui P. se bazează pe teoria despre virtute, în care el eviden-ţiază 4 – înţelepciunea, vitejia, mode-raţia (corespunzător celor trei clase so-ciale) şi echitatea, care este virtutea statală. P. a elaborat şi importante idei dialectice. Prin ideile sale originale P. a influenţat dezvoltarea filosofiei încă multe secole înainte este considerat, pe bună dreptate, părinte al întregii filo-sofii occidentale.

Op.pr.: “Apologia lui Socrate”; “Criton”; “Euthyphrones”; “Laches”; “Ion”; “Protagoras”; “Republica”; “Gor-gias”; “Menon”; “Hippias I şi II”; “Fe-don”; “Fedru”; “Theaitetos”; “Parmeni-de”; “Fileb”; “Banchetul”; “Legile”; “Sympozion”.
PLĂCERE – stare emoţională fun-damentală, legată de satisfacerea unor dorinţe, cerinţe vitale. P. este o stare a conştiinţei, sentiment de bucurie, mul-ţumire şi fericire, declanşată de realiza-rea unor activităţi. Căutarea plăcerii şi evitarea durerii este caracteristică pen-tru comportamentul organismelor vii.
PLOTIN (c. 205–270) – filosof plato-nician grec antic, întemeietorul neopla-tonismului. Este originar din Egipt, apoi se stabileşte în Italia. Scrierile sale au fost editate postum de elevul său Por-phyrios sub titlul “Enneade”. În ele se conţine teoria “ipostazelor” sau reali-tăţilor. Acestea sunt: Sufletul, Nous-ul (Inteligenţa), Unu (Unitatea) sau Bi-nele. Sufletul ar corespunde gîndirii discursive. Inteligenţa – gîndirii intui-tive, iar Unu – experienţei supreme mi-stice. Tot ce există purcede din Unu. Sufletul derivă din Inteligenţă, iar In-teligenţa din Unu printr-un proces de emanaţie şi reflexie. Oamenii sunt mi-crocosmosuri. Sufletele individuale sunt manifestări ale Sufletului cosmic, concentrări ale acestuia pe fragmente particulare ale lumii fizice. Scopul uman este de a se transcende, de a se întoarce pe cît e posibil la Unu pe calea contemplării. Ideea înţelegerii intuitive a Absolutului divin îi va in-fluenţa pe Părinţii Bisericii creştine. Iar filosofia se va inspira din opera lui Aureliu Augustin, filosofia reflexivă şi concepţia despre raţiune ca “activitate” (Kant, Fichte). Plotin a intensificat conţinutul mistic al învăţăturii lui Pla-ton.

Op.pr.: “Enneadele”.
PLURALISM (lat. pluralis – compus din mai multe elemente, multiplu) – concepţie filosofică, potrivit căreia realitatea nu poate fi redusă la un în-ceput (monism) ori două (dualism), ci este compusă dintr-o mulţime de esen-ţe de sine stătătoare. Reprezentanţii P. au fost Democrit (atomii), pitagorienii (numerele), Empedocle (focul, aerul, apa şi pămîntul), Anaxagora (homeo-merii), Leibniz (monadele), Russel (atomismul logic) ş.a. P. înseamnă şi abordare metodologică, ce impune a folosi în cunoaştere şi activitatea so-cială o mulţime de metode (P. meto-dologic).
PLUTARH (46–127) – scriitor şi fi-losof-moralist grec, reprezentant al Academiei platoniene. Era adeptul ideilor lui Platon, însă concepţia lui fi-losofică prezenta mai mult o îmbinare a concepţiilor stoicilor, peripateticilor şi pitagoreicilor. Concepţia morală a lui P. este bazată pe “instruire”, “edu-caţie”, “filantropie” şi alte noţiuni ale umanităţii eline. P. este vestit prin ope-rele sale “Vieţi paralele” şi “Moralia”, în care se descriu biografiile oamenilor celebri din acea perioadă.
PNEUMA (din gr. iniţial marca suflu, suflare, respiraţie, mai tîrziu – duh) – termen din filosofia şi medicina Gre-ciei antice. În naturfilosofia sec. VI î.Hr. “pneuma” se foloseşte pentru marcarea elementelor “aerului”. Căpă-tarea unui sens spiritual al P. începe cu identificarea aerului-pneuma cu sub-stanţă a sufletului (psihe) în tradiţia lui Anaximene şi Diogene Apolonicul, apoi în şcoala hipocratică şi a medici-lor sicilieni. Diferite atribute şi sensuri capătă în concepţiile lui Platon, Ari-stotel, şcoala medicilor-pneumatici din sec. 1 d.Hr., Galenus, Andreas Vesalius, Descartes, stoicii. Însufleţirea deplină a pneumei decurge în mediul iudais-mului elenist, la intersecţia celor două ere. Un aport deosebit în această pri-vinţă îl marchează Philon din Alexan-dria, Plutarh, gnosticismul, alchimis-mul, neoplatonismul. În teologia creş-tină – Duhul Sfînt.
POINCARE JULES HENRI (1854–1912) – matematician şi filosof fran-cez, autor al unor lucrări clasice în do-meniul fizicii, ecuaţiilor diferenţiale, topologiei combinatorii, mecanicii ce-reşti ş.a. În 1905, independent de A.Einstein, a formulat noţiunile de bază ale teoriei speciale a relativităţii. P. este etichetat des ca un convenţionalist, cum că el considera că categoriile şi principiile ştiinţei “convenţii” ale sa-vanţilor. Însă P. nu punea la îndoială existenţa legităţilor obiective, de care se ocupă ştiinţa. În filosofia matema-ticii este considerat un intuiţionist. P. a supus criticii logicismul lui Russell şi Peano.

Op.pr.: “Ştiinţa şi ipoteza”; “Va-loarea ştiinţei”; “Ştiinţa şi metoda”; “Matematica şi logica”.
POLISEMIE – proprietatea unor cu-vinte de a avea mai multe sensuri.
POLISILOGISM – silogism com-plex, alcătuit din două ori mai multe silogisme simple şi unite în aşa fel, încît concluzia unui silogism (prosilo-gism) devine premisă pentru altul (epi-silogism).
POLITEISM (din gr. poly – mult şi theos – zeu) – formă de religie la oa-menii antici, care recunoaşte o plura-litate de divinităţi, spre deosebire de monoteism. Politeismul provine din to-temism, fetişism şi animism. Un exem-plu clasic de politeism se pot considera religiile Greciei şi Romei antice, unde credinţa în diferiţi zei a atins “apo-geul”.
POLITICĂ (gr. politike – arta de a conduce statul) – sferă a activităţii cla-selor, grupurilor sociale referitor la cu-cerirea, menţinerea şi folosirea puterii de stat, la determinarea scopurilor, for-melor şi conţinutului activităţii statale. P. a fost numită şi arta posibilului, arta guvernării. Relaţiile politice dintre cla-se, naţionalităţi, grupuri şi, respectiv, dintre state sunt determinate de intere-sele fundamentale (economice) ale acestor clase. P. exercită o influenţă puternică asupra economicului, socia-lului, spiritualului. P. este şi o formă a conştiinţei sociale. Conştiinţa politică este totalitatea de idei, concepţii şi teo-rii, ce reflectă existenţa socială, acti-vitatea şi relaţiile claselor, grupurilor sociale în privinţa puterii de stat. Ca formă a conştiinţei sociale, P. are ur-mătoarea structură: a) propriu-zisă conştiinţa politică cu componentele ei psihologice şi ideologice; b) relaţiile şi organizaţiile politice; c) activitatea politică. Relaţiile şi activitatea politică formează componentul obiectiv al conştiinţei politice. Conştiinţa politică include nu numai ideile şi concepţiile partidelor politice şi guvernelor, dar şi ideile şi reprezentările politice ale indivizilor. Nivelul conştiinţei politice ori cultura politică a individului de-pinde de înţelegerea, conştientizarea, asimilarea, acceptarea ori negarea anu-mitelor idei şi concepţii politice şi ati-tudinea respectivă faţă de ele.
POPA CORNEL (n. 1933) – filosof şi logician român. Cercetările lui se refe-ră la logica schimbării, logica acţiunii, logica modalităţilor, logica deontică, logicile temporale, logica preferinţelor. Abordează un şir de probleme în do-meniul teoriei acţiunii, praxiologiei ş.a. În centrul explorărilor sale este teoria acţiunii umane, care contribuie la crearea valorilor materiale şi spiri-tuale, la satisfacerea cerinţelor biolo-gice şi social-culturale, la realizarea capacităţii individului de a evidenţia semnificaţii şi valori umane. P. este coautor şi redactor al “Micului dicţio-nar filosofic” (1969).

Op.pr.: “Teoria acţiunii şi logica deontică“; “Teoria cunoaşterii”; “Mo-dalităţi praxiologice”; “Teoria acţiunii şi logica formală” ş.a.
POPPER KARL RAIMUND (1902–19 sept.1994) – filosof, logician şi sociolog britanic. Concepţia sa filosofică – ra-ţionalismul critic – o dezvoltă în opo-ziţie cu pozitivismul logic. P. socoate că principala sarcină a filosofiei este de a trasa o linie de demarcare între ştiinţă şi neştiinţă. El se străduie să delimiteze sfera raţionalităţii – ştiinţa despre pseudoştiinţă, metafizică şi ideologie, care n-au imunitate contra iraţionalismului. Pentru ştiinţă este ca-racteristică metoda inductivă şi utili-zarea datelor observaţiei şi experimen-tului. P. afirma că însuşirea distinctivă a ştiinţei este falsificabilitatea – posibi-litatea respingerii oricărei afirmaţii ştiinţifice. Teoria ştiinţifică este adevă-rată, dacă poate fi falsificată, dacă poa-te fi formulată o alternativă a ei, dacă ea poate fi înlocuită cu alte teorii. Cu-noştinţele ştiinţifice au un caracter ipo-tetic şi sunt predispuse erorilor. De aceea acumularea cunoştinţelor este procesul de formulare a noilor ipoteze şi respin-gerea lor (falsificarea lor). Ştiinţa nu este un proces de acumulare a cunoş-tinţelor, ci anume un proces de formu-lare a noilor ipoteze de intensificare a teoriilor ştiinţifice. P. formulează teo-ria despre “trei lumi” – lumea fizică, lumea mintală şi lumea ideilor, cunoş-tinţelor. În interpretarea fundamentului ştiinţei P. este convenţionalist. P. nea-gă existenţa legilor obiective ale dez-voltării sociale şi posibilităţii pronosti-cării sociale. Pentru P. idealul socie-tăţii este societatea deschisă. El formu-lează un şir de idei originale şi produc-tive – despre esenţa şi pericolul totali-tarismului, despre dauna prezicerilor categorice, despre tehnologia şi ingine-ria socială, despre rolul fundamental al organizării economice a societăţii, des-pre specificul cunoaşterii sociale şi metodelor ei ş.a.

Op.pr.: “Logica cercetării ştiin-ţifice”; “Societatea deschisă şi duş-manii ei”; “Mizeria istoricismului”; “Post scriptum la logica descoperirilor ştiinţifice” ş.a.
PORPHYRIOS (c. 234–305) – filosof neoplatonic, discipol şi editor al ope-relor lui Plotin. A doua jumătate a vie-ţii şi-a petrecut-o la Roma. Concepţiile sale filosofice sunt expuse în opera “Puncte de plecare spre tărîmul spiri-tului”, unde se evidenţiază orientarea etică a viziunilor sale filosofice. Sal-varea sufletului se poate înfăptui pe ca-lea repulsiei faţă de corp, curăţirii su-fletului şi reîntoarcerii la raţiune (nous – inteligenţă, spirit) şi asemuirii cu Dumnezeu. Ataşarea la divinitate are loc nu spaţial şi corporal, ci în “gno-ză”, în cunoaştere. Sufletul omului ocupă un loc intermediar între Du-mnezeu şi corp. Porphyrios a fost mai curînd polimat decît filosof original. Fiind un apărător al elenismului, a fost un adversar inveterat al creştinilor. A influenţat neoplatonismul tîrziu, ca po-pularizator al gîndirii lui Plotin în Occidentul latin. A scris 77 de lucrări.

Op.pr.: “Puncte de plecare spre tă-rîmul spiritului”; “Către Marcela”; “Viaţa lui Plotin”; “Împotriva creştini-lor”; “Viaţa lui Pitagora”; “Comentarii la Plotin, Platon, Aristotel şi Theo-frast”.
POPESCU ALEXANDRU (1903) – filosof român. După absolvirea facul-tăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, activează ca asistent şi conferenţiar la catedra lui P.P.Negulescu, apoi ca şef de secţie la Institutul de filosofie. Sus-ţine teza de doctorat în 1934 “Încer-care asupra datelor ultime ale mate-riei”. În concepţia sa, abordează un şir de probleme din teoria cunoaşterii, cosmologiei şi ontologiei, argumentea-ză necesitatea legăturilor dintre filoso-fie şi ştiinţă

Op.pr.: “Filosofie modernă: Ba-con, Spencer, Fechner”; “Introducere în filosofie”; “Logica ştiinţei”; “Teoria logică a judecăţii”; “Metafizica în ra-porturile ei cu ştiinţa”; “Începuturi ale materialismului modern: Bacon, Des-cartes”; “Platon şi filosofia dialogu-rilor”.
POSIBILITATE ŞI REALITATE – categorii filosofice, ce exprimă tendin-ţa obiectivă de dezvoltare, legătura dintre nou şi vechi în procesul dezvol-tării. P. este totalitatea premiselor ne-cesare şi suficiente, care determină în mod legic apariţia unui sau altui fe-nomen. R. este rezultatul realizării po-sibilităţii. În sens larg, R. este tota-litatea posibilităţilor realizate, este lumea înconjurătoare. Fiecare obiect şi fenomen conţine în sine diferite posi-bilităţi ca tendinţe de dezvoltare. P. este realitatea virtuală ori viitorul în prezent. Fiecare posibilitate are temei (bază) şi condiţii. Deosebim posibili-tăţi abstracte şi concrete. P. abstractă, care în principiu poate să fie, nu con-trazice realităţii, însă pentru realizarea ei nu sunt condiţii. P. concretă poate să fie şi are toate condiţiile necesare pen-tru realizarea ei. P. abstractă trebuie deosebită de imposibilitate, ceea ce contrazice realităţii, legilor ştiinţei.
POST HOC, ERGO PROPTER HOC (din lat. – după aceasta, înseamnă din cauza aceasta) – greşeală logică tipică, care apare din cauza încălcării legii raţiunii suficiente. Esenţa acestei gre-şeli constă în confundarea cauzei cu succesiunea simplă a fenomenelor. Nu toate fenomenele, ce urmează unul du-pă altul, se află în legătură cauzală.
POSTMODERNISM (ceea ce ur-mează după modernism) – оrientare în filosofia, arta şi ştiinţa contemporană, ce reflectă dezamăgirea în valorile şi idealurile Renaşterii şi Iluminismului, în triumful raţiunii şi posibilităţile umane. Modelul postmodernist în cul-tură neagă carenţele clasicismului şi modernismului, posibilitatea de a re-duce multiplele forme de manifestare a culturii la ceva unic.
POSTPOZITIVISM – totalitate de concepţii metodologice ale filosofiei şti-inţei, care s-au afirmat substituind me-todologia pozitivismului logic. S-a for-mat în anii 60–70 ai secolului XX, sub influenţa ideilor lui K.Popper. Tră-sătura principală a P. este diversitatea imensă de concepţii metodologice şi critica lor reciprocă. Printre ele sunt fal-sificaţionismul lui K.Popper, concepţia revoluţiilor ştiinţifice ale lui T.S.Kuhn, metodologia programelor de cercetări ştiinţifice ale lui I.Lakatos, concepţia cunoştinţelor neevidente a lui M.Pola-nyi, concepţiile lui S.E.Toulmin, D.Agassi, U.Sellars ş.a. Pentru P. este caracteristic: îndepărtarea de la logica simbolică şi adresarea la istoria ştiin-ţei; schimbarea problematicii cercetări-lor metodologice (dacă pozitivismul vedea problema sa principală în struc-tura cunoştinţelor ştiinţifice şi limbaj, P. – în înţelegerea cunoştinţelor ştiin-ţifice), renunţarea la dihotomia strictă dintre empiric şi teoretic, ştiinţă şi ne-ştiinţă, ştiinţă şi filosofie, care sunt ca-racteristice pentru pozitivism; tendinţa de a se baza pe istoria ştiinţei, pe isto-ria apariţiei, dezvoltării şi schimbării concepţiilor ştiinţifice; pune sub sem-nul întrebării ideea acumulării cunoş-tinţelor, preferă să vorbească nu despre dezvoltarea cunoştinţelor, ci despre schimbarea paradigmelor.
POSTSTRUCTURALISM – mani-festare a postmodernismului, care apa-re în anii 70–80 ai sec. XX în Franţa şi SUA. P. încearcă să facă o critică şi să depăşească lacunele structuralismului – absolutizarea structurii, caracterul anistoric şi reducţionismul lingvistic. Reprezentanţii principali sunt Derrida, Foucault, Kristeva.
POSTULAT (lat. postulatum – cerut) – afirmaţie ori enunţ, care nu trebuie demonstrat şi este folosit ca principiu ori premisă într-o teorie ştiinţifică. P. este considerat ca un adevăr evident şi se utilizează des ca sinonim al noţiunii “axioma”, deşi aceste noţiuni se deo-sebesc, axioma fiind principiul logic iniţial al unei teorii.
POŞTĂ ELECTRONICĂ – reţea automatizată de transmitere a informa-ţiei, creată pe baza mijloacelor contem-porane electronice, de telecomunicaţie şi tehnologii informaţionale şi care exercită funcţiile poştei oficiale. Ca mijloace ale P.e., iniţial se foloseau sistemele automatizate telegrafice “te-letayp” şi “telex”. O răspîndire largă capătă sistemele faximile – fax pentru transmiterea foarte precisă a imaginii.

POTECA EUFROSIN (1785–1858) – filosof român, iluminist. A predat lo-gica, metafizica, istoria filosofiei, eti-ca. P. a contribuit la introducerea dis-ciplinelor filosofice în învăţămîntul din România şi la stabilirea terminologiei filosofice româneşti. A studiat lucrările lui R.Descartes, C.Wolf, I.Kant şi altor filosofi europeni şi le populariza în ţa-ra sa. Considera că metafizica contri-buie nu numai la dezvoltarea gîndirii, ci şi la evidenţierea fundamentelor şi principiilor ştiinţelor şi artelor.

Op.pr.: “Elementuri de metafizi-că”
POZITIVISM – curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte, care neagă rolul filosofiei drept concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empi-rice), confirmate de experienţă. Apare la mijlocul secolului XIX ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai pu-tea juca un rol progresist în dezvoltarea spirituală. Principala problemă în P. este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. P. contrapune ştiinţa filosofiei, consi-derînd că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă, experimentală. Problemele fi-losofice le considerau fără sens, ca fiind speculaţii metafizice, ce nu pot fi veri-ficate experimental. A. Comte considera progresul social ca fiind determinat de progresul intelectual. Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: teolo-gică, metafizică şi pozitivă. Pînă în sec. XVII–XVIII predomina capacita-tea teologică a raţiunii. Apoi o dezvol-tare capătă metafizica, iar în sec. XIX capacitatea pozitivă a raţiunii conduce la dominaţia ştiinţei. Filosofia poziti-vistă are trei etape: I etapă – pozitivis-mul clasic al lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. El neagă rolul filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filoso-fice. II etapă – empiriocriticismul, cu-rent din a doua jumătate a sec. XIX (E.Mach şi R.Avenarius), cunoscut încă sub denumirea de “al doilea pozitivism”. Are scopul de a purifica experienţa de orice elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moder-ne ale naturii, care să depăşească opo-ziţia dintre materialism şi idealism. Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul fizic”. A III-a etapă – neo-pozitivismul, apare în anii 20 ai secolu-lui XX sub denumirea cercul de la Viena şi cuprinde diverse teorii, ce au la bază teoriile logice ale lui B.Russel şi L.Wittgenstein. Principalii reprezentanţi – R.Carnap, M.Schlick, N.Reichen-bach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer – care sunt logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat să formuleze o filosofie după analogie cu logica, cu un caracter ri-guros. Neopozitiviştii înlocuiesc filo-sofia cu analiza logică a limbajului şti-inţei. Ei consideră că atît materialis-mul, cît şi idealismul sunt speculaţii metafizice, lipsite de sens.
Pozitivism logic – curent filo-sofic fondat de Moritz Schlick şi Ru-dolf Carnap, reprezenţanţi au fost G.Ber-gman, H.Fegl, O.Neurath, F.Wais-mann. Trăsătura lui principală a fost încercarea de a dezvolta şi sistematiza empirismul cu ajutorul echipamentului conceptual oferit de cercetările moder-ne din logică şi matematică, mai ales de lucrările lui Russell şi Wittgenstein. P.L. interpretează cunoaşterea ca des-criere a formelor şi calcul al acestora. Consideră că problemele tradiţionale ale filosofiei şi-au pierdut sensul. Filo-sofiei îi revine sarcina elucidării sen-sului enunţurilor, ea nu mai este un sis-tem de cunoştinţe, ci o activitate de analiză logică a limbajului. Prin filoso-fie enunţurile se clarifică, prin ştiinţă ele se verifică.
PRACTICĂ – activitate umană orien-tată spre transformarea şi asimilarea realităţii. Ea este activitatea în care omul, bazîndu-se pe cunoaştere, trans-formă mediul natural şi social şi le adaptează conform necesităţilor şi in-teresele sale. P. este o conexiune sub-stanţial-energetică a omului cu natura, pe cînd cunoaşterea este o activitate spirituală, o conexiune informaţională. P. este o activitate transformatoare, modificatoare a realităţii. În activitatea P. omul creează o cultură materială şi spirituală. În P. deosebim următoarele momente: relaţiile subiect-obiect, ori-entate spre transformarea realităţii obiective; relaţiile subiect-subiect, ori-entate spre o comunicare între oameni şi perfecţionarea acestor relaţii; totali-tatea de norme şi valori. Există urmă-toarele forme ale P.: 1) activitatea de producţie; 2) P. social-istorică; 3) ex-perimentul ştiinţific. P. îndeplineşte mai multe funcţii. Ea este izvorul prin-cipal, baza şi forţa motrice a cunoaş-terii. Realitatea obiectivă se reflectă în conştiinţa noastră prin intermediul ne-cesităţilor practice şi în acest sens P. determină prin subiect cunoaşterea. P. este principalul criteriu al adevărului, scopul cunoaşterii.

PRACTICĂ MEDICALĂ – activi-tate specifică medicală, care presupune cîteva aspecte. Ea este o activitate ori-entată spre transformarea obiectului medicinei (aspectul praxiologic), pre-supune producerea cunoştinţelor (aspec-tul gnoseologic) şi atitudinii apreciati-ve a subiectului faţă de obiectul său (aspectul axiologic). P.M. apare o dată cu formarea societăţii. Ea rezultă din necesitatea obiectivă a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. P.M. presupune două com-ponente principale: obiectual-practic şi spiritual-teoretic. Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii membrilor săi, în lupta cu bolile, ca orice activitate materială, obiectual-practică, era cu atît mai eficientă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Avînd aceste două componente, P.M. (medi-cina) este şi meserie, artă şi teorie, şti-inţă. În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite sem-nificaţii. Iniţial, în comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, drept activitate ma-terială, iar componentul spiritual-teo-retic era neînsemnat. Această activitate (obiectual-practică) există ca medicină populară. Concomitent cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generaliză-rii practice şi, mai ales, paralel cu depăşirea generalizărilor empirice, me-dicina devine ştiinţă, unde componen-tul spiritual-teoretic joacă rolul hotărî-tor. Din activitate populară, medicina devine activitate profesională ca rezul-tat al procesului socio-cultural. Ştiinţa medicală era necesară pentru funda-mentarea şi argumentarea activităţii medicale practice. Dezvoltarea medici-nei pe tot parcursul ei istoric era deter-minată de două grupuri de factori – interne, ştiinţifice şi sociale, externe. Factorii sociali jucau un rol determinant. Ocrotirea sănătăţii şi lupta cu bolile era o cerinţă socială necesară. De aceea me-dicina încă din antichitate se află în strînsă legătură şi colaborare cu filoso-fia. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect, omul cu problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se situează umanismul. Pentru rezolva-rea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea îngustă medica-lă şi de a privi omul cu bolile şi sufe-rinţele lui de pe poziţii mai largi – so-ciale. După conţinut, P.M. este o acti-vitate integrală cu anumite elemente structurale. Principalul component al P.M. este sistemul de cunoştinţe profe-sionale, care determină nemijlocit cali-tatea diagnosticării şi tratamentului, realizarea acţiunilor profilactice. Medi-cul trebuie să posede, de asemenea, o poziţie conceptuală referitor la obiectul şi activitatea sa. Al treilea component al P.M. este orientarea social-psiholo-gică şi valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine faţă de datoria sa profesională şi socială).
PRAGMATISM (din gr. pragma – “acţiune”) – curent în filosofia con-temporană, răspîndit mai mult în SUA. A fost întemeiat în anii 70–80 ai sec. XIX de Ch.Peirce şi dezvoltat de W.James şi J.Dewey. Reprezentanţii P. susţin că viaţa este baza cunoaşterii, cunoaşterea este activitate, adevărul unei judecăţi depinde de reuşita acţiu-nii pe care o orientează. Cunoaşterea presupune trecerea de la starea de în-doială la obţinerea unei convingeri. Convingerea este o stare conştientă, conduce la lichidarea îndoielii şi for-mează un mod de comportament. Dife-rite convingeri se deosebesc prin felu-rile de comportament. Deci adevărul nu este o reflectare a realităţii obiec-tive, ci o convingere subiectivă, care în rezultatul activităţii aduce folos. O va-riantă a P. este instrumentalismul – concepţie filosofică dezvoltată de J.Dewey.
PRAXIOLOGIE (gr. praktikos – ac-tiv) – concepţie filosofico-sociologică, ce se ocupă de structura generală a activităţii umane şi condiţiile eficaci-tăţii ei. P. ca teorie şi metodologie de-spre activitatea raţională a oamenilor a fost formulată de către filosoful şi lo-gicianul polonez T.Kotarbinski. El considera că P. sintetizează într-un sistem unic toată experienţa acumulată de omenire în privinţa formelor de or-ganizare şi eficacitate a oricărei activi-tăţi. Principala sarcină a P. este de a elabora în baza experienţei acumulate normele ce reglementează formele activităţii.

PRAXIS (gr. praxis – acţiune) – no-ţiune folosită pentru desemnarea prac-ticii drept categorie filosofică. Se folo-seşte uneori pentru a face deosebirea dintre categoria practică ca fenomen social determinat şi cuvîntul practică din limbajul cotidian (ce are un sens mai îngust ca activitate a individului).
PREDESTINAŢIE (din fr. predesti-nation – a stabili destinul, soarta dina-inte) – doctrină filosofico-religioasă, care susţine că unii oameni sunt mai înainte aleşi de divinitate spre mîntuire (fericire), iar alţii sunt condamnaţi la piere (cădere sau nefericire). Concep-ţia de P. apare în primele secole ale creştinismului (de ex. Fericitul Augus-tin) şi este reluată de Reformă. În cre-ştinism, iudaism şi islam P. constituie una din dogmele principale. Ortodoxia şi catolicismul fundamentează cumula-rea libertăţii voinţei umane cu P. di-vină, fapt ce prevede căile utilizării de către om a voinţei libere date de Du-mnezeu (vezi: fatalism, determinism)
PREDICAT (lat. praedicatum – spus) – elementul judecăţii, în care se afirmă ori neagă ceva despre subiect. P. re-flectă prezenţa sau lipsa unor însuşiri la obiect. Unul şi acelaşi termen poate fi într-o judecată P., iar în alta subiect. Spre ex., “Socrate e om”, “Omul e o fiinţă raţională”. În logica matematică P. este o expresie, care, unindu-se cu un termen singular, dă naştere unei propoziţii.
PREEXISTENŢĂ (din fr. preexis-tence, preexister – a exista înainte de ..., a exista de mai înainte) – doctrină filosofică sau teologică, ce susţine existenţa sufletului înainte de existenţa trupului ori existenţa sufletului înainte de viaţa pămîntească: în forma metem-psihozei, precum şi reîncarnarea su-fletelor. Reprezentanţi: budismul, Pita-gora, Empedocle, Leibniz; în formă ideală: Platon, Plotin, Schelling.
PREFORMISM (din lat. praeformo – creez dinainte) – doctrină, care afirmă că toate părţile şi structurile organis-mului sunt mai înainte în germene (embrion) şi ele determină principalele trăsături ale dezvoltării şi structurii or-ganismelor următoarei generaţii. Dez-voltarea ulterioară e înţeleasă numai ca o înşiruire de schimbări cantitative. Une-le idei preformiste naive se întîlnesc încă la Hippocrate şi Anaxagora. Astel de idei predominau în antichitatea ro-mano-elenistă şi în Evul Mediu. Pre-decesoarea actualei doctrine prefor-miste a fost învăţătura de procreaţie apărută în Renaştere. Ulterior, această doctrină a fost dezvoltată în operele mai multor autori, dintre care cei mai importanţi sunt M.Malpighi (1628–1694), A.Haller (1708–1777), G.Leibniz. În decursul sec. XVIII–XIX P. a fost marginalizat de viziunile epigenetice, iar în sec. XX apare concepţia ontoge-nezei, ce conţine elemente atît prefor-miste, cît cele ale epigenezei. În pofida acestui fapt, P. există pînă în prezent.
premisele apariŢiei ŞI ge-neza noosferologiei – dez-voltarea ştiinţei, revoluţiile tehnico-şti-inţifice au argumentat pe parcursul se-colelor necesitatea apariţiei unei noi mentalităţi în organizarea ştiinţei, a unui nou tablou ştiinţific, chiar a unui nou tip de ştiinţă – noosferic, care va purcede îndată după cel postneclasic, deci după tipul raţionalităţii sinergeti-ce, care este inclus într-o formă esen-ţial transformată în tipul noosferic de raţionalitate. Este vorba, deci, de ne-cesitatea noosferizării ştiinţei şi teh-nicii în scopuri extrem de vaste, ce ar conduce la noi forme, metode şi căi de supravieţuire a omenirii. Apare, odată cu aceasta, un nou domeniu al ştiinţei – noosferologia. Setea de creaţie tehni-co-ştiinţifică a devenit un atribut indis-pensabil al omului şi a renunţa la el înseamnă a neglija brutal dezvoltarea individului ca personalitate. E necesar, deci, a soluţiona contradicţia dintre esenţa social-cognitivă a omului şi sal-varea biosferei, axînd PTŞ în albia imperativelor ecologice şi a obiective-lor dezvoltării durabile. Realizarea unei astfel de probleme e posibilă doar prin satisfacerea anumitelor condiţii şi, în primul rînd, a reorientării noosferice a societăţii, care recent solicită noosfe-rizarea PTŞ, prin urmare, o canalizare intensivă a “activităţii” acesteia pri-vind nu numai sporirea economică şi demografică, nu numai ruinarea eco-sistemelor (locale şi regionale), dar şi o asigurare veritabilă a coevoluţiei na-turii şi societăţii, a supravieţuirii omu-lui şi biosferei. Deja au fost întreprinse încercări de a elabora în baza legilor biosferice tehnologii economice ecolo-gizate prin intermediul ideei de “neo-culegere”. E cazul, în această ordine de idei, să amintim constituirea tehnolo-giilor netradiţionale (scientofage, in-formaţionale) şi formarea modului in-tensiv-coevolutiv, sau noosferic de in-teracţiune a sociumului şi naturii, care presupune eliminarea “tehnologiilor neolitice” şi “includerea” civilizaţiei în biosferă.
PREMISĂ – în logica formală, jude-cată ce serveşte ca temei şi parte componentă pentru orice raţionament. În raţionamentele deductive există două P.: – majoră şi minoră, iar în ra-ţionamentele inductive pot fi mai mul-te P. Principala cerinţă către P. – veri-dicitatea lor. Dacă P. sunt adevărate şi se aplică corect regulile silogismului, atunci concluzia, de asemenea, va fi adevărată.
PRESCRIPTIVISM – concepţie mo-rală formulată de R.M.Hare, care afir-ma că orice judecată morală prescrie un anumit ordin de acţiune. P. este apropiat de utilitarism.
PRESOCRATICI – denumire a filo-sofilor greci, care au activat pînă la So-crate şi s-au manifestat în istorie prin raportarea la Socrate (cu excepţia so-fiştilor). La P. se referă reprezentanţii şcolii din Milet şi Eleea, pitagoreicii, atomiştii, precum şi Anaxagoras, Em-pedocle şi Heraclit. Toţi aceştia au fost preocupaţi de problemele ştiinţifice şi filosofice, au încercat să găsească în natură un principiu ce ar explica uni-versul.
PRESUPOZIŢIE – capacitatea unei propoziţii, adevărul căreia este necesar pentru adevărul ori falsitatea altei pro-poziţii. Enunţul “există un rege al Franţei” este presupoziţie pentru “re-gele Franţei este chel”, deoarece ulti-mul enunţ nu este nici adevărat, nici fals, dacă nu există un rege al Franţei.
PRETEXT – eveniment, fenomen, întîmplare, care poate servi ca scop ori imbold stimulator pentru dezvoltarea altor fenomene. P. este o condiţie, care se deosebeşte de cauză că nu se află în legătură necesară cu efectul. P., ca şi condiţiile, singure niciodată nu produc efectul. Spre exemplu, cauza bolii este microbul, condiţia – diminuarea imu-nităţii, rezistenţei organismului, pre-text – supraoboseala, suprarăcirea in-dividului.
PREVIZIUNE ŞTIINŢIFICĂ – pre-vedere ştiinţifică a acţiunii proceselor care pot să aibă loc în viitor. Această prevedere este întemeiată pe cunoaş-terea regulilor obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii. Previziunea ne-ştiinţifică, obişnuită se bazează pe pre-simţiri intuitive ale individului, pe ex-perienţa lui de viaţă, pe credinţa în for-ţele supranaturale, care ar determina dezvoltarea realităţii, pe superstiţii. Fiecare ştiinţă ne oferă un bogat ma-terial cu privire la P.ş., de ex. medicina – rezultatele tratamentului şi dezvol-tării proceselor patologice ş.a. Formele concrete ale previziunii sunt prezicerea şi prognosticul.
PRIESTELEY JOSEPH (1733–1804) – filosof şi iluminist englez, chimist, fizician, om politic. Lui P. îi aparţine descoperirea oxigenului (1774). În fi-losofie era reprezentantul empirismu-lui. Materialist englez, afirma principiul materialităţii şi cauzalităţii lumii obiective. În psihologie era adept al asociaţionismului, afirma că procesele psihice au loc după legităţile asociaţii-lor dintre diferite stări şi fenomene psi-hice elementare. Are lucrări în dome-niul istoriei ştiinţei şi metodologiei cercetărilor ştiinţifice.
PRIGOGINE ILIA ROMANOVICI (n.1917) – naturalist ruso-belgian, doctor în fizică (1942) şi profesor la Univ. Liberă din Bruxelles (1947), lau-reat al Premiului Nobel (1977). Din 1962 este directorul Institutului Inter-naţional de fizică şi chimie, iar din 1987 concomitent şi director al Cen-trului mecanicii statistice şi termodina-mice de la Univ. din Texas SUA. Este fondatorul şcolii de sinergetică din Bruxelles. P.I. elaborează teoria struc-turilor aliniare, dezechilibrate, disipa-tive. Metodologia sinergetică, aprecia-tă ca orientare interdisciplinară, este as-tăzi recunoscută de comunitatea mon-dială de savanţi şi se aplică la studierea sistemelor în lumea anorganică, orga-nică şi social-culturală. Sinergetica for-mulează o nouă înţelegere a haosului şi ordinii, necesităţii şi întîmplării, posi-bilităţii şi realităţii. Sistemele deschise, aliniare, dezechilibrate au mai multe alternative de dezvoltare.
PRINCIPIILE LOGICII FORMA-LE (TRADIŢIONALE) – cele mai ge-nerale şi fundamentale teze (ori legi), care guvernează mersul gîndirii şi cu-noaşterii veridice. Gîndirea este corec-tă numai în măsura în care decurge în conformitate cu P.l. Printre acestea sunt principiul identităţii, noncontra-dicţiei, terţului exclus şi raţiunii su-ficiente.
Principiile bioeticii – oferă posibilitatea delimitării bioeticii de alte discipline, examinării specificului eti-cii biologice, evaluării rolului acesteia în dezvoltarea durabilă a umanităţii ş.a. Se pot evidenţia următoarele prin-cipii: principiul biosferocentrist, care impune şi argumentează necesitatea depăşirii postulatului antropocentrist în elaborarea noilor paradigme de exis-tenţă umană, iar nucleul investigaţiilor bioeticii îl constituie nu numai viaţa umană, ci şi biosfera în întregime; principiul coevoluţionist prevede o interacţiune şi o existenţă armonioasă dintre societate şi natură, dintre om şi biosferă; principiul acordului infor-mat, care presupune că autonomia şi libertatea pacientului trebuie să se în-temeieze pe o informaţie deplină şi adecvată; alte principii sunt cel al mo-ralităţii, libertăţii, responsabilităţii, integrităţii terapeutice, socializării, respectului faţă de personalitate, bine-facerii, echităţii ş.a.
PRINCIPIU (lat. principium – te-melie, început) – regulă fundamentală, idee orientativă, temelie, început logic pentru formularea teoriei. Deosebim P. logice, filosofice, morale, ale ştiinţei ş.a. P. îndeplineşte funcţia de bază conceptuală şi metodologică a teoriei, esenţial influenţează conţinutul şi sen-sul ei. Datorită P., teoria devine ca un sistem logic bine fundamentat. În filo-sofie există astfel de P. ca: P. obiecti-vităţii, unităţii lumii, conexiunii uni-versale, dezvoltării, istorismului, cau-zalităţii, determinismului ş.a. În etică – principiul umanismului, colectivismu-lui ş.a. În logica formală – principiul identităţii, contradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente.
PRINCIPIU ANTROPIC – modali-tate de a explica ceva, pornind de la existenţa şi interesele omului.
PRINCIPIUL DE lNCERTlTUDI-NE AL LUI HEISENBERG – con-cepţie formulată de Heisenberg (1927), ce reflectă caracterul dualist, corpus-cular-ondulatoriu al particulelor ele-mentare. Principiul afirmă imposibili-tatea măsurării simultane a anumitelor perechi de mărimi fizice (poziţie-im-puls, energie-timp) caracteristice parti-culelor elementare.