Mircea Eliade

Aceste două mituri – cel al Meşterului Manole şi cel al Mioriţei – sunt cu atât mai interesante cu cât românii nu pot fi numiţi la modul general „mistici”. Ei sunt un popor credincios, dar uman, natural, viguros, optimist, care desconsideră orice fel de frenezie şi orice exaltare bolnăvicioasă a aşa-numitului „miticism”. Bunul simţ este forma dominantă în viaţa spirituală a românilor.

CARACTERISTICILE FUNDAMENTALE ALE CULTURII ROMÂNE

Invaziile nesfârşite care au început în secolul al II-lea şi au durat până în secolul al XVIII-lea au impus condiţii specifice creaţiei culturale. In sculptură există legea, „rezistenţei materialelor”: nu se poate sculpta la fel în lemn ca în marmură şi invers, în cazul românilor, se poate vorbi de alt tip de „rezistenţă”, care-şi impune legile activităţii creaţiei culturale: este vorba de factorul timp. Nu poţi conta pe el, nu poţi avea siguranţa că lucrurile vor dura; trebuie să crezi nu pentru eternitate, ci pentru moment. Numai întâmplarea a făcut ca unele dintre operele artistice ale românilor primitivi să reziste nenumăratelor jafuri şi incendii şi să se păstreze intacte până în zilele noastre.

Printre aceste opere primitive merită menţionate în primul rând mănăstirile româneşti Suceviţa, Cozia (construite în timpul lui Mircea cel Bătrân), Putna (Ştefan cel Mare), Curtea de Argeş (Basarab) e te. Din monumentele construite înaintea secolului al XlV-Iea au rămas doar ruine şi fragmente. Cea mai mare parte a bisericilor din sate şi târguri se construiau din piatră şi puţine au putut rezista invaziilor. Cele care s-au păstrat trezesc admiraţia vizitatorilor prin simplitate şi supleţe. Mănăstirile româneşti se disting prin stilul propriu, sinteză reuşită între stilul bizantin şi gotic. O inovaţie specifică este prezenţa frescelor pe pereţii exteriori ai mănăstirilor. Aceste fresce dau un suflu de viaţă extraordinară monumentelor religioase, o „animaţie” fără egal; există o armonie între culorile vii ale pădurilor şi grădinilor şi nuanţele solemne ale vechilor picturi, în epoca lui Brâncoveanu a început să apară în România un nou stil arhitectonic. Bisericile şi palatele au căpătat proporţii mai modeste. Descoperi în aceste opere influenţe occidentale, iar podoabele sunt inspirate cu exuberanţă din lumea vegetală.

Deoarece invadatorii 1-au împiedicat să creeze în piatră, poporul român a creat în lemn, în argint şi în ţesături, cu toată forţa de care era capabil. Geniul său artistic a găsit infinite posibilităţi de manifestare în artele minore. I-maginile, broderiile, argintăria, lucrările în metal făcute de români sunt considerate printre cele mai bune de acest fel. Acest geniu artistic înnăscut în popor se manifestă chiar şi în cele mai mici detalii ale vieţii cotidiene. Vesmintele, uneltele, decorarea casei săteşti, scoarţele, ornamentaţia stâl-pilor şi grinzilor, totul este creat cu un talent inimitabil, expresie a unei puternice personalităţi şi a unei imaginaţii fără limite. Tezaurul artistic al poporului român este un lucru viu: ţăranul se sileşte să înfrumuseţeze şi să facă tot mai armonios mediul în care trăieşte, transformând în operă de artă tot ceea ce atinge, mişcat de o pură necesitate interioară, de o exigenţă a instinctului său.

Ceea ce atrage cel mai mult atenţia este gustul perfect în combinarea culorilor, în armonizarea tonalităţilor, inspirându-se, pentru crearea motivelor ornamentale fie din lumea geometrică, fie din lumea vegetală şi animală. Arta populară românească se distinge, efectiv, prin simţul înnăscut al culorilor. Este suficient să vezi scoarţele, hainele, ceramica, imaginile pictate pe sticlă şi chiar „ouăle de Paşti”, desenate şi colorate, pentru a înţelege că „simţul culorii” este nota dominantă în arta românească, în afară de acesta, izvorul inspiraţiei este inepuizabil pentru că motivele nu se termină niciodată. După cum am spus înainte, desenele geometrice coexistă cu motivele luate din natură (flori, frunze, păsări), dar transformate printr-o stilizare proprie poporului român. Nu există opere în serie: fiecare obiect are individualitatea sa. Nici o scoarţă nu se aseamănă cu alta; chiar atunci când aparţin aceluiaşi stil este greu să le confunzi. La fel se întâmplă şi cu costumele naţionale: nu există două costume identice.

Acest izvor de inspiraţie, această infinită varietate de motive se pot observa şi în alte sectoare ale artei populare româneşti; de exemplu în muzică şi poezie, într-adevăr, abundeţa versurilor surprinde atât pe muzicografi cât şi pe folcloriştii străini. Adesea într-un dans întâlnim zece variante ale aceleiaşi teme muzicale sau poetice. Producţiile populare româneşti nu sunt stereotipe. Creaţia continuă, a-dică j opera, odată creată, nu se desparte de izvorul de inspiraţie, nu se „fixează”, niciodată nu este destul de perfectă. Putem descoperi în această modalitate a creaţiei populare româneşti un sens mai profund, o semnificaţie bogată în valori metafizice: fiinţa umană niciodată nu poate crea o operă perfectă deoarece perfecţiunea aparţine numai lui Dumnezeu; în consecinţă, fiecare trebuie sa continue creaţia celuilalt, pentru că opera de artă nu este „un lucru mort”, un simplu obiect inert, ci un organism care trebuie să se alimenteze fără încetare din geniul fiinţelor umane (Subl. Editorilor).

M-am referit la poezia populară românească vorbind de Mioriţa şi de Legenda Meşterului Manole. Este imposibil să tratezi această problemă în câteva rânduri, pentru că, după cum spun specialiştii, acest tezaur poetic este incomparabil, nu numai prin valoarea sa literară, ci şi prin bogăţia de motive şi variante, prin valorile sale simbolice. Şi aceasta prin faptul că o poezie populară de adevărată valoare nu este niciodată numai „poezie”, ci este, în acelaşi timp, o valorificare globală a existenţei. Un frumos text popular ne vorbeşte despre ceea ce poporul care 1-a conceput gândeşte despre Viaţă şi Moarte, despre Dumnezeu şi Lume, despre Bine şi Rău.

Printre români, poezia obişnuieşte să fie acompaniată de muzică, poemele „se cântă”. Există multe texte şi nenumărate variante muzicale ale cântecului numit doina, dar stilul este mereu acelaşi şi mereu se distinge o doină dintre o sută de alte melodii. Este un cântec lent, melancolic, uneori de-o tristeţe dureroasă.

Desigur, nu este singura temă muzicală românească, nici cea mai răspândită. O cităm din cauzs popularităţii de care se bucură doina în străinătate. Nu se poate vorbi de poezie populară românească fără a vorbi de dor, „saudade” al românilor. Este un sentiment complex, greu de analizat în câteva rânduri (Cf. articolului nostru „Dor” a saudade romena, în ziarul „Accao”, 31 decembrie 1942). Acest cuvânt serveşte deopotrivă pentru a exprima melancolia de a fi departe de ai tăi, nostalgia după vremurile fericite care au trecut, ca şi dorinţa puternică pentru cineva sau ceva drag. Dorul se regăseşte atât în versurile cele mai melancolice, cât şi în cele mai pătimaşe.

În rezumat, cultura populară românească este una dintre cele mai organice şi substanţiale cunoscute în Europa. Şi este uşor de înţeles de ce dacă ne gândim că poporul român se compune în marea lui majoritate din ţărani (80 la sută dintre locuitorii lui) şi că a păstrat până acum o civilizaţie rurală arhaică, dispărută astăzi în ţările cu o structură urbană avansată. Arhaismul acestei civilizaţii se explică prin continuitatea de rasă şi de teritoriu care există între geto-daci şi romani, în Nordul Transilvaniei, în special se păstrează tradiţii folclorice care se explică numai prin protoistoria geto-dacilor (de exemplu, ceremoniile referitoare la mandragoră: cf. studiul nostru: Le culte de la mandragore en Roumanie, „Zalmoxis” I, 1938, pag. 209-225).

Civilizaţia populară românească este una dintre cele mai bine păstrate si, în acelaşi timp, dintre cele mai bogate din Europa. Este uşor de înţeles că o asemenea civilizaţie a putut crea monumente artistice atât de perfecte şi o poezie extraordinar de vastă şi elaborată. Din acest tezaur s-au inspirat cei mai însemnaţi scriitori români: poezia lui Mi-hai Eminescu, proza savuroasă a lui Ion Creangă, romanele şi nuvelele lui Mihail Sadoveanu (pentru a cita numai trei scriitori ai secolului al XlX-lea şi al XX-lea) continuă arta populară, în virtutea acestei dependenţe organice a celor mai mari scriitori români, de izvorul comun din care s-au născut şi operele de artă populară, nu există discontinuitate între limba vulgară şi limba cultă. Mai mult încă, în timp ce dintre toţi autorii culţi ai altor literaturi europene numai La Fontaine şi, poate, Cervantes sunt înţeleşi şi apreciaţi de orice ţăran din ţara respectivă, majoritatea autorilor clasici români sunt autorii favoriţi ai oamenilor de la sate. Un Goethe sau un Schiller sunt greu accesibili, în principalele lor opere, pentru un ţăran german; la fel se întâm-plă cu Dante sau Petrarca pentru ţăranii italieni; cu Morr taigne, cu Racine sau Rabelais pentru populaţia rurală franceză; cu Shakespeare pentru englezi, în schimb, un scriitor ca Ion Creangă, cea mai mare parte a poeziilor lui Mihail Eminescu, toată opera lui Mihail Sadoveanu, presa istorică a lui Odobescu şi alţi autori clasici români sunt apreciaţi şi căutaţi de ţărani, chiar dacă ştiu să citească greu şi trebuie să le citească cineva cu voce tare. Acest fapt dovedeşte până la ce grad literatura română modernă îşi înfige rădăcinile în solul bogat al culturii populare.

PERSONALITĂŢI MARCANTE ALE CULTURII ' ROMÂNEŞTI

Am arătat la începutul acestui studiu că popoarele care locuiesc din preistorie până în perioada contemporană pe teritoriul vechii Dacii au suferit alternativ influenţa Orientului şi Occidentului. După influenţa greacă din primele secole în. De H. (pentru a nu menţiona celelalte influenţe ale preistoriei şi protoistoriei), urmează influenţa occidentală, datorată cuceririi lui Traian; invaziile barbare au rupt relaţiile culturale cu Occidentul şi Dacia se întoarce către Bizanţ, o Romă elenizată si, la urma urmei, orientalizată. În fine, secolul al Xll-lea marchează orientarea culturii române către Occident. Astfel, personalităţi ca marele istoric Mi-ron Costin descoperă latinitatea şi Occidentul cu ajutorul umanismului polonjez; cronicarul Constantin Cantacuzino, cunoaşte direct Occidentul în Italia; marele Dimitrie Can-temir, omul universal, este ales membru al Academiei din Berlin şi întreţine corespondenţă cu cei mai mari înţelepţi

5 ~ Meşterul Manole şi filosofi ai epocii, în secolul următor continuă influenţa occidentală, fie prin intermediul şcolilor fanariote, fie direct, la începutul secolului al XIX-lea, când apare în Transilvania curentul cunoscut sub numele de „Şcoala ardeleană”, ca-re-şi propunea, printre alte obiective, să elimine din limba română toate cuvintele de origine slavă. De atunci încoace cultura română a primit fără încetare influenţa occidentală, mai întotdeauna franceză, uneori italiană, iar în timpul generaţiei celei mai celebre – epoca lui Eminescu – germană.

Această alternanţă între Orient şi Occident a dat culturii româneşti culte (o vom numi astfel pentru a o deosebi de cultura populară) o caracteristică absolut personală, greu de confundat. Este necesar să adăugăm că prin injluenţă înţelegem extinderea orizontului spiritual, o fertilizare a resurselor creatoare proprii şi niciodată o copie sau imitaţia unei valori străine. Niciodată nu s-a creat nimic cu o -astfel de imitaţie, dimpotrivă, imitaţia a produs întotdeauna rezultate mediocre şi sterile pe care Istoria nu le păstrează. Cultura românească a cunoscut, desigur, ca oricare altă cultură, imitatori mediocri, care au copiat valorile la modă din Occident; dar, dacă ei au îndeplinit, poate, misiunea de a populariza ideile occidentale, nu au contribuit însă cu nimic la îmbogăţirea patrimoniului spiritual românesc şi, cu mult mai puţin, al celui european. Majoritatea creatorilor, după cum vom vedea, au asimilat o parte a culturii europene dar au creat cu propriile lor forţe.

Într-adevăr, cel mai mare geniu român, Mihail Eminescu.

— Era în acelaşi timp, unul dintre oamenii cei mai culţi, un adevărat om universal. De la filosofie la lingvistică, de la economie politică la folclor şi la ocultism, pe toate le-a parcurs, avid de o ştiinţă enciclopedică şi profundă, în acelaşi timp. Şi totuşi creaţiile sale, păstrând adesea chiar şi forma poeziei populare, exprimă într-o formă desăvârşită geniul poporului român. Creaţiile lui Eminescu au câştigat un loc însemnat în istoria literaturii mondiale, tocmai pentru că nu erau o reluare a operei străine, ci pentru că aveau o notă originală şi inedită. Poemul lui Eminescu, Luceafărul – Steaua dimineţii – considerat de critici una dintre cele mai frumoase creaţii din poezia europeană a secolului al XIX-lea, prezintă drama eternă a geniului care atinge nemurirea, dar niciodată nu poate cunoaşte norocul terestru; „acţiunea” acestui poem se desfăşoară parte într-un cadru cosmic, parte într-un castel legendar românesc. Este scris într-un minunat ritm popular, dar imposibil de imitat.

Eminescu, în capodopera sa Luceafărul, nu este numai un exemplu tipic al culturii româneşti culte; într-un anume sens este chiar definiţia acestei culturi, într-adevăr, ceea ce atrage atenţia în cultura românească este că cea mai mare parte a geniilor creatoare sunt oameni extrem de culţi şi, în acelaşi timp, buni patrioţi, mari iubitori ai patriei lor. (Subl. Editorilor) Am citat deja numele principelui Dimi-trie Cantemir. A fost cel care a inaugurat această tradiţie a „omului universal” care subzistă si, în acelaşi timp, foarte român, acuzat uneori de contemporanii săi că este „un naţionalist exaltat”. Eminescu face parte dintre aceştia. A-ceastă personalitate, care traducea pe Kant şi citea Upani-şadele, a fost un profet naţionalist, adevăratul creator al naţionalismului politic român. Alt exemplu: Bogdan Petri-ceicu Haşdeu (1836-1907), omul cel mai înţelept al timpului său, profesor de limbi indo-europene la Universitatea din Bucureşti (ştia vreo douăzeci de limbi, printre care se aflau persana, turca, toate limbile slave etc.) şi care putea preda în acelaşi timp Economia Politică, Dreptul, Istoria şi Etnografia. Haşdeu era un scriitor care în operele sale teatrale, în poeziile sale, în povestirile sale istorice, în conferinţe şi articole politice manifesta o dragoste profundă pentru ţara şi poporul său, o adâncă cunoaştere a limbii populare, era un român din cap până-n picioare.

Trebuie să menţionăm de asemenea pe Alexandru Odobescu, profesor de Arheologie şi scriitor cu o cultură vastă; Vasile Pârvan, arheolog şi filosof, autorul unui foarte interesant sistem filosofic, care întruneşte calităţile universal împletite cu cel mai pur „românism”. Merită o menţionare specială marele istoric şi poliglot Nicolae lorga, autorul unei opere imense, care nu a lăsat nici un sector al ştiinţei umane fără a-1 studia, continuator al naţionalismului lui Eminescu. Nicolae lorga a fost, cu adevărat, un profet al românimii. Acest om ilustru, care citea în toate domeniile, care scria în şase sau şapte limbi şi citea în treizeci, a apărat cu pasiune valorile spirituale româneşti contra importatorilor din străinătate, înţelegea că este necesar să asimilezi şi nu să imiţi.

Acest tip „eminescian”, de om universal unit cu românul pur, este tipul dominant în cultura românească, dar nu şi unicul. Au fost şi alţii a căror creaţie, ca şi a personalităţilor deja amintite, a avut o structură tot atât de românească, fără a poseda o cultură la fel de universală. Vom menţiona pe primul dintre ei, pe Ion Creangă, autorul unui singur volum de proză, dar cu siguranţă cel mai citit scriitor din România. Creangă a fost învăţător, dar păstra ca nimeni altul tezaurul folcloric al satullii său şi acesta îi alimentează şi îi însufleţeşte poveştile de neuitat şi încântătoarele a-mintiri din copilărie. Să nu-1 uităm nici pe Mihail Sadovea-nu, de o forţă epică şi de o fecunditate incomparabile, cel care a evocat toată istoria românilor în romanele şi nuvelele sale, care a reflectat în cărţile sale tot peisajul ţării; Lnici pe Liviu Rebreanu, cel mai mare romancier actual al României, autorul faimosului Ion, epopea ţăranului din Transilvania, a ţăranului etern, sfâşiat între dragostea pentru pământ şi pasiune^ nici pe Tudor Arghezi, cel mai mare poet contemporan al României, care a transfigurat limba română, îmbogăţind-o cu noi valori şi a cuprins în versurile lui toată tragi-comedia vieţii. Şi am putea continua citând încă măcar vreo zece nume de scriitori români moderni; dar este inutil să dăm liste de nume când nu putem vorbi în detaliu despre fiecare dintre ei. Foarte puţini scriitori din această categorie au devenit celebri dincolo de graniţele lor. Numai Panait Istrati, neuitatul rapsod al Dunării, al Bărăganului şi Carpaţilor, Liviu Rebreanu şi Mihail Să-doveanu au fost suficient de traduşi în alte limbi, cucerind astfel, un titlu la care aveau dreptul: acela de scriitor europeni. De asemenea, s-au tradus opere din mulţi poeţi şi romancieri români şi putem aştepta cu încredere rezultatele, fceea ce nu trebuie uitat niciodată este izvorul permanent de inspiraţie al tuturor acestor creatori: tezaurul lingvistic şi artistic popular. Pentru că toţi au băut din spiritualitatea poporului român, din creştinismul lui, din filosofia vieţii, din atitudinea lui în faţa existenţei, unii conştient, alţii fără să o ştie. Dar şi aşa, continuitatea organică dintre tradiţie şi operele lor a fost evidentă/] [Los Rumanos Breviario historico. Madrid: Editorial Stylos (Publicaciones del Instituto Rumano de Cultura), 1943, trad. După originalul spaniol de Aurica Brădeanu].

CRONOLOGIE SUMARA

Cu vreo 2000 de ani în. De H.

— Apariţia în istorie a geto-daci-lor în Dacia.

Secolul al Vl-lea în. De H.

— Herodot scrie despre religia geto-dacilor.

335 ani în. De H.

— Alexandru cel Mare traversează Dunărea în Dacia.

Anul 292 în. De H.

— Regele Dromihetes distruge armata Regelui macedonean Lisimah.

Cu un secol în. De H.

— Marele conducător dac Burebista. Anul 85 după H.

— Dacii, sub domnia lui Decebal, atacă pe romani şi ies biruitori.

— 102 după H.

— Primul război al lui Traian contra lui Decebal.

— 106 după H.

— Al doilea război al lui Traian. Decebal se sinucide, iar Dacia devine provincie romană.

Secolul al III-lea – Dacia jelix este atacată de barbari.

— 274 – Aurelian retrage legiunile din Dacia.

— Monumentul Tropaeum Trajani din Dacia inferioară (Do_ brogea) este restaurat de împărat.

— Împăratul Constantin traversează Dunărea.

Secolul al IV-lea – Daco-romanii se creştinează.

— Invazia hunilor.

Secolul al Vl-lea – Invazia longobarzilor şi avarilor.

— Apare numele România pe o inscripţie greacă din Sir-mium.

Secolul al Vll-lea – Invazia slavilor.

— 906 – Invazia maghiarilor în Europa Centrală.

— Prima menţiune a valahilor sau românilor.

Sfârşitul secolului al Xl-lea – Blakumen pe o inscripţie runică din Sjonhem.

Secolul al XH-lea – Valahii în Cântecul lui Roland.

— 1193 – Principii români din Transilvania secolului al X-lea. Apar menţionaţi Sn Gesta Hungarorum.

— Rebeliunea valahilor contra împăratului bizantin, întemeierea Imperiului româno-bulgar.

— Terra Blacorum în Transilvania.

— Mare invazie tătară în Europa Centrală.

— Principele român Litovoi şi Seneslau în Oltenia.

— Prima menţiune a Principatului Munteniei (Valahia) în Cronical ui Otokar din Siria.

— Prima menţiune a lui Basarab, creatorul dinastiei Munteniei.

— Întemeierea celui de al doilea principat român (Moldova).

— 1418 – Mircea cel Bătrân.

— Prima bătălie a lui Mircea contra turcilor.

— 1432 – Alexandru cel Bun.

— Ion Corvin de Hunedoara, mare voievod, al Transilvaniei^ îi învinge pe turci.

— 1462 – Vlad Ţepeş.

— 1504 – Ştefan cel Mare.

— Marea victorie contra turcilor la Vaslui.

— 1538 – Petru Rareş.

— 1601 – Mihai Viteazul.

— Unirea celor trei principate române – Muntenia, Moldova şi Transilvania – într. Un singur stat.

— Turcii asediază Viena.

— 1654 – Matei Basaralp domneşte în Muntenia.

— 1635 – Vasile Lupu, în Moldova.

— 1688 – Şerban Cantacuzino.

— 1714 – Constantin Brâncoveanu.

— Recucerirea Budei de austrieci.

— 1711 – Dimitrie Cantemir.

— Petru cel Mare este învins de turci la Stănileşti.

— Austriecii cumpără de la turci o parte a Moldovei (Bucovina).

— 1785 – Răscoala românilor din Transilvania (Horia, Cloşca, Crişan).

— Suplex libellus valachorum al românilor din Transilvania.

— Ruşii ajung, pentru prima dată în Istorie, la râul Nistru. 1821 – Ruşii smulg o parte a Moldovei (Basarabia).

— Răscoala lui Tudor Vladimirescu.

— Răscoala românilor din Transilvania (Avram lancu). 24 ianuarie 1859 – Principele Alexandru loan Cuza este ales, în acelaşi timp, în Moldova şi în Muntenia.

10 mai 1866 – Principele Carol de Hohenzollern urcă pe tronul

României.

31 iulie 1877 – Ruşii în situaţie dificilă la Plevna (Bulgaria) cer ajutor românilor.

Decembrie' 1877 – Plevna cade, turcii cer pace. Independenţa totală a României.

10 mai 1881 – România devine regat.

10 octombrie 1914 – Moartea regelui Carol l.

— 1927 – Regele Ferdinand.

— 1917 – România în Marele Război.

24 ianuarie 1918 – Basarabia declară unirea ei cu România.

28 noiembrie 1918 – Bucovina declară şi ea unirea, l decembrie 1918 – Transilvania, de asemenea, declară unirea cu

România.

— Revoluţia comunistă a lui Bela. Kun în Ungaria este anihilată de trupele române.

— 1940 – Domnia lui Carol al II-lea.

27 iunie 1940 – Ultimatum din partea Sovietelor, care iau în stă-pânire, pentru a doua oară, Basarabia.

30 august 1940 – Arbitrajul de la Viena şi cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei.

6 septembrie 1940 – Regele Mihai urcă pe tron.

28 iunie 1941 – România intră în război cu U. R. S. S. Vara lui 1941 – Recucerirea Basarabiei şi Bucovinei.

COMENTARII LA LEGENDA MEŞTERULUI MANOLE

Prefaţă f

Cartea de faţă apare cu o întârziere de cel puţin şase ani. Într-unul din cursurile de istoria şi filosofia religiunilor pe care le-am ţinut la Facultatea de Litere din Bucureşti (1936- 1937), suplinind conferinţa de Metafizică a profesorului Nae lonescu, am avut prilejul să expun, în liniile lor mari, conţinutul şi rezultatele acestei cărţi. O versiune tehnică a acelor lecţiuni, cu tot aparatul ştiinţific necesar, a fost mai demuit pregătită – sub titlul Manole et Ies rites de construction – pentru revista Zalmoxis: împrejurările, şi îndeosebi prelungita absenţă din ţară a editorului, au făcut ca volumele din Zalmoxis să apară la intervale tot mai neregulate, aşa încât, înainte de a publica versiunea tehnică *, am socotit că n-ar fi lipsit de interes să dau la lumină Comentariile de faţă.

Dificultatea pe care am avut-o de întâmpinat era, în primul rând, de ordin formal: pentru a le face accesibile unui număr cât mai mare de cititori, Comentariile trebuiau ferite de schelăria erudită şi bibliografică, inevitabilă unui asemenea studiu; pe de altă parte, aparatul critic şi bibliografic nu putea fi pe de-a-ntregul sacrificat, pentru că niciodată n-am cerut cititorului să ne creadă pe cuvânt si, mai ales, pentru că nu voiam să acordăm paginilor de faţă faima, nemeritată, a unui „esseu”. Este de mult convingerea noastră că o filosof ie a culturilor populare (Subl. Editorilor) nu se poate clădi decât după o lungă şi disciplinată familiaritate cu documentele pe care folklorul, etnografia şi istoria religiunilor ni le pun la îndemână. Această familiaritate presupune ani de cercetări fără glorie, extenuante analize „verticale” ale unui singur sector, sau laborioase anchete „orizontale'4 pentru precizarea circulaţiei unui motiv – dar, între altele, ea are avantajul de a feri pe cercetător de orice generalizare pripită si, mai ales, îl îmbogăţeşte cu o anumită putere de divinaţie, îngăduindu-i să

* Această „versiune” nu a apărut niciodată.

Distingă ceea ce e arhaic şi permanent de ceea ce e secundar şi local în creaţiile folklorice.