Mircea Eliade

Ce se întlmplă cu faptele şi personajele istorice în memoria populară? Devin cu tiinpul impersonale, îşi pierd toate elementele concrete, contingente, specifice; într-un cuvlnt, îşi pierd structura lor „istorică”, asimilându-se unor stări sau tipuri impersonale. Ceea ce noi numim, adesea greşit, „mitic” şi „fantastic”, este în cazul de care ne ocupăm aici doar transpunerea în termeni impersonali („metafizici”) a unor întâmplări sau oameni care au participat cândva la contingenţă şi istorie, (Subl. Editorilor). „Gândirea colectivă”, ca şi metafizica, nu poate folosi decât categorii şi realităţi impersonale.

Este greşit, aşadar, să se spună că un om mare – un erou sau un binefăcător – trăieşte etern în memoria neamului său. El poate trăi astfel doar dacă se scriu cărţi despre el. Dar memoria vie a poporului nu-i păstrează prea multă vreme conturul său istoric; îl încorporează categoriei din care a făcut parte (erou, rege, sfânt). „Gloria” eroilor greci era doar un fel de a vorbi. Căci se păstrau şi se comemorau nu fapte istorice, ci fapte eroice; aparţinând deci unei categorii, nu unui eveniment. De altfel, faptele eroilor şi ale regilor de multe ori treceau de la un nume la altul. Se păstra, deci, nu „autenticitatea” faptului, ci categoria din care a făcut parte.

Omul moarte, aşadar, şi în „amintirea populară”. Moare în ce are el contingent, personal, istoric. Se păstrează tipul lui spiritual, în care se încorporează, cu trecerea vremii, foarte 'multe personaje istorice *.

* Tip de „lege” folclorică de care a făcut mult caz autorul.

Straniu că aceeaşi atitudine se întâlneşte şi în con-tia pe care Ş*~° ^ceau cei vechi despre nemurire. Nu ră-Cefrie din „sufletul omului” decât ceea ce este impersonal; „^rincipiul”, nu „persoana”. Dar este o problemă care ne-ar duce prea departe.

[„Cuvântul”, 25 martie, 1938, p. 2], URME ISTORICE IN FOLKLORUL BALCANIC

Bun cunoscător al limbilor şi literaturilor sud-slavice, d', Al. Iordan şi-a ales ca subiect pentru teza sa de doctorat Leş relations culturelles entre Ies Roumains et Ies Slaves du Sud (Imprimeria Naţională, 1938, 108 pagini). Subtitlul lucrării delimitează precis scopul cercetărilor d-lui Al. Iordan: Trace s des voedes roumains dans le folklore balkanique. Într-adevăr, după câteva pagini sintetice în care autorul rezumă relaţiile culturale între ţările româneşti şi slavii sud-dunăreni, cartea cuprinde numai materiale documentare asupra rolului pe care îl au câţiva dintre voevozii români în folclorul balcanic, îndeosebi în literatura populară bulgară.

Problema „istoricităţii” anumitor evenimente sau personaje din literatura populară, îndeosebi din baladă, nu este nouă. În Occident ea se dezbate chiar de la începuturile ştiinţei folclorice. Ipoteze asupra genezei baladei şi, deci, asupra eventualelor elemente „istorice” au emis în ultimul timp câţiva savanţi din ţările vecine. La noi, unul dintre cei mai bine pregătiţi folclorişti, d. Petru Caraman, a publicat un lung şi erudit studiu: Contribuţii la cronologizarea şi geneza baladei populare la români („Anuarul Arhivei de Folclor”, voi. I, 1932,. P. 53-105: voi. II, 1933, p. 21-88), studiu pe care nu-1 vt-dern menţionat în bibliografia folosită de d. Al. Iordan. D. Petru Caraman a încercat să stabilească elementele „istorice” care stau la baza cântecului bătrânesc: Mar coş Paşa (Buruia-man Pasa), cercetând nenumărate izvoare polone de la sfâr-şitul sec. XV, în care/sunt relatate episoadele dramaticei expediţii turceşti în nordul Moldovei, în iarna anului 1498, când o armată întreagă şi-a găsit moartea din pricina gerului. Concluziile la care ajunge d. Caraman, după atât de erudite şi precise analize, nu sunt prea încurajatoare. „Trebuie să constatăm că de fapt nu e vorba aici de reconstituirea unui eveniment istoric pe baza baladei populare, ci de o recunoaştere a lui în creaţiunea folklorică şi de o identificare a datelor aflate acolo cu cele din izvoarele istorice. Produsul folkloric – de orice specie ar fi – nu îndreptăţeşte pe nimeni la nici un fel de reconstituiri istorice. La identificarea evenimentului din el insa – după tipul celei realizate de noi – folkloristul are dreptul, în anumite cazuri, iar adesea e chiar nevoit s-o încerce („Anuarul.”, II, p. 87-88).

D. Al. Iordan este mai norocos. Materialele folklorice de care dispune îi permit să reconstituie anumite aspecte din istoria voevozilor români, Dan, Mircea si, Minai Viteazul. D-sa crede, (chiar op. Laud., p. 84) că. Textele folklorice balcanice, îndeosebi bulgăreşti, contribuiesc serios la „elucidarea anumitor chestiuni asupra cărora studiile istorice nu dau referinţe îndestulătoare sau se contrazic”. Printre aceste elucidări, d. Al. Iordan notează bănuita asociere la tron a lui Radu Basa-rab cu tatăl său Vladislav; raporturile între voevodul Munteniei Dan I şi ţarul bulgar Şisman; conflictul dintre Dan şi fratele său Mircea cel Bătrân.

Nu ştiu în ce măsură istoricii evului mediu românesc şi balcanic vor accepta rezultatele cercetărilor d-lui Al. Iordan. Ele sunt, în orice caz, pline de sugestii, atât pentru istoric, cât şi pentru folklorist Fireşte, cu anumite restricţii; de care, de altfel, ţine seama şi autorul nostru. Bunăoară, d. Al. Iordan cunoaşte şi citează observaţiile lui Arnaudov că elementele folklorice „istorice” trec repede în rituri (op. Cit., p. 28, notă). De altfel, chiar numele voevodului Dan apare deseori în colinde (p. 42-43). Cât. De multă „istoricitate” este păstrată în balada voevodului Dan se vede după amănuntul că acesta scapă pe un mic balaur ai cărui părinţi îl răsplătesc (p. 46). Se vede, de asemenea, după „vânătorile” lui Dan, în care nu rareori întâlneşti un cerb cu coarne de aur (p. 47, notă). Fantasticul macerează istoria *. Sau, cu alte cuvinte, tipul transfigurează individul; „întâmplările”, „evenimentele” sunt înghiţite şi totalizate de „categorii”.

Este drept că în folklorul sud-dunărean s-au păstrat foarte multe indicaţii despre cearta dintre Dan şi fratele său Mircea f op. Cit., pagina 60, etc.). Dar acest amănunt s-a păstrat pentru că se potrivea de minune cu o străveche temă mitică şi folklorică: fraţii inamici. Dovada cea mai bună că mentalitatea

Iclorică dizolvă profilul „istoric” al unui mare erou – este faptul că toate legendele sud-dunărene asupra iui Minai Viteazul vorbesc de căsătoria sa incestuoasă * cu sora sa Stăn-hita şi povestesc că mama sa a ajuns doica propriei sale fiice (op. Cit., p- 70).

Este adevărat, s-au păstrat unele amănunte istorice din viaţa lui Minai Bravul: luptele sale necurmate cu paginii, moartea sa prin trădare. Dar „luptele cu paginii” aproape că nu mai constituie, pentru Balcanul medieval, istorie: este un destin, e o „probău prin care trebuie să treacă orice erou, orice şef (întocmai cum erau, la cei vechi, considerate „probe” aventurile eroilor în luptă cu monştrii). De altfel, chiar numele de Mihai Bravul este un nume colectiv, fiind dat m baladele bulgăreşti mai multor şefi care au luptat împotriva turcilor (op. Cit., p. 69). Asta înseamnă că lupta contra turcilor nu mai era un fapt, un eveniment, ci o categorie, un destin.

Dar să ne întoarcem la căsătoria incestuoasă a lui Mihai BravuL D. Alexandru Iordan mărturiseşte că se află în faţa, unui „complex Oedip”, pe care nu-1 găseşte justificat de nici un izvor istoric, (p. 72). Nu e mai puţin adevărat că acest amănunt – - care nu e istoric ci mitic – - domină baladele sud-slave care pomenesc de Mihai Bravul. Schema este de-a dreptul mitică: incestul, căsătoria, cu propria soră, umilirea şi suferinţa mamei (ajunsă „doică” la copiii ei).

De observat, asemenea, căsătorii incestuoase, urmate de umilirea mamei – se întâlnesc în folklor în legătură cu fraţii gemeni; tip universal de legendă pe care 1-a studiat cu atâta pricepere Rendel Harris (The Dioscuri în the Christian Le-gends, London, 1903; The Cult of the Heaverily Twins, Carn-bridge, 1906; Boanerges, Cambridge, 1913, etc.). Din docuAlt tip de „iege” folclorică.

* Balada bulgară începe astfel: „S-a răsculat Ţara Vlăşească

Tara Vlăşească şi Bogdănească, Le-a răsculat Mihai Voevodul.

Pe bătrânt îi robea, pe tineri îi lua

Si şi-a fost luat Mihai Voevodul, Mihai Voevodul, pe sora sa

Pe sora sa ca tânără soţie, Pe mamă-sa a luat-o ca roabă bătrână, Roabă bătrână, sluga Visa”.

(Al. Iordan, Mihai Viteazul în folklorul balcanic, Bucureşti, 1935, P- 21).

Mente] e pe care le reproduce dl. Al. Iordan nu se vede că Mi-hai Bravul ar fi avut, în imaginaţia populară sud-dunăreană, un. F rate geamăn. Slnt însă legende în care amintirea fratelui se pierde repede. Problema rămâne, în orice caz, deschisă. Şi soluţia „fraţilor gemeni” n-ar fi singura. Sunt alte legende cu, „eroi”, în care incestul şi umilirea mamei sunt elemente fundamentale.

Lată, însă, cit de departe ne aflăm de „istorie”. Asta nu înseamnă că memoria populară nu recepţionează evenimente istorice. Dl. Caraman citează undeva în studiul d-sale exemple de poezii populare poloneze în care se păstrează ecoul revoluţiei sociale din 1848. Am cetit şi noi poezii populare româneşti (din colecţia Institutului Social Român) în care se păstrase istoria reformelor agrare: -i.

„Şi la şaizeci şi trei Cu vodă Ştirbei.” *

Evenimentele recente, bunăoară războiul, s-au înregistrat în poezia populară. Cu timpul însă, evenimentele acestea îşi pierd autenticitatea, individualitatea; se topesc în forme generale, în tipuri, în categorii, S-a făcut socoteală că memoria populară păstrează amintirea unui mare eveniment cam vreo 300 de ani. Aceasta nu pentru că după trecerea celor 300 de ani evenimentul e uitat, ci pentru că e asimilat tipului supra-istoric cu care poporul sfârşeşte prin a-1 confunda. Un anume voevod sau haiduc sfârşeşte prin a fi identificat şi, deci, des-individualizat, cu Eroul. O anumită luptă istorică se topeşte în categoria luptei cu monstrul şi aşa mai departe.

Rămân încă foarte multe lucruri de spus, sugerate de lectura interesantului memoriu al d-lui Al. Iordan. Vom reveni, deci.

[„Cuvântul”, 21 martie, 1939, p. 3].

Citează din memorie.

CĂRŢILE POPULARE IN LITERATURA ROMÂNEASCĂ

Dl profesor N. Cartojan este fără îndoială cel mai harsi mai merituos continuator al lui Haşdeu şi Dr. Gaster. Cărţile populare în literatura românească se revendică de la Cuvente den bătrâni (1878, 1879) şi Literatura populară românească (1838). Primul volum al operei d-lui Cartojan studia epoca influenţei sud-slave. A trebuit să treacă aproape zece ani ca să apară cel de al doilea volum, cuprinzând istoria textelor literaturii populare din epoca „influenţei greceşti. Cetitorul care parcurge acest bogat volum înţelege lesne pricinile pentru care redactarea lui a întârziai atâţia ani. De altfel, autorul însuşi a socotit necesar să amintească, în prefaţa volumului II (p. l-3), principalele dificultăţi cu care a avut de luptat. Numărul imens de manuscrise (5,637 condice), dintre care o bună parte neinventariate, „adesea rău scrise, fără titlu, sau cu titlul schimbat, cu paginile de la început şi de la sfârşit uneori pierdute”; bogatul material folkloristic publicat în revistele noastre de specialitate sau risipit într-o sumă de periodice; cercetările critice tipărite de către savanţii străni şi care, în majoritate, lipsesc din bibliotecile româneşti – - iată câteva, numai, din greutăţile întâmpinate de autor. Este drept că drumul fusese tăiat de cei doi iluştri pionieri, Ilasdeu şi Gaster; îndeosebi de Gaster. Dar unele din ipotezele generale de lucru ale acestor predecesori de geniu fuseseră controversate sau chiar respinse de cercetătorii care i-au urmat. Bunăoară faimoasa ipoteză bogomilică a lui Haşdeu a fost radical corectată de regretatul Dem. Russo 2. Pe de altă parte, poziţiile teoretice ale folk-lorului, etnografiei şi literaturii populare s-au modificat, din vremurile când scriau Haşdeu şi Gaster şi până astăzi. De a-ceastă modificare teoretică a trebuit să ţină seama d. Cartojan, aşa cum dovedeşte numeroasele sale referinţe la studiile folkloristilor şi etnografilor străini.

„Oricât de grea a fost această muncă”, mărturiseşte autorul în Prefaţă (p. 2), „ea ne-a dat totuşi satisfacţia ele a fi descoperit în literatura noastră românească circulaţia unqr texte necunoscute până la noi, precum: romane cavalereşti din evul mediu, ca bunăoară Imberie şi Margarona, o prelucrare grecească a celui mai frumos roman al Franţei medievale. Pierre de Provence et la belle Maquelonne, sau romanul Troiei al truverului normand din veacul al XH-lea, Be~ noist de Săi nte-M aure, în prelucrarea judecătorului din Mes-şina, Guido delle Colonne, sau texte de natură religioasă ca. Protoevanghelia lui lacou, jraiele Domnului, sau legende de origine bogomilică cu răsfrângeri adânci în colindele populare, precum Lupta arhanghelului Mihail cu Satana, sau Disputa Mântuitorului cu Satana, ori Indice de cărţi populare oprite de Biserică”. Şi, încă, autorul nu aminteşte decât câteva dintre rezultatele cercetării sale. Bogăţia acestei cărţi nu poate fi apreciată decât parcurgând listele manuscriselor studiate până în cele mai mici amănunte, urmărindu-se filiaţia şi variantele unui text popular. La toate acestea se adaugă informaţia critică, într-adevăr internaţională. Autentic urmaş ai lui Haşdeu şi Gaster, dl. Cartojan foloseşte, pentru reconstituirea istoriei cărţilor populare din literatura română, publicaţii în vreo 8-9 limbi europene, îndeosebi studii scrise în limbile slave şi în greaca modernă. Asta nu înseamnă, fireşte, că bibliografia critică este exhaustivă 3. Dar ţinând seama de tradiţia culturii româneşti şi de ce se poate realiza în cadrele unei „culturi mici”, cum este a noastră, efortul d-lui Cartojan întrece orice lauda.4

Mărturisim din capul locului că, în ceea ce ne priveşte, ne interesează mai puţin istoria difuziunii unui motiv folklo-ristic sau a unei cărţi populare, decât sensul pe care îl poate avea prezenţa, frecvenţa sau absenţa unei asemenea cărţi în literatura noastră populară. Nu doară că nu am aprecia cum se cuvine munca aceasta considerabilă de colaţionare a manuscriselor, de urmărire a motivelor, de clasificare a variantelor. Ea este nu numai vrednică de toată stima, dar şi absolut indispensabilă. Atât timp cât nu e desţelenit terenul, _, nu se poate risca nici o interpretare definitivăAm făcut însă această mărturisire ca să justificăm tot ce vom spune în paginile ce urmează. Unde cetitorul nu va găsi o expunere amănunţită a cercetătorilor d-lui profesor Cartojan, ci numai dezbaterea anumitor aspecte teoretice ale rezultatelor la care a ajuns emeritul autor.

Tot ce este istorie, fireşte, interesează. Circulaţia unei variante de legendă interesează pe istoric tot atât de mult ca' şi circulaţia unei teme metafizice. Tot ce se petrece în timp, tot ce devine, lăsând urme şi documente, solicită cu o egală justificare atenţia istoricului. Cărţile populare sunt documente care au circulat, s-au transformat, trecând de la un la altul, de la un veac la altul – şi toate vicisitudinile ^riei lor interesează pe cercetător. A afla etapele prin ca-ipcartea Hezar Afsâneh a devenit Halima-ua noastră este, „-T igur un lucru instructiv şi pasionant. Reconstituirile aces-a nu'conduc, însă, la anumite concluzii teoretice? Faptul, bunăoară, că un neam primeşte şi asimilează numai anumite legende şi cărţi populare, respingând sau uitând altele, nu e destul de semnificativ ca să se ţină de el în înţelegerea structurii spirituale a acelui neam? Sârbii au cunoscut şi tradus celebrul român Tristan (Tryscam). Versiunea sârbeas-că s-a pierdut, dar s-a păstrat o traducere rusească din sec. XVI. De ce a fost uitat romanul acesta magnific de lumea slavă? De ce n-a lăsat urme în literatura românească populară? Este drept că influenţa occidentală a fost zăgăzuită prin ocuparea peninsulei balcanice de către turci. Dar romanul lui Tristan apucase să fie tălmăcit. Difuzarea iui n-a fost sufocată de către stăpânirea otomană, căci atâtea cărţi populare circulau atunci în toată peninsula balcanică, nestingherite. Să se explice oare „insuccesul„ legendei lui Tristan prin marile deosebiri care existau între societatea balcanică şi societatea aristocratică descrisă în romanul breton? Dar, aşa cum vom vedea îndată, asemenea deosebiri nu constituie o piedică în adevăratul înţeles al cuvântului. Puterea de adaptare şi localizare a meşterilor povestitori esfce exceptior: De asemenea, nu se poate vorbi de o rezistenţă, fată do romanele cavalereşti din partea acelor popoare care n-au cunoscut cavaleria şi organizarea feudală. Volumul II al d-lui Cartojan stă mărturie de câte romane cavalereşti occidentale au fost cetite şi răspândite în ţările româneşti, după traduceri neo-elene. De ce tocmai romanele din ciclul breton n-au „prins„ la slavi şi la români? Nu încape îndoială că au fost români care au cunoscut romanul lui Tristan; români din Croaţia sau din Serbia. De altfel, textele populare ca şi creaţiile orale, parcurg distanţe uluitoare. Moltke Moer> a arătat de multă vreme cum un motiv indian, în speţă buddhist („animalele recunoscătoare*') a ajuns în Europa pe calea textelor şi în Norvegia pe cale orală. Dar, fireşte, nici în Europa, nici în Norvegia, nu şi-a mai păstrat profilul buddhist; s-a localizat, a devenit atât de „autohton”, încât a păcălit pe cercetători prin spontaneitatea IUL.

Rezultatele analizelor d-lui Cartojan ridică la tot pasul asemenea probleme, care depăşesc literatura populară pro-priu-zisă, şi trebuiesc dezbătute cu mijloacele altor discipline

(istorice, sociologice, filosofie a culturii), încheind primul volum din Cărţile populare, dl. Carto j an observa că literatura populară scrisă din epoca influenţei sud-slave „a avut la început un caracter religios, a căpătat apoi în sec. XVI un caracter eroic şi a dobândit, în sfârşit, în sec. XVII o pronunţată notă didactică” (voi. I p. 265). Concluzia aceasta interesează, fireşte, istoria sufletului românesc. Mai ales că dl. Cartojan adaugă (ibid., 266) că toate textele populare erau foarte răs-pândite în toate clasele sociale. * E vorba, deci de un fenomen la care participă poporul românesc în întregimea lui. Dar schimbarea aceasta de „gust”, de la un secol la altul, verifică în aceiaşi timp un proces de laicizare a fantasticului, proces care e mult mai general şi care se întâlneşte în cadre mult mai largi deci t istoria cărţilor populare. Ceea ce am numit, cu oarecare aproximaţie, laiciz-ire. Î „fantasticului, este numai un aspect din fenomenul general al degradării fantasticului. De la religios se trece la epic, apoi la didactic; aceasta, în decurs de trei secole, în lăuntrul unei literaturi populare. Dar, tot ce e „fantastic„, tot ce aparţine extra-ra~ ţionalului – religie, magie, mit, legendă – începe să se degradeze îndată ce intră în „istorie„, îndată ce participă la „devenire„. (Subl. Editorilor) Toţi cercetătorii sunt de acord că legendele populare au la originea lor un sâmbure care nu mai aparţine „literaturii„, ci mitologiei, sau religiei; cu alte cuvinte, o preistorie care se cere explicată cu alte metode de-cât cele ale literaturii populare comparate. Un mit, bunăoară, sau elemente dântr-un mit (produs, la rândul lui, al unui ritual sau al unei concepţii metafizice primordiale) dau naştere, la un moment dat, unei legende. De la mit la legendă” procesul de laicizare, de degradare, este evident, îndată ce legenda aceasta începe să circule, să „trăiască”, participând la „istorie” – începe de asemenea să se transforme neîncetat, depărtându-se cât mai mult de sâmburele ei fantastic, căpă-tând tot mai multe elemente locale, etnice, concrete.

* Părerea este confirmată şi de un alt cunoscător al cărţilor populare, Mihail Sadoveanu: „în vremurile de care vorbim, o mare iogofeteasă, după cum spune un istoric, pe lângă nenumăratele-i ne-vricaie, istericale, tabieturi, gusturi fistichii, stenahorii, chichirmosuri şi alte marafeturi, n-avea cultură superioară unui absolvent a trei clase primare. Vieţile sfinţilor şi celelalte le înţelegea ea, le asculta ş-i le înţelegea şi ţiganca careţi împletea părul şi-i ţinea la îmbrăcat caţaveica de samur” (Mihail Sadoveanu, Poezia populară, Editura „Junimea”, Iaşi, 1981, p. 96).

Romanul iui Alexandru Machedon, bunăoară, are înapoia o bogată şi complicată preistorie. O „mistică” solară şi reia creatoare de Eroi în luptă cu monştri. Eroi porniţi în Cutarea Apei vieţii, a Plantei Vieţii făr'de moarte etc. Lucru-c. Le smt prea complicate ca să le putem aminti aici (este n orice caz sigur că primele redacţiuni ale romanului Ale-^andria cuprind un amestec ciudat de legende străvechi, de fragmente mitologice Mrecognoscibile ca atare, de amintiri istorice etc. În învălmăşeala aceasta între mit şi istorie s-au păstrat totuşi destule elemente concrete; grecitatea, politeism, călătoria lui Alexandru în India, luptele lui cu Pirus. Etc. Ince-pând însă să circule şi fiind asimilate de popoare felurite veacuri de-a rândul, Alexandria se depărtează necontenit nu numai de sâmburele ei primordial (preistoria romanului), dar şi de forma sa grecească. Intrat în „istorie”, Alexandria îşi alterează tot mai mult esenţa sa fantastică, localizându-se şi „etnicizându-se” necontenit. Procesul acesta a fost bine rezumat de d. Cartojan în voi. I (p. 210). „Astfel, în prelucrarea persană a romanului lui Alexandru cel Mare, Alexandru-Iskender – a devenit un adevărat erou naţional: este fiul lui Darie, „Darab„, şi al fiicei lui Filip, iar la capătul războaielor sale, după^ victoria asupra lui Por, întreprinde un pelerinaj la Kaaba. În redac-tiunile medievale ale Occidentului, romanul a dobândit un pronunţat colorit feudal. Alexandru e înconjurat de cei 12 pairs, de amiralul Babilonului şi de o întreagă curte de vasali, şambelani, duci: – - ba şi un jongleur îşi face apariţia în acest colţ do lume medjevală. În re'dacţiunea' noastră, Alexandru împărat poartă.pe cap, ca şi domnii noştri, „gugiuman„ cu stemă de aur şi pene „albe de stratocamil„, se îmbracă în „caftan de aur„, este înconjurat de „voevozi, vornici, vistieri şi căpitani„ şi nu-i lipseşte, fireşte, nici „vraciul„. Ba uneori se schimbă, din cauza trecerii de la o religie la alta, chiar caracterul eroilor, în versiunea românească a romanului Troiei (tălmăcire după Guido delle Colonne, printr-un intermediar necunoscut, probabil grecesc) se vorbeşte despre „spurcata Elena„ şi „necuratul Paris”.

Procesul acesta de localizare şi etnicizare al produselor folklorice este, de altfel, universal şi nu poate fi considerat drept o caracteristică exclusivă a mentalităţii populare. Călătorii greci în Orientul antic, care erau erudiţi şi cosmopoliţi, descriau mitologiile asiatice în conformitate cu clasificările şi onomastica mitologiei helene: vorbeau, deci, de Hercule, de Apollon, de Hera. Adrian găsea în India „gymnosofişti”. Da altfel, cum ar fi putut vorbi bunăoară, traducătorul român a] Alexandriei despre armata lui Alexandru, cu ce termeni tehnici csre SĂ poată fi înţeleşi de publicul căruia i se adresa? Este interesant de observat, cu acest prilej, că alterarea profilului originar al unei legende se împlineşte şi prin alte procese, paralele sau chiar -contrarii, localizării şi etnicizării mai BUS menţionate. Se întâmplă, bunăoară, fenomenul des-indivi-dualizării personajului istoric al unei legende, transformare: lui din personaj istoric în Erou. Caracterele precise, persoanele se şterg, în memoria populară – fiind înlocuite cu virtuţile Eroului: ceea ce era individual, devine tip: întâmplările îşi pierd culcarea şi rezonanţa lor autentică, devenind categorii. Este important de remarcat că memoria populară nu păstrează mai mult de 300 * ani nici o amintire istorică: totul se des-in-drvidualizeazâ şi se obiectivizează; episoadele devin etapele unei aventuri tipice; adversarii se confundă cu forţele, întunericului personificate în „monstru”, în „păgân”; eroul este investii cu toate virtuţile şi prerogativele Eroului mitic. Faptele ca şi personajele istorice devin cu timpul impersonale, îşi pierd toate elementele concrete, contingente, specifice; într-un cu-vlnt, îşi pierd structura lor „istorică”, asimilându-se unor stan sau unor tipuri impersonale.

Procesele acestea -a) degradarea fantasticului, trecerea de la sâmburele primordial mitic la legende şi povesti în necontenită devenire şi alterare (culoare locală, etnicizare etc.), şi. B) transformarea elementelor istorice (personaje, întâmplări) în categorii folklorice – explică în bună parte fenomenul liteconcret (de la nivelul principiilor, în nivelurile profane ale dramei, episoadelor, culorii locale etc.); dimpotrivă, transfigurarea ejemeritelor istorice (personale) în categorii folklorice (impersonale) se realizează printr-o depărtare progresivă de nivelul în timpi arilor imediate şi o apropiere pronunţată de r Ivi'JoJ' categoriilor şi realităţilor impersonale, imutabile. Crea-:'.'.'.'. Populare – fie ele exclusiv orale, fie texte scrise – se: – oarecum la „mijloc”, între nivelul principiilor pure (simbol, metafizică şi magie ~- care stau la obârşia oricărui