| Maniheismul reprezintă o nouă fază a gnosticismului, el este un produs gnostic sincretist, un amestec de parsism, budism, de veche teosofie babilonian-haldeică şi de idei creştine. Sistemul are un caracter mai oriental decât celelalte sisteme gnostice şi oarecare asemănare cu elchesaismul, cu gnoza siriană. El pretindea să fie nu doar un sistem pentru iniţiaţi, ci o adevărată biserică, o nouă religie universală. Întemeietorul sistemului este considerat Mani, persan de origine. Sistemul lui este cel mai bine format şi mai consecvent dintre cele gnostice, deşi cu idei împrumutate, el este conceput mai original. La el, cele două împărăţii, cea a luminii şi întunericului, se găsesc în cea mai mare opoziţie. Ele sunt personificate, vii, veşnice, necreate.
Eliberarea se face prin învăţătura lui Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, în trup omenesc aparent şi a murit tot în aparenţă. Învăţătura lui a fost falsificată de Apostoli. Mani pretindea că o restabileşte el.
În organizarea sectei sale, Mani a imitat creştinismul. El şi-a ales 12 apostoli şi 72 de preoţi-episcopi, diaconi şi evanghelişti. Maniheii imitau Botezul şi Euharistia, având rituri asemănătoare. Sărbătoarea principală era ziua morţii lui Mani. Morala sectei era severă, pentru cei aleşi, nu şi pentru ceilalţi. Aleşii se abţineau de la carne, ouă, lapte şi vin, de la lucrul manual, de la plăceri. Ei erau vegetarieni. Secta s-ai întins în Imperiul roman, unde a fost persecutată de unii împăraţi păgâni sau creştini.
Prin pericolul pe care-l prezenta pentru creştinism, gnosticismul a fost pentru Biserică şi un stimul. Cert este că teologii ortodocşi au trebuit, combătând gnosticismul, să lămurească şi să fixeze doctrina Bisericii.
Dostları ilə paylaş: |
