Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Antitrinitarismul

Învăţătura despre Sfânta Treime i-a preocupat pe teologii şi filosofii creştini încă din primele secole ale existenţei Bisericii. Existenţa Sfintei Treimi fiind o taină, mintea omenească oricât de pătrunzătoare ar fi, tot nu ar putea ajunge la dezlegarea ei, şi omul trebuie să primească acest adevăr prin credinţa care i-a fost descoperită lui de Dumnezeu. Apelându-sa la unele analogii s-a ajuns ca dogma Sfintei Treimi să fie mărturisită corect. A fost dezvoltate însă adeseori învăţături greşite care au dus la apariţia ereziilor antitrinitare.

Antitrinitarismul este prin urmare o învăţătură greşită privind dogma Sfintei Treimi. În istoria creştinismului au fost cunoscute două direcţii antitrinitare: antitrinitarismul dinamic, care aşează persoanele dumnezeieşti în subordonare verticală şi mărturiseşte o deosebire clară între Tatăl şi Fiul, ajungându-se uneori la diteism, şi antitrinitarismul modalist, care păstarează unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi, însă nu mărturiseşte persoanele treimice cu însuşirile lor proprii. Prima direcţie încerca să explice dumnezeirea Fiului în raport cu Tatăl, în timp ce a doua încerca să explice monoteismul creştin, însă ambele au ajuns în final la negarea dogmei Sfintei Treimi.

Împotriva antitrinitarismului Biserica a afirmat unitatea fiinţei dumnezeieşti şi personalitatea Fiului ca ipostază divină, ca Logosul întrupat, mărturisindu-se şi dumnezeirea şi umanitatea Lui. Pentru a mărturisi deosebirea dintre Tatăl şi Fiul unii teologi ca Iustin Martirul, Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen şi alţii au preferat un subordinaţionism învăţând despre existenţa preomenească a Mântuitorului pornind de la textul biblic: „Tatăl este mai mare decât mine”. Această învăţătură a fost cu atât mai simplu de aplicat la persoana Sfântului Duh, unde textele scripturistice erau mai puţin clare şi precise.

1. Antitrinitarismul dinamic. Ca fondator al acestei erezii este considerat Teodot Curelarul originar din Bizanţ. Pe la anul 190, Teodot a declarat că nu l-a tăgăduit pe Dumnezeu, ci pe un singur om, înţelegând că Iisus este numai om, nu şi Dumnezeu.

Deşi învaţă că Dumnezeu este creatorul lumii, Teodot influenţat de ideile gnosticismului, îl considera pe Iisus simplu om, născut din Fecioara Maria prin voinţa Tatălui, care a trăit ca toţi oamenii, fiind însă foarte evlavios. La Botez în Iordan s-a coborât asupra lui Hristos Duhul Sfânt în chip de porumbel. Astfel El a primit putere dumnezeiască, dar nici acum el nu poate fi numit Dumnezeu, cel mult după învierea din morţi.

Învăţătura sa şi-o argumentează cu texte biblice care vorbesc despre umanitatea lui Iisus. Deşi a fost excomunicat de episcopul Victor al Romei, Teodot a reuşit să-şi atragă un grup de adepţi, formând chiar o şcoală sectară antitrinitară cu tendinţe raţionaliste şi cu interpretare gramatica-literară.

În Răsărit erezia a cunoscut o perioadă de revigorare în a doua jumătate a sec. III prin Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei (260-269). Sinodul convocat la Antiohia din 268 a hotărât depunerea lui din treapta episcopală, deşi nu se ştie exact dacă acest lucru s-a petrecut datorită rătăcirilor hristologice sau datorită indignării episcopatului sirian faţă de moralitatea lui. Pavel învăţa că Dumnezeu este o singură persoană, iar Logosul, numit raţiune sau înţelepciune dumnezeiască, locuieşte în El nu ca persoană, ci ca atribut. Logosul nu este o persoană sau o ipostază proprie, ci este impersonal ca şi raţiunea în om.

Iisus este omul născut în mod supranatural din Fecioara Maria. El nu este Fiu- persoană, ci Logosul lui Dumnezeu locuind în omul Iisus. Dumnezeu-Tatăl este unul, iar Fiul Lui este ca raţiunea în om. Înţelegând fiinţa sinonimă cu persoana sau ipostaza el afirma că Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl, ci este de o fiinţă cu Tatăl.

Logosul este numit fie înţelepciunea lui Dumnezeu, fie Duhul Sfânt. El S-a născut din Fecioara Maria ca om asemenea nouă, dar este mai bun decât toţi oamenii, pentru că este de la Duhul Sfânt. Asemenea profeţilor, în El a locuit Logosul dumnezeiesc, dar într-un grad mult mai înalt. Legătura dintre Logosul divin şi Iisus Hristos constă într-o unire morală şi nu fiinţială, Logosul locuind în Hristos ca într-un templu.

Uns de Duhul Sfânt la Botez, El a atins perfecţiunea morală, dar nu deţine dumnezeirea după fiinţă, căci Logosul este deosebit fiinţial de Iisus. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa Lui lipsită de păcat îi conferă superioritatea şi rămâne nedespărţit de Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu ne mântuieşte pe noi. Prin urmare, Iisus Hristos nu este Dumnezeu după fiinţă, ci prin virtutea Sa. Pentru că este înzestrat cu putere dumnezeiască îl numim Dumnezeu.