Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Politica religioasă a împăraţilor după Constantin cel Mare

Constantin cel Mare, fiind convins că pilonul esenţial al Imperiului îl formează tronul, a numit „caesares” pe fii săi Constantin II, Constanţiu şi Constans. Între aceştia a început o luptă disperată. Constantin II a primit prefectura Galia, Britania şi Spania cu Mauretania, având reşedinţa în Augusta, nordul Galileei; Constanţiu, diecezele Egipt, Orient, Asia şi Pont, cu reşedinţa la Constantinopol; iar Constans, Itali, Africa, Panonia, Tracia, cu reşedinţa la Sirmium. Deşi şi Constanţiu (337-361) şi Constans au căutat să urmeze politica tatălui lor, nici unul nu a putut să se ridice până la gloria acestuia.

Atitudinea celor doi faţă de păgânism a fost cu totul diferită de cea a tatălui lor. Fiind crescuţi şi educaţi în spiritul Evangheliei, au crezut că trebuie să facă tot posibilul ca să triumfe creştinismul. Astfel Constanţiu a emis la 341, o lege drastică împotriva celor ce jertfeau zeilor. Această hotărâre a fost adoptată şi de Constans. Cu excepţia templelor de la periferie, mai toate celelalte locaşuri de închinare ale păgânilor au fost distruse. Cultul zeilor însă era practicat şi în case particulare.

Constanţiu, amestecându-se în treburile Bisericii într-o măsură mai mare decât părintele său, ajutând la răspândirea ereziei lui Arie din Alexandria, şi-a atras atât ura ortodocşilor, cât şi dispreţul păgânilor.

Din 350, Constanţiu, după moartea fratelui său Constans, şi-a stabilit reşedinţa la Sirmium, care deveni pentru mai mulţi ani centru politic al Imperiului roman şi în acelaşi timp, centru bisericesc al lumii creştine. El a condus treburile publice ale Imperiului roman „cu o incompetenţă notorie, prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pentru a fi iubit, prea înfumurat pentru a fi mare”.

Cei trei fii ai lui Constantin cel Mare nu au avut moştenitori de linie bărbătească, prin urmare, tronul a revenit nepoţilor săi Gallus şi Iulian. Gallus, fiind acuzat de crimă de înaltă trădare, a fost executat în 354. Fratele său, Iulian, numit Apostatul (361-363), nu a fost educat pentru tron, fiind sortit să slujească altarului. Cu toate că a fost hirotesit citeţ în biserică, este trimis de unchiul său în Galia să lupte contra germanilor, dând dovadă de calităţi militare superioare şi de desăvârşit gospodar şi administrator. Proclamat imperator la Paris, la sfârşitul lui ianuarie 360, Iulian a ajuns la tronul imperial. Din acest moment o profundă schimbare s-a produs în inima tânărului. Motivele ce l-au determinat pe Iulian să se lepede de creştinism au fost urmările educaţiei primite din partea unor profesori păgâni, împrejurările de viaţă în care a trăit sub continuă nesiguranţă şi ameninţare cu moartea, precum şi a caracterului său.

La începutul domniei, Iulian n-a persecutat pe creştini, tratându-i în mare parte cu indiferenţă. Însă curând după înscăunare, Iulian s-a arătat ostil creştinilor, dar nu pe faţă. El se gândea să folosească îndeosebi ura teologică dintre partidele creştine, acordând în acelaşi timp libertate religioasă tuturor ereziilor, pentru ca nimicindu-se reciproc, să distrugă simultan forţa şi unitatea creştinismului.

Iulian a căutat să reformeze păgânismul, aşezându-l pe o temelie neo-platonică, amestecate cu elemente luate din creştinism. A preluat de asemenea, suprema demnitate de mai marele preoţimii păgâne din Întreg Imperiul roman şi a adus reforme păgânismului.

Contra creştinilor, Iulian nu a întrebuinţat forţa brutală, ci mai curând perfidia. El a anulat privilegiile şi drepturile de imunitate. Toate bunurile secularizate ale templelor păgâne au trebuit să fie restituite. În 362, a reînnoit împotriva creştinilor vechea perfidie a împăratului Maximian Daia, lăsând, ca toate alimentele din pieţele publice să fie stropite cu apă de la jertfele idolilor şi i-a oprit de a studia literatura greacă. Publică la 17 iulie 362 „Legea contra profesorilor creştini”, prin care li se interzice să profeseze în învăţământ pe motiv că ei nu cred în zei.

Scadenţa celor făcute creştinilor se apropia de sfârşit. În noapte de 26 spre 27 iunie 363, în cursul campaniei contra perşilor a fost rănit grav de o săgeată care i-a pătruns un ficat. Atât creştinii, cât şi păgânii au văzut în această moarte timpurie o judecată cerească. Odată cu el s-a stins şi şirul descendenţilor familiei împăratului Constantin cel Mare. Nimeni nu dorea să preia scaunul imperial. În cele din urmă, din voinţa ostaşilor, Iulian a căpătat un urmaş în persoana blândului şi înţeleptului Jovian ( 363-364).

Deşi acesta a fost creştin ortodox, adept al Sinodului de la Niceea din 325, păgânismul a continuat să trăiască. El a fost foarte îngăduitor cu păgânii şi s-a mulţumit doar cu interzicerea vrăjitoriei şi citirea viitorului din intestinele animalelor sacrificate zeilor. Înalţii demnitari păgâni care au participat activ la distrugerea bisericilor, au fost siliţi să suporte cheltuielile de refacere a lor. Jovian, neţinând în secret sentimentele sale nobile faţă de creştini, i-a repus pe aceştia în toate drepturile câştigate prin edictul de la Milan din 313, dar pierdute în timpul domniei Apostatului. Bucuria creştinilor nu a durat însă mult, pentru că la 17 februarie 364, Jovian a murit.

În locul lui, reprezentanţii armatei şi funcţionarii au ales ca împărat un alt distins general, pe Valentinian I (364-375). O lună mai târziu după proclamarea sa ca împărat acesta împarte conducerea Imperiului cu fratele său mai mic Valens (364-378). Astfel Apusul i-a revenit lui Valentinian I, iar Răsăritul fratelui său. Lumea Imperiului roman s-a divizat de bună voie în două jumătăţi.

Valentinian I deşi a fost un bon ortodox, a continuat şi el politica tolerantă faţă de păgâni, asigurând libertate deplină celor două credinţe ale Imperiului. El nu a vrut să devină judecătorul episcopilor creştini, dar nici prigonitorul păgânilor. Valens, fratele său şi-a însuşit şi el acest punct de vedere, ajutând însă cauza greşită a arianismului, al cărei protector a fost. Cel mai neplăcut pentru păgâni a fost ca toate averile retrocedate de Iulian templelor să treacă în proprietatea statului precum şi interzicerea sub pedeapsa morţii ritualurile nocturne din domeniul magiei şi al manticii. Cei care au avut mai mult de suferit, au fost filosofii neoplatonici, sofiştii, preoţii păgâni şi înalţii funcţionari de stat păgâni. Persecutarea păgânilor odată începută, cei doi împăraţi au interzis toate practicile păgâne, cu excepţia sacrificiului tămâierii. În urma acestor dispoziţiuni, rândurile păgânilor s-au tot rărit.

La moartea lui Valentinian I, tronul a revenit fiului său Graţian (375-383). Graţian, elevul poetului creştin Ausoniu, a fost un bărbat viteaz, blând şi bun, stând sub influenţa marelui ierarh Sfântul Ambrozie al Milanului (+397). Alături de Graţian, din voinţa luptătorilor, a fost proclamat fratele său vitreg Valentinian II (375-392), un copil de 4 ani, faţă de care el s-a purtat ca un tată. Când, la 378, Valens, împăratul jumătăţii orientale a Imperiului, a căzut în luptă cu goţii, Graţian a numit, în 379, august al Răsăritului, pe viteazul general Teodosie. Acesta poate fi considerat creatorul Imperiului roman creştin.

La 381, printr-un edict, Teodosie a oprit toate manticile. Un an mai târziu, Graţian, împăratul Apusului, a dispus ca o parte din preoţimea păgână să nu mai beneficieze de nici un fel de subvenţii din partea statului. De asemenea, au fost secularizate toate bunurile religiei păgâne. După aceasta a venit şi rândul fecioarelor vestale, care au fost înlăturate. Lovitura cea mai crudă, însă, a primit-o religia romană în 382, prin înlăturarea statuii Victoria, care fusese aşezată de Octavian August, în localul Curiei Senatului de pe Capitoliu.

Teodosie cel Mare a dat lovitura de graţie păgânismului, prin edictul de la 2 mai 381, el a poruncit ca toţi care s-au lepădat de adevărata credinţă creştină şi au trecut din nou la cultul zeilor, să fie lipsiţi de dreptul de moştenire, de dreptul de a testa cuiva averea sau de a beneficia de aceste drepturi. Jertfele şi ghicirea viitorului au fost interzise.

În 386, din ordinul împăratului Teodosie, toate templele din Asia şi Egipt au fost închise, iar în februarie 391 şi noiembrie 392, o ordonanţă imperială a interzis cercetarea templelor şi a altor locaşuri păgâne, precum şi aducerea oricărui sacrificiu.

Teodosie cel Mare, un înfocat ortodox, a luptat atât împotriva păgânismului cât şi contra sectelor. Sub Teodosie cel Mare, s-a ţinut în 381 Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, care a combătut erezia pnevmatomahilor şi a hotărât să se adauge la Simbolul niceean din 325, ultimele cinci articole referitoare la Sfântul Duh, Biserica şi viaţa viitoare, primind numele de Simbolul niceo-constantinopolitan. Ortodoxia niceeană recunoscută religie de stat, a obţinut poziţie specială faţă de toate celelalte crezuri şi confesiuni din Imperiul roman şi a spulberat definitiv iluzia păgânilor, mai ales a filozofilor şi a retorilor, că religia lor ar putea să mai reînvie.

Pe patul de moarte, Teodosie a dispus ca marea lui moştenire să treacă pe seama fiilor săi, Arcadiu (395-408), care a primit Răsăritul, şi Honoriu (395-423), care a primit Apusul.

Arcadie şi după el fiul său, Teodosie II (408-450) au dus la bun sfârşit toate dispoziţiile lăsate de Teodosie cel Mare.

Lui Teodosie II i-a urmat viteazul general Marcian (450-457). Acesta a fost primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului de Constantinopol. Încoronarea împăraţilor de către patriarhul de Constantinopol, începând cu anul 450, s-a păstrat de-a lungul întregii existenţe a Imperiului bizantin, până la căderea Constantinopolului sub turci, în 1453.

Sub Marcian, s-a ţinut în 451 Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, care a combătut monofizismul şi a definit raportul celor două firi, divină şi umană, din persoana Mântuitorului.

A urmat mai apoi Leon Tracul (457-474) şi după el cei doi gineri ai săi, Zenon Isaurul (474-475), înlăturat peste un an de uzurpatorul Basiliskos şi Anastasie I (491-518). În timpul împăratului Zenon, s-a publicat la 24 octombrie 482 Henoticonul, un act de împăcare între ortodocşi şi ereticii monofiziţi, dar acesta a contribuit la prima schismă dintre Roma şi Constantinopol, numită schisma acachiană.

Sub domnia împăratului Justin I (518-527), s-au reluat raporturile bisericeşti frăţeşti dintre Constantinopol şi Roma. Domnia împăratului Justin, a fost paşnică şi lipsită de evenimente mai însemnate. Cum înaintaşul său Anastasie I sprijinise monofizismul, Justin a devenit un aprig prigonitorul acestuia. Pasiunile în chestiunile bisericeşti erau mai mari, oamenii intoleranţi şi în căutarea alianţelor, gata la compromisuri formale, pentru a putea lovi şi mai bine duşmanul.

Cu urcarea pe tron a împăratului Justinian I (527-565), nepotul lui Justin I, Imperiul de Răsărit a cunoscut o mare întindere şi înflorire. La începutul domniei sale, el a publicat cele mai severe edicte contra ereticilor, iar în 529 ordonă închiderea şcolii de filozofie la Atena, ultimul refugiu al păgânismului. Biserica Ortodoxă a găsit în persoana acestuia un mare ocrotitor, dar în acelaşi timp şi un stăpân. Împăratul a emis mai multe edicte referitoare la credinţă, a condus adunările bisericeşti, a compus tratate teologice şi chiar cântări bisericeşti.

În Apus, situaţia, însă era alta. Împăratul Honoriu (395-423) s-a arătat destul de indulgent faţă de păgâni, mulţumindu-se doar cu dărâmarea templelor de la ţară. Urmaşul său, Valentinian III (423-455) a trebuit să se mulţumească cu legile emise contra cultului idolilor, neluând nici o măsură în vederea dărâmării templelor. Datorită acestui fapt urme de păgânism s-au menţinut timp îndelungat.

În 476, ultimul împărat roman, Romulus Augustulus a fost detronat de Odoacru, regele tribului german al herulilor, încât Imperiul roman de Apus şi-a încetat existenţa.

Cea mai importantă problemă bisericească-politică, a fost în secolele V şi VI, în răsărit, monofizismul. Implicaţiile politice şi bisericeşti. Legate de această dificilă problemă, au fost mărite de amestecul împărătesei Teodora, soţia lui Justinian I, care proteja în secret pe monofiziţi.

Compromisul la care a recurs împăratul Justinian I, convocând Sinodul V ecumenic de la Constantinopol în 553, pentru condamnarea „Celor trei Capitole”, a avut drept consecinţă producerea unor noi certuri şi disensiuni, care au contribuit la separarea bisericilor necalcedoniene sau vechi-orientale de Biserica Ortodoxă.

Prin urcarea la tronul Constantinopolului a împăraţilor din dinastia Isauriană, a început pentru Biserica Răsăritului o nouă dramă: apariţia iconoclasmului.