Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Bisericile Ortodoxe Locale
Biserica Bulgară

Bulgarii nu erau slavi propriu-zişi. Această populaţie războinică a pătruns în secolul IX în Peninsula Balcanică. Aici au dat de o populaţie slavă care i-a asimilat. Respectiv de la bulgari a rămas doar numele.

După cucerirea Bulgariei de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), bulgarii au fost înglobaţi din punct de vedere bisericesc în Arhiepiscopia Ohridei, afirmându-şi o oarecare autonomie bisericească.

Se vorbeşte despre o primă patriarhie a Bisericii Bulgare în secolul X. În urma exploatării nemiloase a împăratului Isac II Anghelos (1185-1195) s-a declanşat revolta bulgarilor condusă de fraţii vlahi Petru şi Asan, formându-se Imperiul vlaho-bulgar în 1185, cu capitala la Târnovo. După moartea lor, conducerea acestuia a trecut în mâinile fratelui lor mai mic, Ioniţă Caloian (1197- 1207). El a organizat Imperiul într-un stat puternic, numindu-se ţar în fruntea lui. Credincioşilor vlaho-bulgari dorea să le ofere o patriarhie independentă, cerere care a fost refuzată de Patriarhia Ecumenică. Papalitatea îşi dorea să-i atragă de partea lor, de aceea a trimis o scrisoare ţarului Ioniţă, amintindu-i de rudenia de sânge cu romanii.

În urma tratativelor, vlaho- bulgarii au încheiat în 1204 o unire cu Roma. Astfel, la 7 noiembrie 1204, legatul papal, cardinalul Leo, a uns în Catedrala din Târnovo pe arhiepiscopul Vasile, ca primat al vlaho-bulgarilor, adică ca patriarh.

După ofensiva împăratului latin din Constantinopol, Balduin de Flandra, asupra ţarului bulgar, Ioniţă, în fruntea unei armate de vlahi, bulgari, cumani şi români din nordul Dunării, a obţinut o strălucită victorie la Adrianopol. Balduin a fost luat prizonier, apoi moare.

Imperiul vlaho-bulgar a cunoscut o şi mai mare înflorire în timpul ţarului Ioan Asan al II-lea (1218-1241). După mai multe tratative cu împăratul de la Niceea, lui Ioan Asan al II-lea i se recunoaşte titlul de ţar, iar prin Sinodul de la Lampsak din primăvara aceluiaşi an (1235), undde au participat şi patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, numeroşi ierarhi greci şi bulgari, patriarhul ecumenic Gherman al II-lea (1222-1240) a recunoscut statutul de patriarhie Bisericii vlaho-bulgare cu reşedinţa la Târnovo. Această Patriarhie a desfăşurat o intensă activitate culturală şi misionară. Au fost traduse numeroase cărţi. Însă în secolele următoare Biserica Bulgară a cunoscut o confruntare cu secta bogomililor. Câteva sinoade au condamnat desigur această erezie.

Patriarhia vlaho-bulgară de Târnovo a durat până în anul 1393, când oraşul a fost cucerit de turci. După 1393, Biserica Bulgară este reincorporată Patriarhiei Ecumenice.

Biserica Ortodoxă Sârbă.

Statul sârb s-a consolidat în timpul regelui Ştefan al II-lea Nemania (1196-1228), încoronat ca rege în 1217. Este vorba de secolul XII. Nemania este cel care a contribuit la înfiinţarea unei arhiepiscopii autocefale sârbeşti. Mai târziu Sfântul Sava, călugăr atonit de la Mănăstirea Hilandar, a obţinut de la patriarhul ecumenic Gherman al II-lea recunoaşterea acestei arhiepiscopii.

În secolul XIV, Ştefan Duşan (1331-1355) a consolidat şi a extins graniţele regatului, făcând din el cel mai puternic stat din Balcani, mai ales după ce statul bulgar se divizase şi slăbise în secolul XIII. Dar înflorirea statului sârb a fost brusc frântă de expansiunea turcă. În 1346 Ştefan Duşan se declară împărat.

În 1346, Sinodul de la Scopje a ridicat Biserica Sârbă la rang de Patriarhie cu consimţământul patriarhului de la Târnovo. În 13 52 Patriarhia Ecumenică a pronunţat anatema asupra acestei Biserici. Situaţia creată a durat până în 1375, când o delegaţie din care făcea parte şi cuviosul Nicodim de la Tismana, obţine împăcarea celor două Biserici. Patriarhia Ecumenică recunoaşte Patriarhia Sârbă. În 1389 statul este desfiinţat, sudul Serbiei fiind anexat Imperiului Otoman. În 1459 este desfiinţată şi Patriarhia Sârbă, întreaga Serbie a fost transformată în paşalâc turcesc.

Ca şi bulgarii, sârbii s-au confruntat cu secta bogomililor.
Biserica Ortodoxă Rusă.

Încreştinarea ruşilor s-a făcut la Kiev, în anii 988-989 sub principele Vladimir cel Mare (980-1015). Prestigiul mitropolitului Kievului a cresut tot mai mult, încât înainte de invazia mongolă, mitropolia avea 15 episcopii sufragane. Mitropoliţii erau fie greci trimişi de la Constantinopol, fie ruşi. Următorul centru spiritual al ruşilor a fost oraşul Vladimir, în cnezatul Suzdal, unde în urma Sinodului din 1274 condus de mitropolitul Kiril (1250-1280) a adoptat monocanonul slav Kormciaia Kniga completat cu timpul cu alte rânduieli canonice.

În perioada 1241- 1480 Biserica Rusă s-a aflat sub stăpânirea tătară a Hoardei de Aur sau a Imperiului Kipciak cu capitala în oraşul Sarai pe Volga.

Din 1325 Mitropolia Kievului avea reşedinţă la Moscova, mitropolitul purtând titlul de „mitropolit de Kiev şi Moscova”.

În 1386 Kievul a fost cucerit de lituanieni. În urma formării statului catolic Lituania, când Lituania cu Polonia s-au unit, mitropolia Kievului a avut de suferit din cauza propagandei catolice.

Odată cu victoria marelui principe Dimitrie Ivanovici Donskoi asupra tătarilor, puterea Moscovei a crescut. În 1395 Hoarda de Aur a suferit o nouă lovitură din partea mongolilor lui Timurlenk, aceasta însemnând destrămarea Imperiului Tătar. Bazele puternicului stat rus s-au pus în timpul prinţului Ivan al III-lea, cel care a pornit în anul 1480 luptele de „adunare a pământurilor ruseşti”.

După ce a fost semnat actul de unire la Florenţa (1439), mitropolitul Isidor al Kievului şi al Moscovei, dorind să impună unirea şi în Biserica Rusă a fost întemniţat de principele Vasile al II-lea Orbul. Alegerea unui mitropolit rus în persoana lui Iona a însemnat desprinderea mitropoliei ruse de Patriarhia de Constantinopol.

Datorită faptului că la 12 decembrie 1452 se proclamă în Constantinopol unirea cu Roma, alegerea mitropolitului de neam rus în 1448, corespundea cu declararea Bisericii Ruse ca biserică autocefală. La 1589 patriarhul Ieremia al II-lea a ridicat mitropolia rusă la rang de patriarhie recunoscută de celelalte şi din februarie 1593 conferindu-i-se locul al V-lea în ordinea onorifică.

După căderea Constantinopolului, principele Ivan al III-lea al Moscovei, a favorizat naşterea ideii de „a treia Romă”, care a stat la baza Imperiului Ţarist.

Mitropolia Haliciului a fost înfiinţată mai întâi ca episcopie pentru ortodocşii ucraineni, la începutul sec. al XII-lea şi pusă sub jurisdicţia Mitropoliei Kievului, pentru ca mai apoi în timpul împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282- 1328), să fie ridicată la rangul de mitropolie cu cinci episcopii sufragane: Vladimir, Peremisl, Luţe, Turov şi Helm. După 1328, însă revine din nou ca episcopie sufragană Mitropoliei Kievului.

În anul 1349 regele Poloniei, Cazimir cel Mare (1333-1370) a alipit Poloniei cnezatele ruseşti de Halici şi Lwow. După ce în 1352 graniţele Poloniei ajungeau până aproape Moldova de Nord, pentru a împiedica pe ducii Lituaniei şi cnezii ruşi să revendice aceste ceritorii, Cazimir a cerut patriarhului ecumenic Filotei să ridice iarăşi Haliciul la rang de mitropolie, fapt ce s-a produs în 1371.

În 1448 Biserica Rusă se declară autocefală. De regulă, mitropoliţii ruşi sunt aleşi dintre ruşi. Din 1547 prinţul Ivan IV îşi ia titlul de „ţar”. Sub Feodor I, Biserica Rusă obţine, în 1589, rangul de patriarhie a fost Iov.

Biserica Ortodoxă Română

La români ca şi la alte popoare răsăritene, viaţa bisericească a fost în strânsă legătură cu dezvoltarea politică a statului. În această perioadă ea se bucură de o tot mai pronunţată autonomie. Biserica trece într-o nouă fază de dezvoltare, o reorganizare bisericească ce a avut menirea să adapteze Biserica la noile structuri sociale din Ţările Române. Au fost întemeiate Mitropoliile Ţării Româneşti în 1359 şi cea a Moldovei în 1401.

În Transilvania sunt atestaţi episcopi încă din secolul XIII, în Bula papei Grigorie IX, de la 1234. în sudul Dunării exista o numeroasă populaţie valahă, sub conducerea fraţilor Asăneşti. Pentru aceşti vlahi a fost înfiinţată o episcopie specială.

Biserica Română este prezentă la Sinodul de la Constanţa şi de la Ferrara-Florenţa în frunte cu Damian al Moldovei.