Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Încercări de unire a Bisericilor (sec. XI-XV)

Schisma Bisericii de la 1054 a fost considerată o dezbinare de scurtă durată, cum a fost în timpul împăraţilor iconoclaşti şi se spera într-o apropiată refacere a unităţii bisericeşti. De aceea, ori de câte ori se ivea prilejul, se discuta această problemă, numai că papalitatea urmărea prin unire extinderea puterii ei şi asupra Bisericii din Răsărit, iar Bizanţul obţinerea ajutorului militar şi financiar pentru respingerea atacurilor turcilor selgiucizi din Asia Mică. Datorită acestor interese extra-religioase nu s-a putut ajunge la realizarea acestui ideal, iar în decursul veacurilor cele două Biserici s-au distanţat tot mai mult.

Încercările încep din vremea papei Grigorie VII (1073-1083). Tratativele încep după un anumit tipar: după bătălia de la Mantzikert (1071), când Roman IV a fost înfrânt,, bizantinii au simţit mai acut pericolul turcesc. Ei s-au adresat papei pentru ajutor şi în schimbul ajutorului solicitat bizantinii promiteau unirea, ceea ce însemna supunerea Bisericii bizantine papei. Papalitatea la fel era interesată să poartă tratative pentru a-şi lărgi jurisdicţia peste ortodocşi. Datorită conflictului cu normanzii în sudul Italiei şi cu împăratul privind „cearta pentru investitură”, ajutorul promis nu a fost trimis şi, deci, refacerea unităţii bisericeşti a eşuat.

A doua încercare s-a făcut în timpul împăratului Alexios I Comneanul (1081-1118) şi al papei Urban al II-lea (1088-1099). Se urmărea cel puţin unirea grecilor din sudul Italiei cu Roma, fapt pentru care s-a convocat un sinod la Bari (1098) cu participare latină şi greacă. Discuţiile s-au axat pe problema adaosului „Filioque”. Nu s-a ajuns ,însă, la nici un rezultat. Totuşi datorită situaţiei politice grele, grecii sau unit cu Roma, unire care nu implică, însă întreaga Ortodoxie. La fel şi alte încercări ale împăratului Alexios I Comneanul s-au soldat cu eşec. Incursiunile militare ale latinilor în teritoriile bizantine au provocat o şi mai mare ură între latini şi greci, bizantinii fiind consideraţi eretici şi o piedică în calea eliberării Locurilor Sfinte.

Tot Alexios I Comneanul a mai purtat tratative cu papa privind unirea Bisericilor şi în 1113, urmărind de fapt obţinerea coroanei imperiale a Imperiului German pentru fiul său Ioan.

Nici tratativele dintre împăratul Ioan al II-lea Comneanul (1118-1143) şi papii Calist II, Honoriu al II-lea şi Inocenţiu al II-lea nu au avut rezultate pozitive. La fel şi tratativele legate de realizarea unei alianţe bizantino-germane contra ofensivei normando-papale, însoţite de discuţii teologice asupra azimelor, primatului papal şi adaosului „Filioque” desfăşurate la Constantinopol între Anselm Havelberg şi Nichita al Nicomidiei, s-au soldat cu eşec.

În secolul XII importante sunt tratativele dintre Manuil I Comnenul (1143-1180) şi papa Adrian al IV-lea. Aceste tratative sunt importante pentru că au pornit din iniţiativa papei, celelalte fiind din partea Bizanţului. Papa a intrat în conflict cu Frederich I Barbarosa care a încercat să întărească puterea imperială din Italia, lovindu-se de interesele papei. Papii au făcut apel către Manuil, care avea legături directe cu Apusul, să acorde sprijin papalităţii, promiţându-i coroana de împărat al Apusului. Nu s-a ajuns la rezultate concrete, însă, pentru că papa s-a împăcat cu Frederich. Schimbările politice ulterioare (masacrul latinilor la Constantinopol în 1182 şi ocuparea Tesalonicului de normanzi în 1185) au distanţat şi mai mult cele două lumi creştine.

În secolul XIII apare Imperiul Latin de Răsărit. Tratative au purtat patriarhul Ghermanos II (1221-1240) cu trimişii papei Grigorie IX. Se pune problema statutului creştinilor ortodocşi cuprinşi în Imperiul Latin de Răsărit. Nu s-a ajuns la unire, dar s-a uşurat situaţia ortodocşilor de sub stăpânirea latină. În 1261 Constantinopolul a fost eliberat.

Mihail III Paleologul (1261-1282) s-a instalat la Constantinopol şi începe tratative intense de unire cu latinii. El era interesat pentru că latinii alungaţi din Constantinopol voiau să recâştige Imperiul de Răsărit. Mihail ţine legăturile cu papalitatea pentru a-şi asigura sprijinul împotriva casei de Anjou, care îşi dorea cel mai mult alungarea lui Mihail şi refacerea Imperiului Latin. El a dus tratative cu Urban IV, Clement IV şi Grigore X. În intenţia sa , împăratul s-a lovit de rezistenţa Bisericii Bizantine.

Un oponent de seamă al unirii a fost patriarhul Iosif (1267-1275). În calitate de colaborator l-a avut pe Ioan Vekkos, cel mai mare teolog al vremii. Împăratul trebuia să obţină acordul Bisericii Bizantine. Vekkos a fost arestat şi determinat să devină unul din cei mai mari aderenţi ai unirii. S-a convenit asupra unui sinod, convocat apoi de papa Grigore X în 1274 şi desfăşurat la Lyon. La acest „Sinod Unionist” au fost invitaţi o serie de mari teologi în frunte cu Toma d`Aquino. În drum spre sinod, însă acesta moare.

Până la urmă nu a fost un sinod propriu-zis. Din partea Bisericii greceşti au participat mai mulţi delegaţi în frunte cu fostul patriarh Ghermanos III şi Ioan Vekkos. Bizantinii au adresat scrisoare şi papei, şi sinodului. În ele era specificat că Biserica greacă se supune autorităţii papale, dar totodată se rugau să nu le impună „Filioque” şi nici să nu le schimbe practicile bisericeşti. Împăratul ştia că aceste lucruri ar crea multe resentimente printre ortodocşi

La sinod nu s-au făcut analize, nu s-a discutat, în schimb latinii şi-au impus punctul de vedere: au declarat realizată unirea, fără să ţină seama de doleanţele grecilor. La biserica din Lyon, grecii au fost obligaţi să rostească Crezul cu adaosul Filioque şi au repetat de trei ori că unirea a fost realizată.

În 1275 a fost declarată oficial unirea şi a fost numit patriarh la Constantinopol Ioan Vekkos (1275-1282). Bizantinii s-au opus de fapt unirii, ea fiind susţinută doar de împărat pentru a-şi atinge scopurile politice.

Papalitatea a simţit că la Constantinopol unirea nu e recunoscută. Drept urmare, papa l-a excomunicat pe Mihail şi l-a numit schismatic şi viclean. În 1282 acesta moare. Urmaşul lui, Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) a respins complet unirea de la Lyon, înlocuindu-l pe patriarhul Ioan Vekkos cu Grigore al III-lea, un antiunionist. Acest lucru a satisfăcut şi populaţia indignată de unirea cu Roma.

Încercări de unire s-au făcut şi mai târziu. În 1339, Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341) a trimis la Avignon, în Franţa, pe călugărul Varlaam de Calabria să ducă tratative cu papa Benedict al XII-lea (1334-1342). Papa a cerut mai întâi supunerea totală a Bisericii de Răsărit faţă de scaunul papal. Varlaam s-a întors la Constantinopol fără vreun rezultat sau promisiune de ajutor militar.

Sinodul isihast de la Constantinopol din 1341 a atacat catolicismul. Varlaam a scris împotriva grecilor, când a ajuns episcop de Gerace, iar Sinodul de la Constantinopol din 1351 l-a excomunicat, deşi murise în 1350.

Pericolul turcesc creştea tot mai mult. Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino a făcut chiar compromisul de a-şi căsători fiica, Teodora, cu sultanul Orkan. Turcii pătrund în Europa, stabilind capitala la Adrianopol în 1365.

Împăratul Ioan al V-lea Paleologul, fiul lui Andronic al III-lea şi al Anei de Savoya, a continuat tratativele de unire cu Roma. Promitea să trimită chiar ostatic la Avignon pe fiul său Manuil. La 21 octombrie 1369, întreaga familie imperială trecea la catolicism, în Catedrala „Sfântul Petru”, în faţa papei Urban al V-lea (1362-1370). Acest lucru a îngrijorat Patriarhia Ecumenică, iar patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376) a condamnat acest act de trădare. Această convertire a fost, însă, strict personală, fără a implica Ortodoxia.

După Ioan V urmează Mihail II Paleologul (1391-1425). El tot a întreprins o serie de călătorii după ajutoare. Turcii sunt într-un moment de mare expansiune dar, din fericire pentru Bizanţ, ei sunt atacaţi din spate de mongoli. Manuil trimite o delegaţie la Sinodul de la Constanţa, din 1414-1416, patronat de împăratul Sigismund I. Sinodul avea trei obiective:

• 
  înlăturarea schismei din Biserica Apuseană;
  
• 
  reformarea Bisericii;
  
• 
  unirea celor două Biserici.
  

În 1418 ajunge la sinod şi delegaţia lui Manuil Paleologul, în frunte cu Grigore Tambalac, mitropolitul Kievului. Dar delegaţia ortodoxă a ajuns prea târziu şi astfel la sinod nu s-a mai discutat problema unirii.

Penultimul împărat, Ioan VIII Paleologul (1425-1448), a încercat să reia tratativele cu apusenii. El ia legătura cu papa Eugeniu al IV-lea şi-i propune unirea. Eugeniu a avut sarcina să ducă la bun sfârşit Sinodul pregătit de Martin V şi deschis la Basel în 1431. aici sinodalii nu s-au înţeles. Sinodul avea ca scop un program de reformă. Tensionat, sinodul s-a împotmolit. În momentul când papa era în conflict cu sinodalii, el strămută sinodul în Italia şi-l transformă în sinod unionist. Tot el s-a angajat să suporte toate cheltuielile legate de participarea grecilor la unire. Astfel s-a convocat sinodul de la Ferrara- Florenţa (1448-1449).

Sinodul se deschide oficial la 3 aprilie 1438. latinii erau foarte puţini. Discuţiile erau foarte lâncede. Ele erau purtate de unii greci şi unii latini. În cadrul lor părţile şi-au adus învinuiri, înveninând atmosfera. La 8 octombrie se ajunge la tratative. Grecii erau porniţi să nu renunţe în faţa latinilor. Astfel, la sfârşitul anului 1438, sinodalii au început să fie nerăbdători. Papa şi împăratul au hotărât să mute sinodul în alt loc, din cauza tratamentului rău al sinodalilor şi pericolul ca aceştia să fugă pe mare. Florenţa s-a angajat să suporte cheltuielile. Pentru liniştire s-a motivat izbucnirea unei molime de ciumă.

În ianuarie 1439, sinodul a fost transferat la Florenţa. S-au ţinut aici 26 de şedinţe oficiale, ca în iulie 1439, în catedrala din Florenţa să fie declarată ofical unirea dintre greci şi latini, de către Iuliano Cezarini şi Visarion al Niceei. Prin acest act grecii se angajau să recunoască :

• 
  primatul papal
  
• 
  Filioque
  
• 
  azimele
  
• 
  purgatoriul
  

Aceste puncte au fost numite mai târziu „cele patru puncte florentine”.

După declararea acestei uniri, care formal s-a făcut, urma să fie receptată. Acest lucru nu s-a făcut însă. Mai mult ca atât, hotărârile nu au fost în conformitate cu Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Mitropoliţii care au susţinut unirea au avut de suferit în Răsărit. De exemplu,, Isidor al Kievului a fost alungat din Moscova şi mai apoi a fugit în Apus şi a ajuns cardinal.

Sinodul s-a transferat la Roma şi a continuat până în 1445.

În 1453 Constantinopolul cade sub turci. După căderea lui nu mai existau interese răsăritene pentru a mai duce tratative cu latinii. Pretinsa unire de la Florenţa n-a fost nici realizată şi nici măcar cunoscută printre masele de credincioşi ortodocşi.