Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Sărbători. Ziua întâi a săptămânii iudaice era zi de adunare şi de cult creştin, numită „ziua domnească”. Învăţătura celor doisprezece Apostoli cere creştinilor să se adune şi să săvârşească Sfânta Euharistie în această zi, caracteristica principală a vieţii religioase creştine. Sfântul Ignaţiu o numeşte ziua în care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat Hristos.

Iudeo-creştinii vor fi ţinut la început şi sărbătorile iudaice. Pe cele două sărbători mai mari, Paştile şi Cincizecimea, cu care coincideau marile evenimente creştine, le-au ţinut de timpuriu şi creştinii, cu noua lor semnificaţie: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh. Probabil în sec. III, se serba în Orient, la 6 ianuarie Epifania numită şi Theofania, o sărbătoare comună pentru întruparea Domnului şi arătarea Lui, în amintirea naşterii şi botezului Mântuitorului şi a descoperirii Sale dumnezeieşti unită cu evenimentul botezării în râul Iordanului, sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei. Sărbătoarea este menţionată, la începutul secolului al IV-lea, în actul martiric al episcopului Filip de Heracllea, ca o zi sfântă, dar ea nu era generală.

Pentru prima dată, s-a despărţit sărbătoarea Naşterii Domnului de cea Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica de Antiohia, în jurul anului 377, apoi la Constantinipol, în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică festivă: „Hristos se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” .

Viaţa creştină stă în strânsă legătură cu credinţa şi cu cultul, care era centrul şi manifestarea ei cea mai frumoasă şi mai edificatoare. Creştinii trăiau o viaţă nouă, curată, superioară moral şi iudaismului şi păgânismului. Spre deosebire de legalismul iudaic, creştinismul punea preţ pe curăţia sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe sinceritate, pe răbdare, pe milă, pe caritate şi evită orice plăcere unită cu păcat. Aşteptarea revenirii Domnului întărea mult hotărârea primilor creştini, de a fi găsiţi pregătiţi pentru primirea Lui.

Cu preceptele ce învăţau şi cu exemplele ce aveau , creştinii realizau o viaţă morală de o frumuseţe necunoscută până atunci. Ei trăiau în dragoste, pace, în cumpătare, se îndemnau şi se ajutau la cele bune.

Adunarea adesea pentru cult şi învăţătură, cunoaşterea creştinilor între ei, supravegherea conducătorilor comunităţii, citirea cărţilor sfinte, conştiinţa demnităţii creştine, simţul răspunderii morale, ridicau mult nivelul vieţii creştine faţă de al lumii celeilalte. Caritatea devine o funcţiune morală normală a Bisericii. Pentru neînţelegerile lor, creştinii erau îndemnaţi stăruitor să se judece între ei şi să nu meargă la judecata păgână.

Creştinismul cinstea şi recomanda tuturor munca, pe care Sfântul Apostol Pavel o învăţa şi cu pilda mâinilor sale. El dă sfaturi morale tuturor categoriilor şi vârstelor. S-a ridicat mult nivelul moral al vieţii familiale, prin cinstirea soţiei ca mădular al Bisericii şi soră a lui Hristos, prin cinstirea şi grija de copii, ca „sfinţi” şi curaţi prin Botez.

Fireşte, unele umbre existau şi în această societate nouă, cu viaţa morală atât de frumoasă. Mustrările pe care Sf. Ap. Pavel le adresează uneori credincioşilor, sfaturile insistente, arată că unii cădeau în păcate şi slăbiciuni. Ele ţineau de firea oamenilor. Interesant e că Biserica intervenea pentru cercetarea şi îndreptarea păcătoşilor şi excludea din sânul ei pe cei vinovaţi de păcate grele. O disciplină bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit pentru menţinerea nivelului moral al comunităţilor. Spre deosebire, însă de sinagogă, Biserica nu aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu caracter moral.

Persecuţiile