| Disciplina (penitenţa). Biserica a procedat dintru început cu multă severitate contra păcatelor grave. Cu excepţia celor împotriva Sfântului Duh, care se puteau ierta numai printr-o grea penitenţă, a cărei disciplină Biserica a stabilit-o în primele trei secole. S-au socotit păcate grave: apostasia, uciderea şi adulterul. S-au adăugat apoi şi altele. Asemenea păcate aduceau excluderea din Biserică, pe care o pronunţa episcopul.
Biserica a instituit penitenţa, numită şi „botez laborios”, adică iertare obţinută cu greutate. Penitentul era obligat să mărturisească păcatele public, să petreacă în post, rugăciuni, privegheri, în acte de pocăinţă şi de milostenie, să poarte un costum de penitent. Penitenţa de regulă, dura mulţi ani, iar pentru păcatele mai grele, ea dura până la sfârşitul vieţii. În caz de boală penitenţa se scurta, dar se completa după însănătoşire. Dacă penitentul murea martir, era socotit iertat şi împăcat cu Biserica.
După încheierea timpului penitenţei, dacă dovedeşte îndreptare, penitentul este reprimit în Biserică de către episcop. Ca şi botezul, penitenţa se făcea o singură dată.
După persecuţia lui Deciu, au existat preoţi însărcinaţi anume cu supravegherea penitenţei, numiţi penitenţiari. Clerul era supus penitenţei ca şi laicii şi ca şi catehumenii.
Problema penitenţei a provocat primele schisme în Biserică prin opoziţia a două curente: unul rigorist şi altul mai indulgent.
Biserica în epoca Sinoadelor Ecumenice
Dostları ilə paylaş: |
