Răspândirea creştinismului în Răsărit
De bună seamă „creştinarea” lui Constantin cel Mare nu a însemnat imediat şi creştinarea Imperiului său. Chiar dacă unele provincii orientale ca Egiptul, Palestina, Siria sau Asia Mică erau intens creştinate până şi în regiuni rurale, totuşi încă în veacurile IV, V, VI mai existau încă şi prin aceste locuri mulţi oameni încă neconvertiţi la creştinism. Mărturii suficiente ne dau nu numai actele Sinoadelor ecumenice şi locale, cât mai ales decretele imperiale şi scrierile marilor Părinţi şi scriitori bisericeşti.
Linia urmată de Constantin nu mai putea fi părăsită, mai ales după ce schimbarea moravurilor şi a credinţei adusese şi în Imperiu o singură şi o prosperitate economică mult deosebite de crizele din secolul al III-lea. Dacă ne gândim că la 476, Imperiul roman de Apus va sucomba, iar cel de Răsărit încet-încet se va greciza – atunci vom înţelege că dacă n-ar păstra orientarea creştină, care-i dădea elan şi ascendenţă de ordin cultural asupra tuturor supuşilor şi mai ales asupra popoarelor din jur, Imperiul de Răsărit nu ar fi avut şansa de a dura încă 1000 de ani după încetarea celui de Apus. E drept că acest lucru va fi cuţit cu două tăişuri: făcându-şi din Biserică o aliată, unii din împăraţi au căutat să facă din ea nu numai „Biserică de stat”, ci şi mijloc de dominare cezaro-papistă. Au fost momente când această colaborare a ajutat şi statului şi Bisericii, dar au fost multe ocazii când ea a stricat şi unuia şi celeilalte.
Fiind de la început patria creştinismului, provinciile răsăritene au cunoscut din primele veacuri o largă autonomie şi apoi şi autocefalie. Biserica Siriană îşi avea încă în veacul II Scriptura tradusă în limbă proprie, iar mai târziu şi cântări şi slujbe respective. Acelaşi lucru se va întâmpla în secolele IV-VI cu Bisericile armeană, coptică, arabă, georgiană, abisiniană etc. Nu-i de mirare că şi poporul „barbar” al goţilor şi-au primit traducerea Bibliei tot din Răsărit. Acest lucru în Apus nu a fost posibil.
A fost o mare fericire că, înainte de a se greciza şi deci înainte de a se îngusta unghiul de vedere al creştinilor răsăriteni, popoarele din vestul Asiei şi din sud-estul Europei au trăit deja o experienţă de libertate, au respirat duh ecumenic, au cântat şi s-au rugat în limba lor, iar atunci când – din pricini de ordin extern, dar şi din pricina unei intoleranţe crescânde a Bisericii „greceşti” faţă de celelalte – nu s-au ştiut menaja interesele locale şi specificul spiritual al acestor popoare, s-a ajuns la grele suferinţe şi chiar la dezbinări dintre Biserica-mamă şi Bisericile nestoriană şi monofizite, dezbinare care durează până azi. Popoarele şi Bisericile Apusului au avut şi ele în primul mileniu liturghii şi tradiţii de rugă proprii; păcat că acestea au fost strivite, încât abia le-a mai rămas amintirea.
Dintre popoarele răsăritene creştinate în perioada aceasta amintim pe armeni, georgieni, perşi, indieni, arabi, copţii egipteni şi etiopeni, nubieni etc.
În Armenia vom avea prima biserică naţională înainte chiar ca în Imperiul roman creştinismul să ajungă religie de stat. Deşi ţinutul muntos al Ţării i-a ajutat pe armeni să-şi apere mai uşor independenţa, totuşi cele două mari puteri Persia şi Bizanţul se vor amesteca deseori în viaţa ei, anexând teritorii sau chiar supunând-o îndeosebi pentru poziţia ei startegică. Religia dualismului persan renăscută cu fanatism de regatul sasanizilor n-a putut atrage pe armenii dornici după independenţă, dar mai ales familiarizaţi cu credinţa creştină. În Armenia s-a introdus, după modelul preoţiei leviţilor, principiul ereditar. Încă Grigorie folosise în locul limbii siriene limba armeană în predică. Un altul, Aristage va prezenta Biserica armeană la Sinodul I ecumenic din Niceea. Un altul, Nerses cel Mare (353-379), a întemeiat mănăstiri şi aşezăminte de binefacere, lucru care nu a fost înţeles de regele Pap, care l-a otrăvit pe motiv că ar imita pe greci. De atunci biserica armeană se declară autocefală, iar conducătorul ei „catolicos” , însă nu pe mult timp. Pe la 385, Armenia e anexată la perşi o parte, şi restul la bizantini. Salvarea a venit tot prin Biserică, pentru că la 428 regatul armean încetează, dar rolul de conducător al poporului îl ia acum catolicosul, cu adunarea clerului şi poporului. Cel mai mare ierarh a fost atunci Sahac (Isac) cel Mare (390-440), ultimul descendent al Sfântului Grigorie Luminătorul.
Din Armenia creştinismul s-a răspândit şi în Georgia sau Iviria. Prin anii 320 o credincioasă armeană Nina sau nunia, ajunsă acolo ca roabă de război, a îngrijit pe un copil bolnav atât de bine, încât acesta s-a vindecat în mod neaşteptat. Vestea a făcut vâlvă atât de mare, încât Nunia a fost chemată şi la regină, căreia i-a insuflat încredere în Dumnezeul creştinilor şi prin rugăciune, bolnava s-a vindecat. Regele Mirian n-a dat atenţie prea mare faptului, dar odată când a ajuns într-un impas într-o pădure, şi-a adus aminte de rugăciunile creştinilor şi a invocat şi el pe Dumnezeu. Drept mulţumită pentru ajutorul dat, regele a trimis în anul 326 soli la împăratul Constantin cel mare să-i trimită misionari. Constantin trimite pe patriarhul Eustaţiu al Antiohiei, care botează pe rege şi poporul său, aşezând ca prim episcop pe Ioan ca sufragan al său. Ca şi în Armenia, amestecul perşilor şi bizantinilor le-a stat de multe ori în cale în drumul spre independenţă. Sub regele Vahtang (446-499) se aminteşte de primul catolicos georgian, ceea ce înseamnă – ca şi în Armenia – că Biserica georgiană, de acum bine organizată în două eparhii, s-a declarat autocefală, că jurisdicţia scaunului antiohian va fi încetat de acum. Între 390 – 550 s-au tradus Biblia şi principalele cărţi de slujbă în limba georgiană. Nu e sigur dacă Sinodul Trulan din 692 recunoaşte autocefalia Bisericii georgiene, patriarhului de Antiohia revenindu-i doar dreptul de a-l hirotoni pe catolicos ori a trimite un exarh în caz de vacanţă sau de tulburări eretice. Ca şi armenii, georgienii nu au participat la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon şi s-au declarat monofiziţi.
Se ştie că de la georgieni în secolul VI s-a extins creştinismul şi spre nord la populaţiile vecine: alani, ţani, lazi, abasgi, de pe ţărmurile Mării Negre şi Caspicei.
Spre miazăzi de Armenia se înregistrează în perioada a doua progrese mari printre mesapotamieni, între tigru şi Eufrat. Cel mai important centru a fost Nisibi, după ce şcoala de la Edesa a fost închisă. Iacob cel Mare a ilustrat vestita şcoală siriană prin predicile lui morale. Epoca de aur a literaturii siriene a atins culmea dezvoltării sale pe vremea Sfântului Efrem Sirul, supranumit „lira Duhului Sfânt” pentru măiestria imnelor şi rugăciunilor lui pline de evlavie.
În Persia de sub dinastia sasanizilor (226-636), cu toate că era dominată politic de cercurile fanatice ale preoţilor mazdeeni şi dualişti, creştinii s-au înmulţit încă înainte de anii 300, cum s-a văzut şi din istoria maniheismului. Se ştie că perşii au fost mereu în luptă nu numai cu bizantinii, ci şi cu alte popoare din sud şi din nord, până ce la 628 i-a zdrobit împăratul bizantin Heraclie, iar peste zece ani cad sub arabi. În tot acest răstimp teatrul de luptă se schimba, când în favoarea unuia, când în favoarea altuia. La începutul secolului IV din două centre au radiat spre Persia misiunile creştine. La anul 343 începe o epocă de 35 de ani de crudă persecuţie a creştinilor de către regele persan Sapor II, instigat de magi şi de evrei: se vorbeşte de 16.000 martiri. După jumătatea veacului V, politica statului persan a fost deosebit de favorabilă faţă de nestorienii alungaţi de bizantini, care vor cunoaşte acum o înflorire excepţională.
Printre triburile arabe de la hotarul sud-estic al imperiului roman, creştinismul a apărut datorită apostolatului eremiţilor din pustiul arabic. Pe atunci pentru arabii din jurul muntelui Sinai s-a creat un episcopat sufragan Patriarhiei de Alexandria. Cu toate că părţile nordice ale Arabiei au fost cercetate de numeroşi misionari creştini nu se poate vorbi de o Biserică unitară şi naţională arabă.
În ţinutul apusean al Siriei, în cetatea Antiohiei, primul oraş al Orientului, creştinismul ajunge dominant în decursul secolului IV. În cercul retorilor şi al filozofilor, elenismul mai avea încă forţă vitală, făcând ca păgânismul să-şi continuie existenţa până prin secolul V. Cu cea mai mare tenacitate, păgânismul s-a menţinut în gaza din Filisteea. În ţinutul Feniciei, arhiepiscopul de mai târziu al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur, cu sprijinul împăratului, a putut distruge, cu ajutorul călugărilor, bastioanele păgâne unul după altul. În Palestina atât împăratul Constantin cel Mare cât şi mama sa, împărăteasa Elena au ridicat biserici monumentale pentru consolidarea creştinismului.
În Egipt, centrul creştinismului era Alexandria, dar şi aici păgânismul s-a menţinut mult timp. În întreg Egiptul, Biserica îşi avea organizarea ei proprie, numărând aproape 100 de eparhii, dependente de scaunul Alexandriei. Biserica egipteană nu a fost câştigată de propaganda arienilor, iar misionarii melitienilor mai curând au întărit decât au slăbit unitatea avântului monahismului ortodox. Un alt factor care a ajutat cauza creştină a fost împrejurarea că începând cu sec. IV, limba maternă a fost întrebuinţatăde oamenii Bisericii în scopuri misionare. În secolul IV aproape întreg Egiptul a fost împânzit cu biserici creştine.
În Abisinia, sau în regatul azumitic etiopian, creştinismul a pătruns graţie a doi tineri din Tir, Frumenţiu şi Edesiu, nepoţii filozofului Meropiu. Meritul lor constă şi în crearea unei literaturi naţionale etiopene, a cărei dezvoltare a mers mână în mână cu creştinarea lor, de asemenea Frumneţiu a introdus şi vocalele în scrisul etiopian. Încetul cu încetul a luat naştere o literatură etiopiană creştină.
Ca şi în Egipt şi în vestul Arabiei, un rol deosebit a avut în dezvoltarea creştinismului din Etiopia monahismul.
Nubienii şi blemienii au acceptat şi ei creştinismul sub formă de monofizism în timpul domniei împăratului Justinian (527-565). Printre ei a activat preotul Iulian din Alexandria, un monofizit înflăcărat, bucurându-se de sprijinul împărătesei Teodora.
Dostları ilə paylaş: |