Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Nestorianismul. Sinodul al treilea Ecumenic.

Nestorie a fost patriarh al Constantinopolului între (428-431), orator de mare clasă. Este descendent al Şcolii Teologice din Antiohia care îşi avea propria părere despre unirea celor două firi-divină şi umană - în Hristos, în sensul că această unire era considerată doar morală sau relativă. Nestorie a declanşat un puternic atac tuturor ereziilor. Erezia s-a numit nestorianism, după numele principalului ei susţinător şi dioprosopism, de la cuvintele greceşti dio prosopa ceea ce ar însemna două persoane în Hristos.

Doctrina nestoriană. Principalele idei eretice nestoriene sunt:

l. Maria a născut omul în care S-a întrupat Cuvântul, întrucât Cuvântul a luat trup într-un om muritor deci, Sfânta Fecioară a născut doar instrumentul mântuirii omului, şi nu pe mântuitorul. "Carnea nu poate să nască decât carne susţinea - Nestorie - iar Dumnezeu care este spirit pur n-a putut fi născut de o femeie, căci creatura n-a putut să nască pe Creatorul ".

2. Datorită acestui lucru. Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de om sau cel mult Născătoare de Hristos.

3. Din cauza unirii omului născut din Maria cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus poate fi numit Fiul lui Dumnezeu.

4. Hristos n-a suferit pe cruce şi n-a murit ca Dumnezeu, ci doar trupul cu care El era unit.

5. Hristos a adus jertfa şi pentru Sine însuşi, ca unul ce a locuit în trupul omenesc ca într-un vas sau ca într-un veşmânt.

6. În Hristos există două persoane - Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din veşnicie din Tatăl şi persoana umană sau istorică, născută în timp din Fecioara Maria.

Teologii au sesizat că patriarhul constantinopolitan a ajuns la erezie din cauza confuziei pe care o făcea între natură şi persoană.

Ecourile ereziei

Nestorie a dorit să-şi răspândească ideile sale printre călugării din Egipt, mizând pe mulţimea lor, care i-ar fi adus un important suport şi credibilitate. Monahii însă au fost scandalizaţi de blasfemiile lui Nestorie la adresa Maicii Domnului. Sfântul Chiril, episcopul Alexandriei i-a liniştit printr-o scrisoare prin care combate erorile nestoriene. Sfântul Chiril convoacă un sinod la Alexandria în noiembrie 430, în care se alcătuieşte o scrisoare sinodală destinată lui Nestorie, însoţită de 12 puncte conţinând erorile dogmatice pe care Nestorie era invitat să le anatemizeze, Nestorie răspunde prin 12 contraanatametisme şi câştigă de partea ideilor sale pe patriarhul Antiohiei - Ioan, pe episcopul Teodoret al Cirului şi pe alţii.

Sinodul al treilea Ecumenic

Împăratul Teodosie al doilea dorind aplanarea conflictului care luase proporţii ameninţând cu scindarea creştinilor, provoacă cel de al treilea Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Efes, între 22 iunie şi 31 iulie 431.

Au participat 198 de părinţi din Răsărit. Între sinodali s-a numărat şi episcopul Timotei al Tomisului care a semnat al şaptesprezecelea hotărârile sinodale.

Sinodul s-a deschis de către Sf. Chiril, la 22iunie 431, în Catedrala Maicii Domnului din Efes.

Nestorie a refuzat să ia parte, aşteptând să ajungă la Efes Ioan, patriarh de Antiohia care-i era favorabil. Acesta însă anunţase iniţial că nu va participa la lucrări. Sinodul pe baza celor 12 anatematisme şi a altor scrieri a stabilit care este învăţătura corectă a Bisericii.

Hotărârea părinţilor participanţi la sinod poate fi sintetizată astfel: în Iisus Hristos sunt două firi (una divină şi una umană) însă o singură Persoană - cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este ipostatică şi nu morală. Hristos este de o fiinţă cu Tatăl, după dumnezeire şi deofiinţă cu oamenii după firea umană pe care a primit-o din Fecioara Maria. De aceea Sfânta Fecioară se numeşte Născătoare de Dumnezeu.

Cei 198 de sinodali au semnat orosul sau hotărârea dogmatică a sinodului, şi au destituit şi excomunicat pe Nestorie.

Cinci zile mai târziu Ioan al Antiohiei însoţit de unii episcopi din Asia, ajunge la Efes şi aflând de hotărârile din 22 iunie, ţin şi ei cu Nestorie un sinod, condamnând pe Sfântul Chiril şi pe episcopul Memnon al Efesului, pe care îi acuză de apolinarism.

Hotărârile celor două sinoade sunt trimise la împăratul Teodosie, care dă câştig de cauză nestorienilor.

La începutul lunii iulie ajung la Efes şi trei delegaţi (doi episcopi şi un preot) ai Cuviosului Celestin (8 aprilie), papă al Romei. Sinodul se reuneşte sub preşedenţia Sf. Chiril şi la 11 iulie aprobă toate hotărârile luate la 22 iunie, excomunicând pe nestorieni.

Sinodul se încheie la 31 iulie, iar împăratul, de data aceasta, trimite în exil pe Nestorie.

Alte hotărâri sinodale.

Părinţii au luat în dezbatere şi rătăcirile eretice ale călugărului ascet Pelagius care între anii 400-411 propovăduia la Roma că omul se poate mântui prin propriile eforturi şi capacităţi morale, neavând nevoie neapărată de harul lui Dumnezeu. Erezia pelagiană a fost condamnată de câteva sinoade locale şi de Fericitul Augustin.

Sinodul a emis şi 9 canoane în ultima zi a lucrărilor (31 iulie 431).

Nestorianismul s-a răspândit în Edessa, în Persia şi pînă la Arabia, India şi vestul Chinei.

Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe părinţii de la Sinodul al treilea Ecumenic, la 9 septembrie.

Monofizismul. Sinodul al patrulea Ecumenic

Pledând cu înfocare împotriva nestorianismului care afirma două persoane în Hristos, arhimandritul constantinopolitan Eutihie ( către 454), exponent ai Şcolii Teologice din Alexandria, a ajuns să susţină că Hristos a avut numai o singură fire - cea dumnezeiască. Erezia s-a numit monofizism (de la cuvintele greceşti monos fisis adică o singură fire) şi eutihianism, după numele întemeietorului ei.

Doctrina monofizită. Teodoret episcopul Cirului (458) se numără printre primii care au condamnat eutihianismul.

Iată succint ideile lui Eutihie:

l. La întruparea din Fecioara Maria, firea omenească a Mântuitorului a fost absorbită complet de firea dumnezeiască, aşa cum se pierde o picătură în imensitatea mării.

2. Avînd numai o singură fire, în Hristos exista doar o singură Persoană - cea divină, Trupul Său fiind dumnezeiesc, nu şi omenesc. Prin aceasta, monofiziţii se apropiau periculos de erezia dochetistă care susţinea că Hristos a avut un trup aparent şi nu real.

Evoluţia evenimentelor şi "Sinodul tâlharilor" de la Efes.

Reacţia ortodocşilor faţă de erezia monofizită n-a întârziat să apară. Episcopii Teodoret al Cirului, Eusebiu de Dorylaeon (Frigia) şi patriarhul Antiohiei, Domnus, 1-au determinat pe Sf. Flavian, patriarhul Constantinopolului, să ia atitudine oficială, în acelaşi timp a fost informat şi papa Leon cel Mare asupra ereziei.

La sinodul din 448 Eutihie nu renunţă la ideile sale, pentru care sinodul 1-a anatemizat.

Ereziarhul apelează atunci la patriarhul Dioscur al Alexandriei, care-i împărtăşea ideile. La stăruinţele acestuia, împăratul Teodosie al doilea (408-450) convoacă un sinod la Efes, în august 449.

Sinodul s-a încheiat la 22 august şi a proclamat monofizismul ca învăţătură de credinţă ortodoxă şi a depus pe acuzatorii lui Eutihie.

Patriarhul Flavian în urma brutalizării din cadrul sinodului a murit trei zile după încheierea lui. Teodosie a aprobat hotărârile sinodului. Papa a numit această adunare :"SinoduI tâlharilor".

Acceptarea ereziei ca dogmă a îngroşat şi mai mult tensiunea în sînul Bisericii.

Sinodul al patrulea Ecumenic

După moartea lui Teodosie pe tronul Bizanţului urcă împăratul Marcian (450-457) căsătorit eu Pulcheria, sora lui Teodosie care era o ortodoxă convinsă. Ea a condamnat erezia eutihiană şi a mijlocit la reaşezarea păcii în Biserica lui Hristos.

Au luat parte la sinod cca 520 de părinţi, îndeosebi din Răsărit. Papa Leon a trimis trei episcopi şi doi preoţi. Lucrările s-au desfăşurat între 8 şi 25 octombrie. Erezia a fost condamnată. Sinodul s-a încheiat la 25 octombrie, în mod solemn în prezenţa împăraţilor Marcian şi Pulcheria Sinodul cuprindea următoarele:

Iisus Hristos este desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, avînd suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat.

Că Dumnezeu S-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după dumnezeire, iar ca om S-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Hristos este cunoscut în două firi, în mod neamestecat şi în mod neschimbat, neâmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire. Sub raport doctrinar şi teologic, hotărârea dogmatică a acestui sinod, are pentru Biserica creştină o însemnătate capitală.

Sinodul a emis şi 30 de canoane care reglementează diferite aspecte ale lucrării şi disciplinei clerului de mir şi monahilor. Cel mai important este canonul 28 care întărea hotărârile Sinodului al doilea Ecumenic, privind acordarea egalităţii scaunului de Constantinopol cu cel al Romei, Patriarhia din capitala Bizanţului fiind a doua după Roma. Papa Leon a acceptat toate hotărârile şi canoanele Sinodului de la Calcedon.

Urmările sinodului. Hotărârile sinodului au întâmpinat împotriviri din partea unor Biserici îndeosebi din Egipt. Monofizismul a dăinuit în forma sa iniţiată până către secolul al şaselea, producând puternice convulsii şi determinând separarea de Biserica constantinopolitană a unor comunităţi locale.

Bisericile desprinse de Biserica cea mare, după Sinodul calcedonian, s-au numit necalcedoniene sau vechi orientale, care dăinuie pînă astăzi. Ele sunt: Biserica Coptă din Egipt, Biserica Siro - iacobită şi Biserica Armeană-gregoriană.

Urmările Sinodului al patrulea Ecumenic. Bisericile Vechi - Orientale pînă în secolul al unsprezecelea.

Sinodul de la Calcedon a dat răspuns prompt pentru curmarea conflictului dintre nestorieni şi monofiziţii eutihieni. Cu toate acestea anumite nuanţe teologice care izvorau îndeosebi dintr-o traducere defectuoasă a termenilor, ca şi opoziţia faţă de Imperiul Bizantin au determinat separarea de Biserica Răsăritului a câtorva comunităţi orientale, de tendinţă monofizită. Bisericile acestea sunt cunoscute sub denumirea de Biserici Ortodoxe orientale. Biserici precalcedoniene sau Biserici vechi - orientale. Ele păstrează învăţătura de bază a Bisericii una de pînă la Sinodul din 451, neînţelegerea dintre ortodocşi şi vechi - orientali nefiind una de fond ci una de termeni.

Biserica Coptă. După Sinodul de la Calcedon copţii sub patriarhul monofizit Dioscur I, s-au distanţat de melkiţi (denumire dată partizanilor împăratului bizantin) devenind, îndeosebi după cucerirea arabă din secolul al şaptelea, Biserică autonomă, în anul 520 se încearcă o reunificare a copţilor, sub patriarhul monofizit Sever din Antiohia care practica un monofizism moderat. Peste un secol (633), sub împăratul Heraclie (610-641) o ramură a copţilor şi anume monofiziţii severieni s-au unit cu Ortodoxia, dar această unire n-a fost de lungă durată.

Începând cu anul 542 copţii se reorganizează autonom. În secolul al şaptelea, Biserica Coptă din Egipt avea 100 de episcopii şi aproape şase milioane de credincioşi. După cucerirea arabă din 642 şi stăpânirea acestora care a durat pînă în 1517, copţii sunt supuşi la grele umilinţe şi chiar la islamizări forţate.

In secolul al Xl-lea, patriarhul Hristodul a fost silit să-şi mute reşedinţa la Cairo. Copţii erau supuşi Patriarhiei de Alexandria.

Biserica Siriană. O minoritate de nuanţă monofizită moderată grupată în jurul Patriarhiei de Antiohia, mărturisea formula Sfântului Chiril al Alexandriei : "O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul ". Patriarhul antiohian Petru Grafevs pînă la exilarea în Egipt (518) va întreprinde o misiune de succes monofizită între sirieni. Biserica se mai numeşte Siro - iacobită, întrucât episcopul de Edessa , Iacob Baradai sau Ţanţal a desfăşurat între anii 543-577 o intensă şi susţinută activitate de predicare a monofizismului moderat, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi, reorganizând astfel Biserica monofizită din Asia Mică, Siria şi Egipt. Biserica Siro-iacobită s-a răspîndit pînă la "creştinii Sfântului Toma " din Malabar (pe coasta apuseană a Indiei ). Când în 633 arabii cuceresc Antiohia, sediul Bisericii Siriene se mută la Mardin (Turcia) şi apoi la Homs (Siria).

Biserica Armeană apostolică. În căutarea adevărului, ierarhii şi teologii armeni au optat, în cele din urmă pentru severianism (monofizismul moderat al patriarhului Sever de Antiohia ). Arabii cuceresc capitala armeană Dvin în octombrie 640. Sediul Bisericii Armene care se mai numeşte armeano-gregoriană (în cinstea Sfântului Grigore Luminătorul, considerat Apostolul armenilor) este de la începuturile existenţei sale Edcimiadzin, iar conducătorul suprem bisericesc se numeşte catolicos.

Biserica Nestoriană. Prigoniţi de puterea imperială, adepţii lui Nestorte, după condamnarea acestuia de către Sinodul al treilea Ecumenic s-au refugiat în Persia, unde au găsit înţelegere şi protecţie. Războaiele bizantino-persane au dus la ruperea dintre catolicosatul nestorian (de la Nisibi, azi Nusaybin, în Turcia), şi Patriarhia Ecumenică, între secolele sase şi opt, Biserica Nestoriană a desfăşurat în Arabia, India şi China una din cele mai puternice activităţi misionare cunoscute în istorie.

Sediul Bisericii Nestoriene s-a mutat datorită ocupaţiei arabe de la Ctesifon la Bagdad în 762 şi apoi după 782 la Mosul, în nordul Mesopotamiei.