Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Disputa Origenistă, "Cele trei capitole" şi Sinodul al cincilea Ecumenic

Unul dintre cei mai fecunzi, dar şi cei mai contraversaţi scriitori din perioada patristică a fost Origen (l85-254), a cărui operă a stârnit acerbe pasiuni între secolele cinci şi şapte, în toiul confruntărilor monofizite. Personalitatea marelui teolog alexandrin şi erorile din unele scrieri ale sale, sau mai degrabă scăpări, au împărţit părerile Sfinţilor Părinţi.

Învăţăturile lui Origen incriminate de unii părinţi erau următoarele:

1. subordinaţionismul trinitar;

2. ideea preexistenţei sufletului;

3. preexistenţa sufletului uman în fiinţa lui Hristos;

4. apocatastaza (restabilirea finală a tuturor, inclusiv a demonilor):

5. concepţia despre însufleţirea astrelor;

6. interpretarea, cu precădere alegorică a Bibliei.

Un Sinod local ţinut la Constantinopol în anul 543 a condamnat unele teze din scrierile lui Origen, pe baza unui tratat teologic scris de împăratul Justinian (527-565), aşezând numele marelui scriitor între eretici, socotit a fi părintele monofizismului.

Subliniem ca un fapt important, că Origen n-a fost condamnat de Sinodul al cincilea Ecumenic.

Totuşi, condamnarea lui Origen ca izvor al monofizismului a nemulţumit profund pe monofiziţi care erau susţinuţi, în secret de împărăteasa Teodora. Pentru a linişti spiritele şi a salva unitatea imperiului, ameninţată cu scindarea de monofiziţi, împăratul le face o serie de concesii.

La presiunile împăratului, papa Virgiliu publică în 548 un document teologic adresat patriarhului ecumenic Mina şi intitulat Judicatum , prin care se condamnau cele trei capitole.

Acest lucru a determinat o serie de proteste în vestul şi centrul imperiului.

Sinodul al cincilea Ecumenic

Pentru a pune capăt neînţelegerilor şi tulburărilor provocate de cearta dintre monofiziţi şi ortodocşi, Justinian convoacă un nou Sinod Ecumenic. Sinodul şi-a deschis lucrările la 5 mai 553, într-o sală a Bisericii Sfânta Sofia, sub preşedenţia Patriarhului Ecumenic Eutihie (552-556). Au fost prezenţi 165 de episcopi, dintre care 8 erau sub jurisdicţia Romei. Papa Virgiliu deşi se afla în Constantinopol, pretextând că este bolnav n-a participat la lucrări, dar a trimis sinodului un memoriu prin care declara drept ortodoxe cele trei capitole, şi ameninţa cu anatemizarea celor care ar îndrăzni să le condamne.

Părinţii întruniţi la sinod au ignorat însă părerile papei şi la 2 iunie, ultima zi a lucrărilor, au condamnat cele trei capitole, reînnoind anatema asupra ereticilor de mai înainte. În cele din urmă papa recunoaşte hotărârile sinodului.

Monotelismul; Sinodul al şaselea Ecumenic. Sinodul II Trulan (Quinisext)

Cadrul istoric al apariţiei monotelismului.

În prima jumătate a veacului al şaptelea, pe tronul Bizanţului se va aşeza unul din cei mai mari bazilei- Heraclie (610-641) - a cărui domnie a fost însă zbuciumată pe plan extern de conflictele cu perşii, iar pe plan religios intern de expansiunea şi întărirea monofiziţilor, care vor provoca o nouă erezie - monotelismul.

Chosroe II, regele perşilor, moare în 628 şi Heraclie încheie pace cu noul suveran persan şi recuperează Sfânta Cruce pe care o reinstalează în Ierusalim (630). Bazileul avea nevoie de unitate în imperiu pentru a-şi asigura efectivele militare necesare campaniilor sale armate.

Monofiziţii, care nu acceptaseră hotărârile Sinodului de la Calcedon, puteau să-i boicoteze expediţiile şi să-i refuze sprijinul militar, de aceea în timpul campaniei persane, unii lideri monofiziţi i-au propus împăratului o formulă teologică ce părea că poate aduce pacea între monofiziţi şi ortodocşi. Se propunea concepţia monotelită şi monoenergistă , conform căreia în Hristos sunt două naturi, dar o singură voinţă şi o singură energie.

Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (634-638), a sesizat că învăţătura monotelistă era o deghizare a monofizismului.

Papa Honoriu I (625-638) se alătură şi el formulei monotelite.

Sinodul al şaselea Ecumenic.

Dornic de a pune capăt neînţelegerilor teologice, împăratul Constantin al patrulea Pogonatul (adică bărbosul, 668-685), după o serie de sinoade locale pregătitoare, convoacă cel de-al şaselea Sinod Ecumenic la Constantinopol, care a avut loc între 7 noiembrie 680 şi 16 septembrie 681. Sinodul mai este cunoscut şi ca Sinodul I Trulan, întrucât s-a ţinut în sala boltită (în greceşte trullos) din palatul imperial.

Au luat parte la lucrări 174 de părinţi din Răsărit şi Apus. Papa Agaton (678-681) a trimis mai mulţi delegaţi, însuşi împăratul a luat parte la mai multe şedinţe sinodale.

Sinodul a hotărât;" că în Hristos există, aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi, două voinţe şi două lucrări care sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neâmpărţit şi nedespărţit. Cele două voinţe ale sale nu sunt opuse între ele, aşa cum pretind în mod neevlavios ereticii, dar voinţa Sa omenească, fără să se opună, se supune voinţei dumnezeieşti atotputernice'".

Sinodul a anatemizat pe susţinătorii ereziei monotelite şi anume: Teodor, episcop de Faran, Serghie, Pir, Petru şi Pavel, foşti patriarhi de Constantinopol între (638-666), papa Honorie, Cirus, patriarhul Alexandriei, Macarie, patriarhul Antiohiei, cu ucenicul său Ştefan şi preotul Polihronie. După semnarea hotărârilor de către ierarhii participanţi, împăratul le-a declarat obligatorii pentru toţi creştinii.

Bisericile necalcedoniene n-au acceptat încheierile Sinodului al şaselea Ecumenic.

Monotelismul a devenit doctrina Bisericii Maronite. Această Biserică s-a unit cu Roma, după Sinodul de la Ferrara-Florenţa în 1445. Creştinii maroniţi trăiesc atât în Liban, cât şi în America.

Biserica Ortodoxă face amintire Sinodului al şaselea Ecumenic, la 23 ianuarie şi la 14 septembrie.

Sinodul II Trulan. Pentru a pune rânduială în viaţa bisericească împăratul Justinian (685-695 prima domnie) convoacă un sinod la Constantinopol, care s-a ţinut în sala boltită a Palatului imperial. De aceea el s-a numit Sinodul al doilea Trulan, iar pentru că a completat hotărârile sinoadelor ecumenice cinci şi şase, în materie de disciplină canonică, s-a mai numit Sinodul Quinisext, adică al cinci-şaselea ecumenic.

Lucrările s-au desfăşurat în octombrie sau noiembrie 691, cu participarea a 240 de părinţi. S-au emis 102 canoane, care reglementează viaţa bisericească, confirmând hotărârile şi canoanele sinoadelor ecumenice de până atunci, precum şi ale altor sinoade locale. Între alte hotărâri canonice menţionăm: s-a oprit hirotonia după căsătorie (canonul 6), s-a interzis celibatul preoţilor şi diaconilor (canonul 13). S-a hotărât săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite în anumite zile din Postul Mare (canonul 52),s-au combătut practicile romanilor şi armenilor (canoanele 55-56, adică obiceiul de a mânca brânză şi ouă în sâmbetele Postului Mare).

Deşi papa Adrian I (772-795) a recunoscut canoanele Sinodului Quinisext, mai târziu (secolul IX), Biserica Apusului a revenit şi n-a mai socotit acest sinod ca ecumenic.