Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Cruciadele

Cruciadele sunt un fenomen complex, tipic epocii feudale a Evului Mediu. Acestea sunt nişte campanii cu caracter foarte specific. Ele sunt purtate sub semnul şi în numele Sfintei Cruci şi au avut drept scop declarat eliberarea locurilor sfinte din mâinile păgânilor.

Au fost numite cruciade şi alte campanii militare: ale lui Heraclius (610-641) împotriva perşilor, ale împăraţilor isaurieni împotriva arabilor, cele de la Nicopole şi Varna (1396 şi 1444).

Cruciadele, pornite din Apusul Europei şi având ca scop iniţial eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupaţia arabă (Ierusalimul cucerit în 1080, iar Antiohia în 1085) s-au desfăşurat între anii 1096-1270. numărul acestor expediţii militare a depăşit cifra 10, dar de cea mai mare importanţă se recunosc şapte cruciade.

Cruciadele au antrenat variate straturi sociale. Au fost angajaţi în primul rând cavaleri feudali, dornici de fapte măreţe şi de aventură, mai ales dintre cei fără domenii feudale, urmărind dobândirea unor mari teritorii şi averi sau crearea de state de tip feudal în Orient, care să constituie pe viitor surse de mari venituri. Mase întregi de oameni săraci au fost tentaţi să pornească în cruciade datorită uşurărilor promise pentru participanţi. Începând cu secolul XI, Occidentul cunoaşte o explozie demografică. Un efect al acestui fapt a fost şi lărgirea terenurilor.

Aşadar, cauzele care au provocat aceste cruciade sunt următoarele:

• 
  religioase
  
• 
  evlavia creştină tipică Evului Mediu.
  
• 
  economice şi sociale
  

Mase întregi de oameni au fost tentaţi să pornească în cruciadă datorită uşurărilor promise pentru participanţi;

Începând din sec. XI, Occidentul cunoaşte o explozie demografică. Cruciadele în acest sens, sunt considerate ca un debuşeu al acestui surplus de populaţie.

• 
  politice
  

În Occident era foarte bine precizat cavalerismul. Cavalerii erau un fel de mercenari care îşi ofereau serviciile celor ce plăteau. Unele puteri occidentale urmăreau să-şi extindă supremaţia;

Interesul pentru noi teritorii, noi produse, noi pieţe.

Iar peste toate aceste cauze se adaugă dorinţa papei de supremaţie. Locurile sfinte erau ocupate de păgâni cu mult timp înainte. Sub sârbi, ele nu puteau fi vizitate de creştini. Pelerinajul nu mai era aşa de intens ca în primele secole. Faptul că în 1000 nu s-a întâmplat nimic aşa cum se aştepta, a făcut să se intensifice pelerinajul şi activitatea spirituală. În sec. XI-XII pelerinajul ia amploare la locurile sfinte. Turcii selgiucizi care ocupau acum aceste teritorii au început să împiedice pelerinajul.

Cruciadele au fost organizate de papalitate.

Cruciada I (1096-1099)

În 1095, papa Urban II (1088-1099) a organizat la Clermont un sinod la care au participat mulţi episcopi, clerici, mireni. S-a discutat situaţia din Răsărit. Papa a ţinut o cuvântare în care a expus suferinţele creştinilor la locurile sfinte. La sinod s-a hotărât să se predice cruciada. Au fost trimişi mesageri speciali în toate părţile Occidentului să cheme pe toţi în numele papei la cruciadă. Data plecării în cruciadă a fost fixată la 15 august 1096. Cei care plecau şi-au pus pe hainele lor semnul crucii, de la care ei au primit numele de „cruciaţi”. Oamenilor li s-au promis tot felul de avantaje, scutiri de dări, suspendări de condamnări. Familiile celor ce porneau în cruciadă rămâneau în grija Bisericii şi a seniorilor locali.

Papa a interzis orice fel de conflict local în Occident (armistiţiul lui Dumnezeu). Unul dintre cei mai mari predicatori ai cruciadei a fost Petru Eremitul.

Cruciada I s-a consumat în două mari faze, distincte una de alta.

Prima fază, numită şi „cruciada săracilor” a fost o acţiune dezorganizată la care au participat mase largi de săraci plecaţi din Germania şi Franţa. Astfel caizerul german Walter Habenicht şi Petru Eremitul au condus în primăvara anului 1096, o armată nedesciplinată de bărabaţi, femei, copii., care, trecând prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria, au ajuns la Constantinopol. Ei nu aveau nici un mijloc de luptă , de drum. În urma lor au devastat totul. Bizantinii i-au trecut pe malul asiatic, la Kivotos, în Asia Mică. Ei ar fi trebuit să fie ţinuţi în frâu, să aştepte cavalerii propriu-zişi, însă au pornit spre Niceea, ocupată de turcii selgiucizi. În apropierea Niceii au fost măcelăriţi de turci.

A doua fază este cea a nobililor, cruciada propriu-zisă. Ea a fost alcătuită din patru mari grupe de cavaleri:

• 
  cavalerii lotaringieni, flamanzi şi germani, conduşi de ducele Godefroy de Bouillon.
  
• 
  cavalerii normanzi din sudul Italiei, conduşi de fiul lui Robert Guisard.
  
• 
  cavalerii provensali, conduşi de contele Raymond al IV-lea de Toulouse.
  
• 
  cavalerii francezi, bretoni şi englezi, conduşi de Robert de Courteheuse.
  

Cu toţii formau aproximativ 200.000 luptători. Ei au pornit din diferite puncte ale Europei şi şi-au dat întâlnire la Constantinopol. De acolo urmau să ajungă la locurile sfinte. La Constantinopol erau aşteptaţi pe la sfârşitul anului 1096. au fost foarte bine primiţi de către Alexice I Comneanul şi li s-a cerut jurământul de vasalitate faţă de împăratul bizantin. Teritoriile pe care le-ar fi cucerit urmau să fie redate stăpânului de drept.

În primăvara lui 1097, cruciaţii au pornit în frunte cu Alexios I Comneanul la Niceea, pe care au asediat-o şi au cucerit-o fără mari dificultăţi. Odată cucerită, ea intră pe drept în mâinile Imperiului Bizantin. Victoria i-a entuziasmat pe cruciaţi.

După ce au trecut prin Cilicia, unde a luat fiinţă Armenia Mică, cruciaţii s-au împărţit în două grupe: una a pornit spre Răsărit, spre cetatea Edesa, unde a fost chemată să o elibereze. Ei o eliberează şi formează acolo primul stat latin în Răsărit, Comitatul Edesei. Cealaltă grupă, grosul armatei s-a îndreptat spre Antiohia Siriei pe care au asediat-o timp de 7 luni. La 3 iulie 1098 cetatea Antiohia a căzut. După multe neînţelegeri, normanzii din sudul Italiei au rămas stăpâni în Antiohia. Raymond de Toulouse cu armata a plecat spre Ierusalim. Mai rămăseseră 12.500 de luptători. Asediul Ierusalimului a durat cinci săptămâni. La 15 iulie 1099 cruciaţii au ocupat cetatea sfântă, dar au trecut prin foc şi sabie toată cetatea.

Cruciada şi-a atins scopul propus. În fruntea cetăţii sfinte, a fost pus ca împărat Godefroy de Bouillon. El a refuzat însă să poarte coroana de aur a monarhului.

Aşadar, în Răsărit au luat fiinţă noi state latine: Antiohia, Edesa, Tripolie. Această primă cruciadă a avut cel mai mare succes. Acest fapt a creat un precedent şi a hrănit speranţele următoarelor cruciade.

Cruciada a II-a (1147-1149)

În timpul acestei cruciade, papă la Roma era Eugeniu al III-lea (1145-1153).

Motivul cruciadei a fost cucerirea Edesei de către Zenki şi Nureddin, emiri de Mosul. Papa a adresat regelui Franţei şi împăratului Germaniei rugămintea organizării unei cruciade. Cei doi monarhi au pornit separat, tot pe uscat. Konrad, împăratul Germaniei, a pornit pe Dunăre, armatele trecând prin Ungaria, Peninsula Balcanică, până la Constantinopol, de unde au trecut în Asia Mică. La Dorylaeum, în 1147, au suferit o înfrângere din partea turcilor. Expansiunea pe uscat a fost oprită, dar a continuat cea pe mare. Din Asia Mică au trecut în Akon, vrând să atace Damascul, însă n-au reuşit. Singurele acţiuni pozitive au fost că au acordat unele ajutoare noilor state latine din Răsărit. Văzându-şi insuccesul, s-au întors acasă.

La întoarcere s-a întâmplat alt fapt care trebuie menţionat. Konrad era înrudit cu Manuil I Comneanul, împăratul bizantin, prin soţia împăratului. Ludovic al VII-lea a fost însoţit de soţia sa, regina Franţei care a fost răpită. Crezând că răpitorii sunt bizantinii, Ludovic jignit, împreună cu normanzii, a vrut să pornească împotriva Constantinopolului. A vrut să-l atragă în complot şi pe Konrad, însă acesta i-a dejucat planurile. Răpirea fusese făcută de latini, nu de bizantini. A doua cruciadă a fost o adevărată catastrofă.

Cruciada a III-a (1189-1192)

În timpul celei de-a treia cruciade pe scaunul papal au fost doi papi: Clement III (1187-1191) şi Celestin III (1191-1198). Această cruciadă nu a fost iniţiată de papă, ci de monarhii care au participat la ea. Este vorba de Frederich I Barbarosa al Germaniei, regele englez Richard Inimă de Leu şi Filip II August al Franţei.

Motivul cruciadei a fost căderea Ierusalimului sub turci, în 1187.

Frederich a trecut pe uscat până în Asia Mică, până în Cilicia, unde în vara anului 1190, încercând să treacă râul Selef, a murit. Armata a fost condusă mai departe de fiul său, dar nu a avut nici un succes.

Regele englez şi cel francez au plecat pe apă din Genua şi respectiv Marsilia. În 1190 s-a întâlnit la Messina (între Sicilia şi Italia), unde s-au născut conflicte între cruciaţii celor două grupe.

De aici pleacă spre Akkon, pe care-l ocupă în 1191, cetate devastată şi punct strategic foarte important, de unde se putea asigura un culoar spre Ierusalim, însă Ierusalimul nu a putut fi cucerit.

Ceea ce a realizat a treia cruciadă a fost obţinerea unor teritorii spre Jaffa şi Akkon şi permisiunea de a putea fi vizitat Ierusalimul şi Sfântul Mormânt

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Papă era celebrul Inocenţiu al III-lea (1198-1216)

Motivul cruciadei a fost acela că a treia cruciadă nu şi-a atins scopul iar locurile sfinte rămâneau tot ocupate.

Inocenţiu trimite apeluri şi predicatori să predice cruciadele. Cel mai însemnat a fost Fulco de Neuilly.

Cavalerii erau convocaţi să se întâlnească pe coastele Franţei sau Italiei şi să plece pa mare, cu ajutorul corăbiilor veneţiene. În timpul pregătirilor ajunge în Apus prinţul bizantin Alexios Anghelos, fiul lui Isac II. Dar Isac II fusese detronat şi orbit de Alexios III care uzurpase tronul. În această situaţie, Alexios pleacă în Apus ca să ceară ajutor împotriva lui Alexios III.

În Veneţia se face legătura între Alexios şi cruciaţi. Aceştia pornesc de aici cu corăbiile spre răsărit. Conducătorul cruciadei era ducele Veneţiei Ennrico Dandolo.

De la Veneţia cruciaţii ajung spre coasta Dalmaţiei, apoi la Constantinopol. În 1203 atacă oraşul. Sub presiunea lor, Alexios III fuge. Isac II este scos din închisoare şi aşezat pe tron împreună cu fiul său, Alexios IV, susţinut de către cruciaţi. El trebuia să plătească cruciaţilor suma de 100.000 de mărci, dar nu a avut de unde să le dea aceşti bani. Cruciaţii au aşteptat aproape un an să li se plătească aceşti bani. Devenind nerăbdători, prezenţa lor devenea incomodă pentru Constantinopol. În această stare de tensiune, în rândul situaţiei bizantine s-a stârnit nemulţumire şi s-a ridicat o partidă care l-a înlăturat pe Alexios IV. În locul lui a fost aşezat Alexios V, ginerele lui Alexios III.

Văzând că au fost înşelaţi, în aprilie 1204, cruciaţii au ocupat Constantinopolul. Trei zile şi trei nopţi au jefuit cetatea. Este pentru prima dată, când Constantinopolul este mutilat în asemenea mod. Multe opere de artă au fost distruse sau luate, iar multe moaşte au fost duse în Apus.

Oraşul a fost împărţit între cruciaţi. Cea mai mare parte a revenit Veneţiei. Tot ea şi-a rezervat dreptul de a ocupa scaunul patriarhal pe care a fost pus Tomaso Morosini. Dinastia Anghelilor a fost înlocuită, iar Imperiul s-a refăcut la Niceea.

Inocenţiu III a fost nemulţumit la început de această acţiune a cruciaţilor dar, apoi, a confirmat pe patriarhul latin de Constantinopol.

Constantinopolul a fost ocupat între 1204-1261, dar latinii reprezentau numai suprastructura. Patriarhul latin a încercat să impună Liturghia latină dar nu a reuşit.

În 1261 Constantinopolul este recucerit de bizantini, sub dinastia Paleologilor, cea mai întinsă şi ultima dintre dinastiile Imperiului Bizantin.

Cruciada nu şi-a atins scopul propus. De acum a început să se vehiculeze ideea că cruciadele nu au reuşit pentru că la ele au participat oameni plini de păcate. Deci, ar fi trebuit să participe oameni nevinovaţi, copiii.

Cruciada copiilor.

În 1212, doi copii, Ştefan şi Nicolae, crezându-se aleşi ai lui Dumnezeu, au pornit din Franţa şi respectiv Germania, să conducă cruciaţi la locurile sfinte. Ei au pornit spre portul Marsilia, mergând din sat în sat şi predicând cruciada. Regele Franţei a încercat să oprească această acţiune, însă nu a reuşit. Copiii au fost îmbarcaţi, minţiţi, că vor fi duşi la locurile sfinte, dar au fost duşi pe pieţele Orientului şi vânduţi ca sclavi.

Cruciada a V-a (1228-12229)

Această cruciadă a avut loc în două etape, pe timpul papei Grigore IX.

Prima expediţie militară a fost cea a lui Andrei II al Ungariei şi al ducelui Leopold al Austriei, în jurul Iordanului.

Cruciada propriu-zisă a fost susţinută de împăratul german Frederich II. Acesta şi-a început domnia sub regenţa papei Inocenţiu III,, iar după moartea lui şi-a mutat reşedinţa în Italia, intrând în conflict grav cu papa, în special cu Grigorie. El se afla în conflict cu acesta, când în 1228 porneşte cruciada pe cont propriu. Papa îl condamnă ca pe un păgân şi prin urmare el este anatematizat.

Împăratul a reuşit să ocupe Ierusalimul. El intră în tratat cu sultanul din Egipt şi ocupă Ierusalimul, Betleemul şi Nazaretul. În consecinţă, patriarhul latin de Constantinopol, loveşte oraşul cu interdict şi anatemă.

Cruciada a VI-a (1248-1254)

Are loc în timpul pontificatului papei Inocenţiu IV. La ea a participat vestitul rege al Evului Mediu, Ludovic IX cel Sfânt al Franţei. El a avut intenţia să ocupe Ierusalimul. Cu ajutorul corăbiilor, din Marsilia ajunge în Cipru. Iarna o petrece aici, după care porneşte spre Egipt, direct spre Cairo. Armata latină este încercuită şi chiar regele este luat ca prizonier. El se va răscumpăra cu o sumă mare de bani şi cedează şi cetatea Demietta. Regele rămâne în Orient până în 1254 pentru întărirea cetăţilor maritime ocupate de latini.

Cruciada a VII-a (1270)

Scaunul papal era vacant. Cruciada a fost susţinută tot de Ludovic IX al Franţei. El porneşte din Sardinia spre Tunis, unde ajunge în 1270. De aici porneşte o campanie lungă, dar erau supuşi căldurii şi epidemiilor. Regele moare în această cruciadă.

După moartea lui, fiul său, Filip III, continuă acţiunea fără prea mari succese. Încheie tratative cu turcii şi obţine pentru creştinii de la locurile sfinte dreptul de a ţine slujbe, de pelerinaj, etc.

În 1270 când se consumă ultima cruciadă, existau câteva state latine de Răsărit: Tripolis, Akkon, Berit ş.a. În 1289 turcii saracini ocupă toate aceste locuri. Latinii au fost aruncaţi în mare. Ei au mai rămas pentru o perioadă în Cipru.

Cruciadele au început în 1096 şi s-au sfârşit în 1289. Ele au implicat teritorii mari din Europa şi au avut rezultate atât pozitive, cât şi negative.

Pozitiv a fost faptul că, din punct de vedere politic, economic, maritim şi cultural, Occidentul a avut mult de câştigat. Veneţia a profitat cel mai mult de pe urma cruciadelor. Din Orient au fost aduse tot felul de bunuri. Se ajunge la schimburi dintre Apus şi Răsărit pe plan religios, Apusul a fost „invadat” de moaşte şi locuri sfinte.

Sub aspect negativ, cruciadele au fost, din punct de vedere religios, o experienţă amară pentru răsăriteni. Aceşti creştini cruciaţi, veniţi în numele crucii, au fost uneori mai cruzi decât turcii. Contactul direct, în loc să constituie prilej de apropiere, a săpat tot mai mult prăpastia între greci şi latini.