Modalizarea

3.1.5. Particula modală oare apare exclusiv în enunţuri interogative, funcţia ei fiind în primul rând una pragmatică (de marcă suplimentară a actului verbal al întrebării); i se poate totuşi atribui şi o valoare modală epistemică, de subliniere a incertitudinii: Dar este oare corect să ne imaginăm că într-un trecut îndepărtat aromânii erau o masă enormă de păstori? (I. Nicolau, Haide, bre!)

Particula cumva (cu rol de atenuare, aproximare) apare în interogaţii afirmative şi negative ca marcă epistemică a incertitudinii: Greşesc cumva?; Aţi adus cumva textele? Nu e cumva la tine dicţionarul meu?; în plus, în interogativele negative semnalează orientarea preferenţială către un răspuns prin propoziţia afirmativă corespunzătoare: Nu cumva a greşit? [= Cred că a greşit]; Nu a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat în viaţa zilnică? (A. Pleşu, Minima moralia).

Particula interjecţională zău – caracteristică pentru oralitatea populară şi familiară – are în aserţiuni rol de întărire, autentificare, asemănător adverbelor propoziţionale. Ca şi acestea, poate apărea în mai multe construcţii sintactice: ca element incident, regent (zău că...) sau ca profrază.
3.1.6. O serie de adjective (unele participiale) epistemice intră în structuri modalizante subiective ca nume predicative, construite cu verb copulativ: sunt sigur(ă) că..., sunt convins(ă) că... etc. Ca şi la verbele epistemice, valoarea propriu-zis modală este specifică formelor de persoanei I singular, indicativ prezent, care indică o atitudine subiectivă, asumată de locutor: Sunt sigur că Maria a câştigat. Şi aceste adjective sunt susceptibile de gradaţie (foarte convins, extrem de convins etc.).

Propoziţia formată de aceste predicate apare adesea şi ca expresie modalizatoare incidentă: Anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie. (A. Blandiana, Autoportret).

3.1.7. Există numeroase sintagme propoziţionale relativ stabile, formate cu ajutorul unor substantive care conţin lexical ideea de evaluare epistemică: adevăr, realitate, certitudine, siguranţă, îndoială etc. şi exprimând aparent obiectiv modalitatea. Cele mai frecvente sunt alcătuite din substantivul respectiv în nominativ, articulat hotărât (cu funcţie de subiect) şi un verb copulativ, urmat de conjuncţia că introducând o propoziţie predicativă: adevărul e / este că, realitatea e / este că... Altele sunt mai libere: există certitudinea că, există probabilitatea să..., e o posibilitate să..., nu e nicio urmă de îndoială că..., e în afară de orice discuţie că..., e mai presus de orice îndoială că..., e în afară de orice îndoială că..., nu încape (nicio) îndoială că...; a avea convingerea că..., a avea certitudinea că...; a avea impresia că... etc.: Este în afară de orice îndoială că Maiorescu, într adevăr, a formulat-o cu deosebită claritate. (A. Marino, Pentru Europa).

3.2. Evidenţialele

În funcţie de tipul de sursă a informaţiei propoziţionale pe care îl indică, evidenţialele pot fi clasificate în mărci ale inferenţei, ale relatării (citării) şi ale percepţiei.

3.2.1. Mărcile inferenţei – mijloace lingvistice care indică faptul că la o anume informaţie locutorul a ajuns prin propria sa judecată, prin raţionament, pe baza unor premise sau probe – aparţin mai multor categorii şi clase
lexico-gramaticale; ele sunt: moduri verbale, operatori modale, verbe cu sens epistemic, adverbe. Toate implică şi o evaluare epistemică, accentul fiind pus fie pe procesul cognitiv (astfel încât au în special funcţia de evidenţiale), fie pe rezultat (caz în care predomină valoarea lor de modalizatori).

3.2.1.1. Modul prezumtiv (cu formele sale de prezent şi trecut) indică supoziţia, în enunţuri asertive: Oţi fi ostenite. V-o fi foame. (EZ, 2000); O fi făcut o şi eu nu ştiu. (EZ, 1999); inevitabil, prezentarea ca simplă supoziţie constituie şi o evaluare epistemică a propoziţiei, considerate ca probabilă, incertă (vezi supra, 3.1.1). În enunţuri interogative, prezumtivul marchează suplimentar dubiul constitutiv întrebării, dar şi posibila sursă inferenţială a răspunsului, atunci când este vorba de întrebări formulate de locutor în primul rând pentru sine, ca parte a procesului epistemic: Ce-o fi fost aşa de îngrozitor? m-am întrebat. O fi fost escrocată! (EZ, 2001).

În structurile care coordonează mai multe forme disjuncte de prezumtiv (eventual una afirmativă şi una negativă), valoarea evidenţială a modului se neutralizează, informaţia putând proveni din orice fel de sursă; rămâne importantă doar valoarea de ipoteză („chiar dacă”): O fi nou, o fi vechi, o fi recondiţionat – la noi nu contează!; O fi fost vinovat, n-o fi fost vinovat, oricum acum e liber.

Şi modul conjunctiv perfect poate marca inferenţa, destul de rar, în principale afirmative (vezi supra, 3.1.1), fiind tot un mijloc de indicare simultană a sursei mentale şi a incertitudinii asupra adevărului propoziţiei.

3.2.1.2. Dintre verbele modale epistemice, valoare clar inferenţială are a trebui: Trebuie să fie acasă, am văzut lumină. Utilizarea epistemic-evidenţială a verbului a trebui, mai ales în construcţie cu conjuncţia că, exclude în genere posibilitatea ca informaţia să aibă alte surse decât raţionamentul locutorului. În schimb, a (se) putea permite referirea la surse atât interioare (inferenţiale), cât şi exterioare (citaţionale), rolul său fiind doar de a realiza evaluarea epistemică: Se poate să fie acasă, am văzut lumină.; Conform declaraţiilor vecinilor, se poate să fie acasă.

3.2.1.3. Verbele epistemice care desemnează procese mentale: a se gândi, a presupune, a deduce etc. descriu sursa inferenţială. Chiar verbul a crede e mai des folosit cu sens deductiv-supozitiv (Cred că se poate accepta soluţia pe care aţi propus-o.) decât pentru a descrie un set de opinii deja stabile, eventual incerte (Cred că oamenii sunt fundamental buni, pentru că aşa mi s-a spus.).

Aceeaşi valoare de marcă a prelucrării subiective a informaţiei apare în construcţia impersonală sau reflexiv-impersonală a verbului a părea, cu experimentatorul exprimat prin dativ (îmi pare, mi se pare):

Această mărturie [...] cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai cuminte a unui vechi fenomen social. (P. Zarifopol, Din registrul);

Ni se pare, aşadar, că surprindem acest dualism: geometrie – istorie. (C. Noica, Mathesis).

De fapt, chiar fără experimentator, a părea este cel mai adesea interpretabil, din context, ca semnalând o inferenţă, mai mult decât o percepţie directă; nu poate însă indica relatarea, preluarea informaţiei de la altcineva.

3.2.1.4. Adverbul evidenţial cel mai caracteristic al inferenţei este pesemne, folosit predicativ ca regent (pesemne că...) sau ca un circumstanţial de modalitate incident ori integrat:

În uşă ne salută un zidar: „Vă tot văd pe aici de la o vreme, îi spune el lui Noica. Pesemne că sunteţi frizerul staţiunii?”. (G. Liiceanu, Jurnalul);

Vor stârni mirare, pesemne, prin rafinamentul şi eleganţa lor. (ibid.);

Osebit de taxa obişnuită, se mai percepea una specială pentru fiecare maimuţă de vânzare (erau pesemne foarte căutate ca animale de lux). (Al. Paleologu, Despre lucrurile).

Alte adverbe ale incertitudinii (poate, probabil) se pot combina cu mărcile inferenţiale; în context inferenţial pot apărea şi adverbe de certitudine (desigur), dar ele nu indică de la sine sursa, neavând deci valoare propriu-zis evidenţială.

3.2.2. Mărcile relatării sau ale citării sunt din mai multe categorii şi clase: moduri verbale, verbe de declaraţie, adverbe, expresii. Există o diferenţă semnificativă între structurile explicite, care pun în evidenţă preluarea discursului – El a declarat că nu va participa la alegeri.; „Nu voi participa la alegeri”, a declarat el. – şi cele care pun în prim plan propoziţia preluată, marcând minimal distanţa faţă de sursă: Cică nu va participa la alegeri.

3.2.2.1. Modul condiţional este specializat pentru redarea unei opinii care aparţine altui vorbitor şi pe care locutorul nu şi-o asumă, deci pentru indicarea unei distanţe epistemice. Această valoare apare în discursul indirect, după verbe de declaraţie – Poliţiştii spun că localnicii nu ar fi ascultat rugămintea neamţului. (EZ, 2000) – dar şi în propoziţii independente, cu sau fără indicarea explicită a sursei necreditate:

Potrivit altor variante – ale sătenilor – Bebe ar fi venit special la Ghimpaţi pentru a da o mare lovitură. (EZ, 2000);

Drobeta ar fi încasat 700 de milioane de lei pentru a ceda meciul. (ibid.);

În fond, percepţia mediilor culturale autohtone asupra diplomaţiei a rămas tot în secolul XIX: ea n-ar fi mai mult decât „arta de a minţi frumos”. (LAI, 2002).

3.2.2.2. Modul prezumtiv are valoare citaţională atunci când apare în primul membru, contrazis, al unei construcţii adversative: O fi (fiind) el bun, dar nu reuşeşte să facă nimic. Propoziţia cu verb la modul prezumtiv prezintă o ipoteză neasumată de locutor, deci preluată din altă sursă (adesea, „opinia curentă”).

3.2.2.3. Adverbe şi locuţiuni adverbiale, particule adverbiale şi expresii fixate care marchează neîncrederea faţă de o opinie citată sunt: cică, pasămite, chipurile, vezi Doamne, dragă Doamne etc.:

În Bitolia, moscopolenii începuseră cică să vină mai înainte de-a le fi fost distrus oraşul. (I. Nicolau, Haide, bre!);

Aşadar, pasămite, Odiseu, fie şi post mortem, ar fi cel care a încercat să valorizeze o stare. (OC, 2002);

Senatorul (sau deputat?) G.F. [...], chipurile, a trădat interesul naţional. („Luceafărul”, 2000);

Ocupatul nostru premier a aflat – vezi Doamne! – , din presă, de sosirea Regelui Mihai. (EM, 1994);

M-am lovit însă de marea milă a consilierilor faţă de „bieţii oameni”, faţă de săraci, care, dragă Doamne, nu vor putea plăti amenzile. (VL, 2002).

3.2.2.4. Verbele de declaraţie (care desemnează tipul de act de limbaj) pot indica acordul sau dezacordul parţial sau total (distanţa epistemică) dintre opiniile locutorului care relatează şi opiniile locutorului citat. Verbe ca a afirma, a declara, a spune sunt neutre; în schimb, a pretinde şi într-o anumită măsură şi a susţine, sunt contrafactive, indicând dezacordul: Pretinde / Susţine că a rezolvat toate problemele.

Explicitarea sursei din care se preia informaţia în vorbire directă sau indirectă se face prin subiectele verbelor de declaraţie („X afirmă că”) sau prin formule

de atribuire de tipul în opinia...; după părerea... Sursa externă poate fi neindividualizată, în cazul construcţiilor impersonale, generice (se zice că..., din câte se cunoaşte, vorba ceea).

Alte verbe au dobândit prin evoluţie semantico-pragmatică semnificaţia „informaţie preluată”, actualizabilă doar în anumite construcţii şi contexte; din această clasă fac parte verbele a înţelege (Am înţeles că e plecat.), a se părea (reflexiv impersonal fără marcarea experimentatorului: Se pare că e plecat.).

Acordul, asumarea opiniei citate sunt marcate prin locuţiuni adverbiale de tipul: pe drept cuvânt, cu / pe bună dreptate, cu îndreptăţire, determinând verbul care descrie actul de limbaj; aceste locuţiuni nu pot deci apărea în interiorul propoziţiei care exprimă opinia: Cineva îmi reproşa, pe bună dreptate, că e poate prea mult să văd în cele trei fete întrupări ale modelului ontologic. (G. Liiceanu, Jurnalul).

Tot în vorbirea indirectă, distanţa epistemică poate fi indicată de introducerea propoziţiei subordonate (conţinutul relatat) prin locuţiunea conjuncţională cum că:

Unul, de pildă, elibera, contra cost, certificate cum că fata creştină cutare a trecut de bunăvoie la religia mahomedană. (I. Nicolau, Haide, bre!).

3.2.3. Mărcile percepţiei sunt cel mai puţin gramaticalizate în română. Pot avea valoarea de mărci evidenţiale verbele de percepţie a vedea, a auzi, a simţi etc. (când nu sunt folosite în sensuri figurate), precum şi expresiile prezentative (iată, uite) şi deicticele (acum, aici etc.) care indică accesul nonmediat la o informaţie, la care se adaugă uneori ideea de surpriză: Văd că afară plouă.; Uite, acum afară plouă.

Verbul a părea, adverbele parcă şi aparent, locuţiunea adverbială în aparenţă asociază în sensul lor primar o indicaţie evidenţială (percepţia) şi o valoare modală (incertitudinea). Enunţurile cu a părea nereflexiv, construit cu subiect dislocat (El pare că e sănătos. / El pare să fie sănătos. / El pare sănătos.) sunt interpretabile ca bazate pe percepţie, pe mărturia directă a locutorului: Desenat în lumina de la Pompei, labirintul pare simplu, pentru că uiţi că parcurgerea lui se petrece în întuneric. (A. Blandiana, Autoportret).

Chiar în cazul unor abstracţii, ca sursă a cunoaşterii apare impresia spontană, observarea directă a fenomenelor, nu inferenţele: Chiar antumele existente, considerate din perspectiva postumelor, dobândesc parcă un relief mai puternic. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).

Adverbul parcă este folosit frecvent (dar nu exclusiv) pentru a indica incertitudinea în percepţie sau amintire: Parcă văd şi acum paginile îngălbenite de timp. (A. Blandiana, Autoportret).

4. MODALITATEA DEONTICĂ

Modalitatea deontică indică gradul de obligativitate sau de permisivitate a situaţiilor descrise într-o propoziţie, în raport cu un corp de norme preexistente; valorile sale principale sunt obligatoriu şi permis. În cadrul modalităţii deontice, se pot distinge modalitatea deontică propriu-zisă (Trebuie să plecaţi!; Sunteţi liberi să plecaţi.) şi cea volitivă (deziderativă), care indică gradul subiectiv de necesitate sau acceptabilitate a unei acţiuni (Vreau să plecaţi!., Puteţi să plecaţi, din punctul meu de vedere.). Adevărata modalitate deontică are un suport extralingvistic, obiectiv; în absenţa acestuia, locutorul poate însă invoca pseudonorme care corespund mai curând voinţei sale subiective; deonticul se apropie astfel de volitiv.

Modalizarea deontică impune enunţurilor un caracter nonasertiv, realizând acte de limbaj de tip directiv (ordin, îndemn etc.), în care expresiile deontice sunt folosite performativ, prescriptiv (Trebuie să plăteşti!). Când aceleaşi mijloace lingvistice sunt utilizate descriptiv, constatativ (El trebuie să plătească, se pare.), ele nu mai realizează modalizarea, pentru că nu mai indică o atitudine propoziţională.

4.1. Modalitatea deontică propriu-zisă

Modalitatea deontică nonsubiectivă, întemeiată pe legi exterioare, se exprimă prin moduri verbale, verbe modale, adverbe şi locuţiuni specializate, verbe care au conţinut lexical deontic şi îmbinări libere de cuvinte.

Modalizarea deontică propriu-zisă este foarte mult utilizată în limbajul juridic-administrativ. În afara acestui limbaj, obligativitatea, permisiunea, interdicţia sunt interpretate subiectiv şi folosite argumentativ: Trebuie să mănânci tot!, E permis să fumezi la noi în casă!

4.1.1. Dintre modurile verbale, imperativul realizează în genere valori de tip deontic: Pleacă! (= Trebuie să pleci.), dar care se află la intersecţia cu cele volitive (= Vreau să pleci!). În forma gramaticală de imperativ sursa impunerii şi cea a enunţării nu sunt indicate disociat, de aceea raportul dintre ele este stabilit doar pe baza contextului (Nu plânge! [= trebuie să nu plângi] / [= vreau să nu plângi]; Nu fura! [= trebuie să nu furi] / Nu pleca! [= vreau să nu pleci]).

Imperativul pozitiv corespunde obligaţiei, cel negativ interdicţiei.

Conjunctivul cu valoare de imperativ (Să vii mâine!) este impozitiv, ca şi conjunctivul hortativ (Să mergem!), care rămâne totuşi preponderent volitiv.

La conjunctivul negativ, un grad mai puternic de interzicere este marcat cu ajutorul particulei cumva, intercalată în enunţ în poziţie postverbală – Să nu apară cumva pe aici! – sau, mai des, ca structură eliptică cerând ea însăşi un alt conjunctiv, pozitiv sau negativ: Să nu cumva să pleci!, Să nu cumva să nu vii mâine! (= „Să nu cumva [să se întâmple] să pleci! / să nu vii mâine!”). Popular şi familiar, există cu această valoare şi structura să nu care cumva să...

Infinitivul negativ poate exprima acte de interzicere, în construcţii reflexive impersonale: A nu se fuma!.

4.1.2. Verbele modale a trebui şi a putea exprimă valori deontice în aproape toate construcţiile lor: cu sau fără imbricare – avansarea subiectului sau a altui constituent – Trebuie să fiţi cinstiţi. Voi trebuie să fiţi cinstiţi. – , iar, în cazul lui a putea, atât în construcţie impersonală cu marca se – Se poate să predai articolul în mai. –, cât şi în construcţie personală: Tu poţi să predai articolul în mai.

Interpretarea deontică este adesea dezambiguizată contextual, fiind cea preferată pentru verbe cu subiect uman, agentiv, atunci când tinde să se excludă (de exemplu în structura impersonală se poate) lectura dinamică: Nu se poate să parcheze aici.

Cu subiect prezent în prima poziţie în interiorul subordonatei, reliefat prin ca... să, verbul a trebui este deontic, nu epistemic, chiar atunci când condiţiile semantice ar favoriza lectura epistemică: în vreme ce enunţurile El trebuie să fie vinovatul. şi chiar Trebuie să fie el vinovatul. pot avea sens atât epistemic, cât şi deontic, enunţul Trebuie ca el să fie vinovatul. este în mod cert deontic.

Verbul a trebui permite, în utilizarea sa deontică, o construcţie eliptică specifică: [trebuie + participiu], cu elipsa operatorului pasiv: Filmul trebuie văzut. (= „Filmul trebuie [să fie] văzut”), construcţie extinsă, prin analogie, şi la verbe intranzitive: Trebuie plecat repede. (vezi I, Forme verbale nepersonale, 3).

Folosirea deontică este proprie, în cadrul modului indicativ al verbelor modale, formelor de prezent şi viitor:

Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă.
(P. Zarifopol, Din registrul);

În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, acesta va trebui să încheie un contract de asigurare. (Legea 190 / 1999);

Ipoteca astfel constituită pentru garantarea creditului poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii sale. (ibid.);

În situaţii deosebite instanţa de la locul executării va putea acorda un termen de maximum 90 de zile. (Legea 31 / 1990).

La timpurile trecutului, verbele nu mai au sens modal, ci descriptiv: Făcea semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. (P. Zarifopol, Din registrul).

La condiţionalul prezent, valoarea directivă se atenuează, atât obligaţia, cât şi permisiunea, căpătând mai ales calitatea de sugestie: Ar trebui / Ai putea să mai rămâi.

La condiţionalul trecut, verbele modale nu mai sunt folosite performativ, ci doar descriptiv, contrafactual, implicând faptul că acţiunile exprimate de verbul subordonat nu au fost realizate: Ar fi trebuit să plece. / Ar fi putut să plece. [= nu a plecat].

4.1.3. Supinul şi construcţiile cu supin, [a avea + de + supin], [a fi + de + supin] exprimă necesitatea în construcţii personalizate (cu a avea: Am de scris.) sau impersonale (cu a fi: E de lucrat mult.).

Construcţiile negative cu supinul exprimă valoarea de interzicere: (e) de neacceptat [= imposibil de acceptat].

4.1.4. Există de asemenea numeroase alte verbe, perifraze şi locuţiuni verbale cu sens lexical de obligaţie (a se cere, a se cuveni, a se cădea să... / a obliga să...), permisiune (a avea dreptul să... / de a..., a avea voie să..., a permite să..., a da voie să..., a lăsa să...) sau interzicere (a interzice să... / a...). Construcţiile lor sunt diferite, după cum este vorba de verbe exclusiv impersonale (a se cuveni), de locuţiuni cu experimentator (a avea voie, a avea dreptul) sau de verbe care admit mai ales construcţii cu Agent şi Pacient (a obliga, a lăsa): Ce se cuvine să fac şi ce nu – sunt lucruri pe care nu eu le hotărăsc. (G. Liiceanu, Despre limită); Am dreptul să le presupun pe amândouă. (I. Nicolau, Haide, bre!); Te las să asişti la discuţii.

Verbele şi construcţiile impersonale care exprimă obligaţia se pot folosi, ca şi a trebui, cu elipsa operatorului pasiv: Se cuvine precizat.; Se cere făcut.; O astfel de avuţie nu se cere căutată, descoperită, furată, însuşită, ci doar perpetuată în amintire. (LAI, 2002).

Verbele cu sens deontic, ca şi modalele, au valoare descriptivă atunci când se folosesc la alte timpuri decât prezentul sau viitorul: Bolnavul de pojar nu avea voie să vadă foc şi în casa lui nu trebuia să se vopsească şi să se spele rufe. (I. Nicolau, Haide, bre!).