Modalizarea

4.1.5. Adverbele, locuţiunile adverbiale şi grupurile prepoziţionale cu valoare deontică sunt mai puţine decât cele epistemice. După sens, acestea sunt modalizatori ai obligaţiei – obligatoriu, neapărat, negreşit, (popular) musai, la care se adaugă sintagme de tipul în mod / chip necesar, în mod / chip obligatoriu – şi mult mai puţin ai permisiunii – eventual. Spre deosebire de cele epistemice, adverbele deontice nu au un comportament clar propoziţional: pot funcţiona ca profraze independente, dar nu ca elemente regente. În mod normal apar ca integrate propoziţiei, fiind mai rar incidente şi parantetice. Chiar când sunt plasate la începutul enunţului – Negreşit să vină la noi. –, poziţia lor sintactică nu este interpretabilă ca una de regenţă, pentru că modul conjunctiv nu este impus de adverb: Să vină negreşit la noi.; Să vină la noi negreşit.

Adverbul neapărat funcţionează adesea ca mijloc de gradare a intensităţii în combinaţie cu alte expresii modale, în primul rând cu verbul a trebui:

Trebuie neapărat să te apleci, la o etapă a vieţii proprii şi a culturii, asupra eului gol goluţ. (C. Noica, Modelul);

Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. (M. Caragiale, Craii).

4.1.6. Modalitatea deontică este exprimată şi de construcţii impersonale de tip predicat nominal, cu nume predicativ adverb (interpretabil şi ca adjectiv invariabil). Spre deosebire de construcţiile epistemice, cele deontice se construiesc cu subiectiva la modul conjunctiv, introdusă prin să (sau un infinitiv cu marca a) e necesar să... / a..., e obligatoriu să... / a..., e imposibil să... / a..., e permis să... / a..., e interzis să... / a..., (popular) e musai să... / a....:

Nu este imperios necesar să iei la bani mărunţi în mod public „cine ce a făcut”. („Timpul”, 2004);

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre. (Legea 31 / 1990);

Este interzis cenzorilor să comunice acţionarilor în particular sau terţilor datele referitoare la operaţiunile societăţii. (ibid.).

Construcţia impersonală e nevoie să... cuprinde un substantiv cu funcţie de subiect.

4.1.7. O serie de adjective deontice intră în structuri modalizante ca nume predicative, construite cu verb copulativ; modalizarea este pusă în legătură cu persoanele vizate de obligativitate sau permisiune, constituind subiectul sintactic al construcţiei: X e dator să..., e liber să... etc.: Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii societăţii să facă un inventar şi să încheie un bilanţ. (Legea 31 / 1990).

Construcţiile cu participii (e obligat să...) sunt la limita cu construcţiile pasive: Acesta îl poate ţine în concediu medical, timp în care e obligat să se trateze. („Timpul”, 2004).

4.1.8. Există şi numeroase substantive care exprimă lexical ideea de obligaţie sau permisiune – obligaţie, permisiune, interzicere etc. – şi care pot intra în expresii performative sau descriptive; de exemplu, a avea obligaţia: Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în acelaşi timp, un înlocuitor. (Legea 31 / 1990).

4.1.9. Sufixul -bil formează derivate care pot avea sensul de permisiune: negociabil (= „care se poate negocia”); înstrăinabil (=„care poate fi înstrăinat”). Nu este însă vorba doar de semnificaţie deontică, foarte des fiind prezent sensul dinamic (posibilitate internă sau circumstanţe externe favorabile).

În limba actuală se produc chiar extinderi greşite, nemotivate, în afara sensului construcţiei tranzitive: „teren construibil” folosit cu sensul „pe care se poate construi”.

4.2. Modalitatea volitivă, deziderativă

Modalitatea volitivă este apropiată de cea deontică propriu-zisă, în măsura în care formulele deontice au adesea (în afara folosirilor strict juridice) o bază subiectivă: se cere înseamnă de fapt „îţi cer”, cererea subiectivă presupunând o dorinţă / voinţă a locutorului.

Modalitatea volitivă se exprimă prin moduri verbale, verbe cu conţinut lexical deziderativ, construcţii cu adverbe, adjective sau substantive cu aceeaşi semnificaţie.

4.2.1. Dintre modurile verbale, condiţionalul cu sens optativ este specializat pentru modalitatea volitivă: Aş merge mâine la teatru. (vezi I, Verbul. Modurile personale, 3).

Modalitatea se realizează şi în construcţii de tip „urare”, inclusiv în imprecaţii, cu verbul la condiţional-optativ, caracterizate de o intonaţie exclamativă specială şi de inversare – Arde-l-ar! – sau de marca de: De-ar veni odată...!.

Aceeaşi valoare o au construcţiile la modul conjunctiv (cu sau fără să), cu intonaţie exclamativă – Să reuşeşti în toate! Dea Domnul!.

4.2.2. Verbele care exprimă lexical ideea de voinţă şi dorinţă, în primul rând a vrea şi a dori, se construiesc cu al doilea verb la conjunctiv, cu subiect identic sau diferit: Vreau să merg / Vreau să mergi; Doresc să plec / Doresc să plece. Alte verbe din aceeaşi sferă semantică sunt: a spera să... / că... (Sper ca timpul
să-mi rezerve răgazul şi al unei cărţi mai sistematice şi mai bine documentate.,
A. Marino, Pentru Europa), a-i surâde să... / că..., a ţine să..., locuţiunile a trage nădejde / speranţa să... / că... (Trag nădejde că-s greu de înţeles., N. Steinhardt, Jurnalul; Ei trăgeau speranţa că nu vor mai fi luaţi de acasă cu arcanul., „Timpul”, 2004).

La condiţional, aceste verbe exprimă un sens deziderativ atenuat: aş vrea, aş dori etc.

4.2.3. Expresia impersonală e de dorit să... (adesea cu verbul copulă la condiţional: ar fi de dorit) prezintă atitudinea volitivă într-o formă obiectivată şi foarte apropiată de modalizarea apreciativă: Ar fi de dorit să mai fie invocată din când în când şi inteligenţa, care e o calitate individuală, reală şi reconfortantă. (Al. Paleologu, Despre lucrurile).

4.2.4. Substantivele care exprimă lexical ideea volitivă – dorinţă, speranţă, nădejde etc. – pot intra în expresii performative sau descriptive: dorinţa mea este..., am speranţa că.... etc.

5. PSEUDOMODALITATEA „DINAMICĂ”

Construcţiile „dinamice” prezintă caracteristici obiective care privesc agentul acţiunii desemnate sau situaţia însăşi. Se indică astfel capacitatea sau abilitatea Agentului, a Pacientului etc., existenţa condiţiilor externe care permit o anumită situaţie (a putea, a fi în stare, a fi posibil etc.), ca şi impunerea unei situaţii din cauze exterioare, obiective (a trebui, a fi necesar, a fi nevoie, a fi nevoit etc.):

El este o fiinţă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalităţii.
(P. Zarifopol, Din registrul);

Titlul cărţii e imposibil de tradus în româneşte fără confuzie. (Al. Paleologu, Despre lucrurile);

Trebuie totuşi să găsim o ordine a căutării ordinii. (A. Pleşu, Minima moralia);

Pentru a merge însă între două puncte este absolut necesar să fim convinşi că cele două puncte există. (A. Blandiana, Calitatea).

O parte dintre expresiile modale (verbe modale, elementele lexicale care conţin ideea de atitudine epistemică sau deontică) se folosesc curent pentru a exprima şi aceste valori, care nu intră în sfera propriu-zisă a modalităţii (întrucât nu evaluează conţinuturi propoziţionale), dar se înrudesc cu aceasta şi apar adesea în construcţii ambigue, în care valorile modale sunt greu, dacă nu imposibil de delimitat de cele nonmodale. Din punct de vedere istoric, se pare că sensurile „dinamice” (obiective) stau la baza dezvoltării sensurilor modale actuale (subiective).

Pseudomodalitatea dinamică are ca mijloace lingvistice de realizare verbele modale (a trebui, a putea), verbe cu sens specific (a sili, a reuşi, a izbuti), adverbe, adjective, locuţiuni adverbiale şi adjectivale în diverse construcţii (e necesar, e posibil, e imposibil, e capabil, e în stare), îmbinări lexicale libere care conţin substantive cu sens de necesitatea sau posibilitate, adjective şi adverbe obţinute prin sufixare cu sufixul -bil.

Verbul a putea descrie deopotrivă abilităţile interioare şi circumstanţele exterioare (Ana poate citi textul, pentru că are vederea bună.; Ana poate pleca la plimbare, pentru că ploaia a stat.).

Ideea de posibilitate, exprimată lexical în derivatele cu sufixul -bil şi în construcţia cu supinul, are sens obiectiv-dinamic, pentru că atribuie o calitate stabilă, prezentarea făcându-se în termenii unor circumstanţe obiective: Infinitul nu e inventariabil. (G. Liiceanu, Despre limită).

6. MODALITATEA APRECIATIVĂ

Modalitatea apreciativă este cea mai subiectivă dintre tipurile de modalităţi, chiar dacă poate lua forme aparent obiective, impersonale, bazându-se pe evaluări curente, împărtăşite de grupuri mari de vorbitori („opinia curentă”).

Există o diferenţă fundamentală între celelalte tipuri de modalizare şi cea apreciativă: se pot cunoaşte şi permite doar stări de lucruri, dar se pot aprecia şi obiecte, entităţi izolate, nonpropoziţionale: E frumos să fii darnic. / Dărnicia e frumoasă. / Darul e frumos. Apreciativul este deci o categorie mai generală, care implică adjectivul (bun / rău), adverbul (bine / rău), dar şi substantivul (bunătate / răutate) şi verbul (a plăcea / a displăcea), exprimând atitudinea favorabilă sau defavorabilă a locutorului chiar la nivelul alegerii lexicale.

Modalizarea apreciativă, ca şi celelalte tipuri de modalizare, raportează conţinutul propoziţional la locutor şi la momentul enunţării (Mă bucur că afară plouă.); mijloacele sale lingvistice pot fi folosite şi nonmodal, descriptiv (Ieri

m-am bucurat de ploaie. Ana se bucură că plouă.).

Propoziţia modalizată apreciativ poate avea un sens referenţial sau unul generic; diferenţa este marcată de conjuncţia subordonatoare (că / să) şi implicit de folosirea indicativului, respectiv a conjunctivului: E rău că a plecat supărat. / E rău să plece supărat.

Există o legătură puternică între deontic şi apreciativul generic: deonticul se bazează pe o evaluare şi pune în prim plan consecinţa normativă a acesteia, în vreme ce apreciativul generic pune în prim plan evaluarea, dar implică şi o prescripţie, o recomandare. De aceea trecerile de la o valoare la cealaltă sunt foarte fireşti în plan pragmatic; enunţul E bine să pleci. poate fi interpretat ca pur apreciativ (= „Plecarea e un lucru bun.”), dar şi ca indirect deontic („E recomandabil să pleci.”).

Construcţiile apreciative pot fi: (a) explicit subiective, referirea la persoana I realizându-se prin forma verbului (apreciez) sau prin pronumele clitic (îmi place), sau (b) formal obiectivate (e frumos). Aprecierea poate fi nonemotivă, evaluativă (realizându-se prin apel la valori) – E corect să fie primit. – sau emotivă (prin apel la sentimente, stări interioare etc.) – E îmbucurător să fie primit. Desigur, limita dintre cele două tipuri nu este netă.

Mijloacele de exprimare a modalizării apreciative sunt: verbele cu sens lexical apreciativ, anumite construcţii cu adverbe şi locuţiuni adverbiale, cu adjective sau substantive cu sens apreciativ, interjecţii şi particule exclamative şi – mai mult decât la celelalte tipuri de modalizare – intonaţia.

6.1. Verbele cu sens lexical apreciativ sunt: (a) impersonale – a-i plăcea că... / să..., a-i displăcea că... / să... (evaluative şi într-o anumită măsură emotive), a merita să... (evaluativ), a-l durea că..., a-l deprima că... / să..., a-l enerva că... / să..., a-l îngrozi că... / să.... (emotive, afective) – sau (b) personale: a aprecia că... (evaluativ), a detesta să..., a urî să...., a regreta că..., a se bucura că... / să etc. Unele au o componentă epistemică (surpriza): a-l uimi că..., a-l surprinde că... Construcţiile sintactice sunt diferite: unele verbe impersonale se construiesc cu Experimentatorul complement indirect în dativ (îmi place că / să) – Îmi place să fiu legată de acest cerc al încrederii copilăreşti. (A. Blandiana, Calitatea) – , altele nu (merită să...) – Sunt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură. (A. Pleşu, Minima moralia); există verbe personale cu Experimentatorul subiect (apreciez, detest, regret etc.) şi verbe impersonale cu Experimentatorul obiect direct (mă doare, mă bucură etc.).

6.2. Destul de numeroase sunt adverbele şi locuţiunile adverbiale apreciative, care intră în tipare de construcţie diferite:

(a) ca regent al propoziţiei conjuncţionale, în calitate de adverb predicativ sau în construcţie cu o copulă: (e) ciudat că... , (e) bine că...; e rău că...; (e) de mirare că... etc. În această construcţie pot să apară extrem de multe adjective cu utilizare adverbială (aparţinând mai multor categorii semantice: valoare generală, importanţă, utilitate, efect, emoţie etc.): e curios, minunat, superb, surprinzător, paradoxal, regretabil, trist, util, cinstit, important, semnificativ, caracteristic, esenţial etc.

Predicatele nominale pot fi modalizate suplimentar cu epistemicul a (se) părea: mi se pare trist că... / să...; Mi se pare atât de ciudat că sunt contemporană cu Alfa Centauri... (A. Blandiana, Calitatea); din această combinaţie s-au clişeizat expresiile îmi pare bine / rău (că... / să...).

(b) locuţiuni adverbiale cu funcţia de circumstanţial de modalitate incident sau integrat: din fericire, din păcate, din nenorocire, din nefericire: Gest firesc, punte naturală între ge­neraţii [...], dar, din păcate, gest lipsit de orice finalitate publică. (A. Blandiana, Autoportret).

Şi construcţiile cu supinul nume predicativ sunt numeroase: e de neiertat că / să..., e de admirat că..., e de regretat că... etc.

6.3. O serie de adjective (unele participiale) apreciative intră în structuri modalizante subiective ca nume predicative, fiind construite cu verb copulativ şi putând primi diverse mărci ale gradării: sunt (foarte) bucuros(-oasă) că... / să..., sunt (destul de) mulţumit(ă) că... / să...etc.

6.4. Numeroase substantive care exprimă lexical ideea de evaluare pozitivă sau negativă intră în construcţii relativ stabile, cu câteva tipare principale: (a) eliptic şi căpătând valoare adverbială, ca regent al unei subordonate conjuncţionale: noroc că... (Noroc că multe dintre aceste convertiri au durat puţin., I. Nicolau, Haide, bre!); păcat că... (Păcat că n-ai venit ieri.); (b) ca subiect postpus copulei, însoţit sau nu de articolul nehotărât sau de determinativi: e păcat că (Grecii n aveau un cuvânt pentru cultură şi e păcat că n aveau., A. Pleşu, Minima moralia)., e mare nenorocire că..., e o nenorocire că...; ca subiect antepus copulei: problema e că..., lucrul interesant e că...; nenorocirea e că...etc.; (c) în poziţia de complement direct, cu Experimentatorul subiect: a avea bucuria / plăcerea să... / de a... (Am bucuria să vă anunţ câştigătorii.); (d) în poziţia de subiect, cu Experimentatorul complement indirect: a-i fi frică / teamă / jale să... / că... (Mi-e teamă că au greşit numărul.).

6.5. O serie de cuvinte exclamative (ce / ce mai..., cât de...), expresii exclamative (Slavă Domnului, Doamne fereşte) şi diverse interjecţii servesc la exprimarea modalităţii apreciative – Vai, ce bine că a plecat! – împreună cu o intonaţie de apreciere sau respingere, foarte variabilă şi necodificabilă lingvistic.

7. COMBINAREA MODALIZATORILOR

7.1. În propoziţii subordonate, modalizatorii interacţionează cu valorile specifice ale structurilor sintactice respective: în structurile condiţionale, se manifestă valori nonfactuale, dependente: posibilitatea condiţionată sau care condiţionează; la trecut (condiţional trecut, conjunctiv trecut, imperfect) valoarea este de nonrealizat: dacă ar fi fost / să fi fost / dacă era....; după operatori de tipul ca şi cum, de parcă, se indică stări de lucruri ireale-imaginare; conjunctivul echivalent cu un infinitiv are sens generic-potenţial; în vorbirea indirectă, verbele de declaraţie impun modul indicativ sau conjunctivul în funcţie de tipul de act (asertiv / directiv): afirm că... / cer să.... După verbe cu sens modal (epistemic, deontic, volitiv, apreciativ), alegerea între indicativ şi conjunctiv e în unele cazuri clar determinată de regimul verbului, în altele nu: sper că va veni / sper să vină.

7.2. În acelaşi enunţ, se pot combina modalizatori de tipuri diferite (de exemplu: epistemici + deontici; epistemici + apreciativi) sau de acelaşi tip cu grade similare („combinaţii armonice”, de exemplu: certitudine + certitudine) şi chiar diferite (certitudine + incertitudine: „combinaţii disarmonice”).

7.2.1. Există o ierarhie de aplicare a modalizării de tipuri diferite: operatorul epistemic poate avea în domeniul său un operator deontic (Desigur, trebuie să plecaţi.), dar raportul invers este mai puţin posibil (*Trebuie să plecaţi desigur.):

Fireşte, e neapărat necesară o anumită şcolire şi instrumentaţie prealabilă. (Al. Paleologu, Despre lucrurile);

Evident, trebuie neapărat să precizăm şi să enumerăm aceste „valori”.
(A. Marino, Pentru Europa);

Cred că trebuie să evităm, neapărat, pericolul unei noi confuzii între finalitatea cercetării şi predării istoriei contemporane şi obiectivele politice. („Dilema”, 1998);

Între operatorul epistemic şi cel apreciativ, domeniul mai larg îl are tot epistemicul, dar nu este atât de neobişnuită nici combinaţia inversă (Poate că e bine că s-au întors. / ?E bine că poate s-au întors.). Uneori, indiferent de poziţia în enunţ a operatorilor, cele două tipuri de modalizări par să acţioneze simultan, la acelaşi nivel şi cu un domeniu comun, exprimând simultan gradul de certitudine şi gradul de apreciere: Poate că din fericire s-au întors.; Din fericire poate că s-au întors. De altfel, operatorii epistemic şi apreciativ pot fi chiar coordonaţi:

Desigur (şi din păcate) sunt prea sceptică pentru a imagina o grevă generală a naturii. (A. Blandiana, Autoportret).

7.2.2. Modalizatorii epistemici se combină cel mai uşor între ei; anumite combinaţii armonice sunt evitate sau criticate în română din cauza înrudirii etimologice a modalizatorilor – verbul a putea, adverbul poate, adverbul / adjectivul posibil – , care le face să pară pleonastice: Curajul de a se fi răsculat ar fi putut fi, poate, uitat. (A. Blandiana, Autoportret).

Combinaţiile disarmonice sunt posibile în măsura în care are loc o anume diferenţiere pragmatică a operatorilor: unul dintre aceştia (cel mai apropiat de propoziţia modalizată) referindu-se mai ales la valoarea de adevăr a conţinutului, în vreme ce al doilea (cel plasat înainte) are funcţie argumentativă de întărire sau atenuare. În enunţul E adevărat, probabil că nici unul dintre ei nu stătuse în viaţa lui la vreo coadă. (C.T. Popescu, Copiii fiarei)., probabil e modalizator epistemic propriu-zis, în vreme ce e adevărat marchează rolul de concesie pe care îl are secvenţa care îi urmează.

7.3. La nivel pragmatic, modalizatorii funcţionează ca mijloace de realizare a unor strategii de atenuare (poate, posibil), de întărire, confirmare (fireşte, desigur), sau pot marca secvenţe argumentative de concesie, pregătind o contrazicere (desigur, e adevărat..., dar...).