“Am început prin a încerca să mă exprim şi am sfârşit prin a mă lăsa, pe mine însămi, exprimată."
Ana Blandiana
"Se vorbeşte atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea."
Ana Blandiana
Biografie
Ana Blandiana este pseudonimul literar al al Otiliei Valeria Coman, luat după numele satului natal al mamei poetei, Blandiana , judeţul Alba. S-a născut în 1942 în Timişoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman. După studiile liceale s-a înscris la Facultatea de Filologie din Cluj. Şi-a desăvârşit pregătirea profesională studiind cu bursă la universităţi din SUA şi Berlin.
Înainte de 1989, a fost o faimoasă disidentă şi apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceauşescu. După evenimentele din 1989 s-a implicat în viaţa civică, a participat la acţiunile “Alianţei Civice”, o organizaţie apolitică. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului.
Opera Anei Blandiana este diversă şi vastă. A scris poezie, eseuri, proză şi a obţinut numeroase premii literare naţionale şi internaţionale.
Cărţi de poezie: Persoana întâi plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Întâmplări din grădina mea (1987), Întâmplări de pe strada mea (1988),ultimul volum fiind Refluxul sensurilor (2004).
Cărţi de eseuri—vom pomeni doar ultimele volume: A fi sau a privi (2005, 2008), O silabisire a lunii (2006), Spaima de litere (2006).
Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri (1977, 2001—nuvele fantastice), Oraşul topit şi alte povestiri fantastice (2004).
Premii literare: În 1969, 1970, 1982 a obţinut premii naţionale, iar în 1982 premiul Herder, Viena, Vilenica în 2002, Camaiore în 2005—premii internaţionale.
Copilărie Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Şi-ncerca să-apară în oglindă. N-am văzut-o niciodată, dar ştiam, Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă (Precum inima salcâmului din geam Coşul pieptului de crengi o face frunză). Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă E aievea cântu-i uniform, Şi ca nu cumva în somn să tacă, Mi-era frică seara să adorm.
Dintr-un sat
Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alţii trecând prin părinţi, Unii direct, purtători de eresuri şi basme, Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând. Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi Pe crengile sângelui depărtate, subţiri, În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând Alcoolul cuvântului extras din acestea. Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc, Vreau satul cu sunetul lacrimei mele, Poteca din holde ştiută din somn Şi reintrarea vorbelor în lucruri. Să intru-n cimitirul cu crucile căzute Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor, Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii Bolborosind cuvinte de patimă în somn. Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar seara Când trec pe bulevarde îmi simt apropiaţi Portarii metafizici lângă intrări de blocuri Precum la porţi, pe laviţi, într-un sat.
Lasă-mi, toamnă...
Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul lin. Fulgeră-mi pe frunte mie. Astă-noapte zarea-n iarbă Încerca să se sfâşie. Lasă, toamnă-n aer păsări, Paşii mei alungă-mi-i. Dimineaţa bolta scurse Urlete de ciocârlii. Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi Fructele şi lasă Urşii neadormiţi, berzele neduse, Ora luminoasă. Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai Plânge-n soare fum. Înserează-mă pe mine, Mă-nserez oricum.
Să lăsăm să cadă cuvintele Numai ca fructele, numai ca frunzele, Numai cele în care moartea s-a copt. Să le lăsăm să cadă Aproape putrede, Abia îmbrăcând în carnea lor Osul sfânt. Sâmburul gol desfăcut, Ca din veştezi nori luna, Poate s-ar furişa spre pământ...
Părinţii
Părinţii fac totul oricând pentru noi - Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei, Rămân apoi cu discreţie în urmă, Nu ne deranjează de obicei. Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi, Vinovaţi pentru timpul pierdut Ne privesc în tăcere cuminţi. Apoi îşi mută privirea în stea, Când raza-nglodată de cer se subţie. Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă Să ni se aşeze în pământ, temelie.
Ţara părintilor
Părul îmi ajungea până la pământ Şi treizeci de ani Mi se părea o vârsta atât de îndepartată încât nu credeam cu putinţă Să o ating vreodată, Plina de cruzime lunecam Dinspre ţara părinţilor Spre o lume încă neinventată. Lumea nu s-a inventat nici acum, Părul nu mai mi-e atât de lung, Treizeci de ani e numai merinde pe drum, Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung! Dar în ţara părinţilor Se ajunge întotdeauna târziu, Numai când totu-i pustiu, Şi doar în lumina de lună Se mai strâng împreună, Sub tăiaţii castani, Umbre de taţi condamnaţi Şi mame de treizeci de ani Pieptănând Fete cu plete Până-n pământ.
