Modernismul ermetic – ion barbu,,timbru” Definirea modernismului

MODERNISMUL ERMETIC – ION BARBU

,,TIMBRU”
1. Definirea modernismului

Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică, care în sens restrâns, desemnează mişcarea literară constituită în spaţiul hispano-american, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul poeţilor Ruben Dario şi Antonio Machado; mişcarea orientând poezia spre o estetică a sincerităţii şi a rafinamentului. În sens larg, modernismul reprezintă o mişcare radicală, îndrăzneaţă a celor mai recente forme de expresie în planul creaţiei; este opus tradiţionalismului.

În literatura română, modernismul a apărut ca urmare a tezelor lui E.Lovinescu asupra dezvoltării literaturii. Modernismul se referă la principalele elemente înnoitoare în poezia, proza şi critica literară pe care doctrina lovinesciană le propune în primele decenii ale secolului al XX-lea. Modernismul reuneşte unele grupări, direcţii şi orientări estetice, care apar în literatura română în această perioadă, conturându-se ca o manifestare artistică amplă, nu numai în domeniul literar, ci în artă în genere.

Lui Lovinescu îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării modernismului la specificul culturii şi civilizaţiei româneşti. La dezbaterea de idei a epocii, Lovinescu a contribuit prin câteva concepte-vedetă, între care, alături de autonomia esteticului, ideea mutaţiei valorilor şi teoria sincronismului, principiul imitaţiei şi existenţa unui spirit al veacului care imprimă un proces de modernizare a civilizaţiilor. Criticul literar prin intermediul revistei Sburătorul va încerca să aducă în prim-plan poeţii tineri (Blaga, Barbu, Arghezi), să imprime o tendinţă modernistă evoluţiei literaturii, să intelectualizeze emoţia estetică, să treacă spre o literatură care să cultive simbolul, subiectivismul, metafora şi să inoveze sub aspect ideatic şi formal.

2. Ion Barbu – modernismul ermetic

Ion Barbu cochetează cu literatura, la început doar din ambiţia de a-i demonstra lui Tudor Vianu că poate scrie poezie: „Am început să scriu în vederea unui singur cititor, Tudor Vianu”. În 1918, debutează în revista Sburătorul şi se afirmă ca „poet nou”, original.

Gândirea barbiană se întemeiează pe concepţia conform căreia poezia este „un semn al minţii”, ea interferând cu matematica: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se naşte poezia”. Poetul matematician este împotriva „poeziei leneşe” (după părerea lui creată de T. Arghezi), „refuzată de Idee”, în favoarea lirismului pur, înţeles ca o contemplare a lumii, ca o comunicare cu universul, preferând lirica intelectualizată.

Poezia barbiană este în ansamblul ei o metaforă , poetul utilizând simboluri într-o materie lirică sublimată devenind unicul reprezentant al modernismului ermetic în perioada interbelică.

Criticul literar Tudor Vianu distinge trei etape ale universului său poetic: parnasiană –cu simboluri mitologice, livreşti, cu peisaje geologice, mineralizate (Banchize, Lava, Munţii), baladic orientală – valorificând folclorul balcanic (După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Isarlâk, poezii publicate între 1922-1925), ermetică – cu poeme întoarse spre propriul lirism elevat şi esenţializat (Oul dogmatic, Din ceas dedus, Timbru, Uvedenrode). Acelaşi critic identifică în creaţia ermetică barbiană patru teme specifice: mitul oglinzii (Din ceas dedus), spiritualismul (Ritmuri pentru nunţile necesare), treptele viziunii (Timbru) şi poezia ca joc de limbaj (Uvedenrode).

Dintre temele predilecte ale operei se pot aminti: meditaţia gravă asupra avatarurilor fiinţei, iniţierea în cunoaştere, raportul creat/ increat, miticul şi magicul folcoric; toate valorificând simboluri figurative: melcul, oul, nunta, râpa, somnul, jocul.

Viabilitatea artei lui Barbu este observată de criticul Nicolae Manolescu într-un artciol din Observator cultural, unde afirmă că este „un poet pur, ermetic, obscur, balcanic, şi în consecinta (sic!) valoros”, care s-a asigurat prin strategia scrierii unei poezii fără precursori şi neimitabilă.

3. Artă poetică modernă

Poezia, Timbru este o artă poetică deoarece este o operă lirică în care autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. Autorul îşi exprimă în mod sugestiv şi expresiv concepţia despre poezie (principiile de creaţie, elemnte de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie, rolul social al poeziei) şi despre raportul poetului cu lumea.


4. Aplicaţie Timbru, vol Joc secund

Poezia Timbru apare în volumul Joc secund (1930) şi la fel ca Din ceas dedus, a fost încadrată în etapa ermetică a creaţiei, tocmai pentru că limbajul ei este greu accesibil, iar detectarea semnificaţiilor presupune un considerabil efort intelectual.

Unul dintre sensurile proprii ale titlului este conform Dicţionarului Explicativ, acela de „calitate specifică a unui sunet care permite ca el să fie distins de un alt sunet, independent de înălţimea, intensitatea şi durata lui”. În sens poetic, el desemnează modul original de a crea (ineditul formei, completat de diversitatea semnificaţiilor) sau, în sens barbian, purificarea lumii prin intermediul artei.

Primele două versuri ale celei dintâi secvenţe lirice prezintă două instrumente rudimentare „cimpoiul veşted” şi „fluierul” care transpun artistic frumuseţea naturii „lunca” şi sentimentele „durerea divizată” exprimată pe mai multe tonalităţi („incet, mai tare”). Următoarele versuri, introduse prin conjuncţia adversativă „dar”, care marchează o schimbare a planului, conţin trei metafore care sugerează adevărata artă: „piatra în rugăciune” (lumea materială înzestrată spiritual), „a humei despuiere” (imagine apocaliptică), „unda logodită sub cer” (unirea dintre întinderea acvatică şi orizont, dintre cer şi pământ); sunt imagini de o subtilitate imposibil de redat cu instrumente rudimentare. Interogaţia retorică de la finalul strofei (cum?) accentuează tocmai această idee: doar Poetul se poate identifica acestor elemente pentru a le reda în detaliu. Comentând prima strofă a poeziei Nicolae Manolescu nota că autorul „pune sub semnul întrebării capacitatea instrumentelor tradiţionale de a exprima absolutul”.

A doua strofă debutează cu verbul a trebui (modul condiţional optativ sugerează dorinţa puternică), urmat de metafora care defineşte poezia „cântec încăpător”. Aceasta este descrisă printr-o amplă comparaţie care-l defineşte. Creaţia poetică va fi diafană „foşnirea mătăsoasă”, dar şi incitantă „a mărilor cu sare”; ea va reface „cântecul” primordial, al îngerilor în momentul în care Eva ia naştere „din coasta bărbătească”; „trunchiul” (partea materială) ei este „de fum” (idealizat, intangibil). Reînvierea mitului biblic denotă faptul că poezia (creaţia) trebuie să se apropie de perfecţiune, înălţându-l spiritual pe cititor. Ov. S Crohmălniceanu în acest sens, pune în relaţie finalul primei strofe cu strofa a doua concluzionând că până la urmă „poezia îşi fixează ţelul suprem în a da glas sentimentului de adoraţie religioasă”.

Compoziţional, ea este alcătuită din două catrene, cu versuri lungi (măsura de 13-14 silabe) şi rimă îmbrăţişată. În esenţă este un imn la adresa poeziei, ca formă de manifestare artistică. În prima artă poetică a volumului, poezia reprezintă lumea purificată în oglindă, fiind o cale de cunoaştere şi de autocunoaştere, un act intelectual apolinic.

5. Exprimarea opiniei personale

După părerea mea, poezia, Timbru este o artă poetică ce iniţiază într-un univers singular şi propune o concepţie modernă despre poezie, cât şi un limbaj artistic specific poetului matematician cu încifrarea sporită şi cu o sintaxă dificilă. Este o artă poetică modernă inedită, cu adânci rezonanţe filozofice, o ipostază a lirismului absolut, intelectual, care presupune însă trăire, subiectivitate şi muzică. Aşadar, Timbru este o ultimă cupolă a poeziei şi „ e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autorul său, iar când lectorul îşi asumă acest text devine şi el captiv” (U. Eco). Dimensiunile reduse pledează pentru esenţializarea discursului creat din geometrie şi extaz, cu un limbaj aparent abstractizat şi emoţii orfice, după cum remarcă şi M. Mincu „poetul reface unitatea cosmogonică a universului şi iniţiază asupra originii divine”.