Moldovan Vilhelm

Concluzii dogmatice

Deoarece omenirea a fost implicată în marea rebeliune cerească, în providenţa Sa divină, Dumnezeu, înainte de căderea în păcat, a întocmit un Plan de Mântuire, conform căruia păcătosul să aibă o şansă de supravieţuire, prin acceptarea harului divin şi prin supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Planul acesta prevedea întruparea şi moartea răscumpărătoare a lui Hristos, prin care dreptatea activă a lui Dumnezeu, care cere condamnarea păcatului, avea să fie satisfăcută, iar prin restabilirea, prin Duhul Sfânt, a chipului divin în caracterul celor răscumpăraţi, ei să fie reintegraţi în familia cerească.

Concluzii etice

Păcatul este cea mai teribilă boală; vindecarea din păcat începe prin recunoaşterea bolii. Prin Planul de Mântuire, dreptatea violată a lui Dumnezeu trebuia să primească o satisfacţie. Păcătosul dă această satisfacţie când îşi recunoaşte vinovăţia şi nevoia sa de un Mântuitor.

Păcătosul trebuie să se împace cu Dumnezeu, prin acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitorul lui personal. A-L accepta pe El în această calitate, înseamnă ca păcătosul să creadă că Isus Hristos a murit pentru el, în locul lui şi din cauza păcatelor lui.

Deoarece crucea exprimă moartea Mântuitorului, păcătosul trebuie să-şi poarte crucea, acceptând propria sa răstignire faţă de păcat.

Timpul, privit din unghiul Planului de Mântuire, este timp de har, ocazie pentru îndreptare şi pocăinţă.

Note suplimentare teologice

Predestinaţia:

În primele secole ale creştinismului, Tatian (160d.Hr.), Irineu (130-200) şi Tertullian (160-220) au susţinut doctrina despre liberul arbitru. Origene (185-254) a fost un fervent adept al ideii predestinaţiei necondiţionate. Teza a fost dezvoltată de Augustin (354-430). În secolul al XVI-lea, Zwingli, Luther şi mai ales Calvin au acceptat şi dezvoltat mai departe învăţătura augustiniană. Arminius (1560-1609) s-a opus învăţăturii lui Calvin, susţinând o predestinaţie condiţionată, punând accentul pe credinţă. Karl Barth (1886-1968) a corectat total învăţătura calvinică despre predestinaţie, limitând-o aproape numai la predestinarea lui Hristos ca Mântuitor.

Cea mai clară formulare a doctrinei despre predestinaţie a dat-o reformatorul elveţian, Ioan Calvin: “Numim predestinaţie, decretul etern al lui Dumnezeu prin care a hotărât în Sine ce anume să se întâmple cu fiecare om. Nu toţi sunt creaţi pentru aceeaşi condiţie; ci unii au fost predestinaţi la viaţa veşnică, alţii la pieire veşnică.”11)

Noţiunea de predestinaţie în concepţia lui Theodor Béza: “Un decret veşnic şi imuabil, care - în ordine - precede orice cauză de mântuire sau condamnare.”12)

În secolul al XVII-lea, în era protestantismului ortodox, deosebim două curente opuse în problema predestinaţiei. Primul curent, numit supralapsarian (supra = mai înainte; lapsus = căderea în păcat), susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, precede evenimentul căderii în păcat (este continuarea poziţiei lui T. Béza). Scopul urmărit a fost: sublinierea suveranităţii necondiţionate a lui Dumnezeu, dar pericolul consta în deducţia greşită de a-L face pe Dumnezeu răspunzător pentru păcat.

Celălalt curent, numit infralapsarian (infra = mai jos, dedesubt, dincoace), susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, nu precede, ci succede evenimentul căderii în păcat. Această poziţie accentua responsabilitatea omului şi rolul harului divin în opera mântuirii.

Disputa celor două curente a culminat în controversa dintre teologii Gomarus şi Arminius, la universitatea din Leyden, dispută care a generat discordia din sânul bisericii reformate olandeze şi a cauzat istoricul sinod din Dordrecht (1618-1619), unde biserica reformată olandeză s-a scindat în “remonstranţi” (arminieni) şi “contraremonstranţi”. Formula adoptată de contraremonstranţi la Dordrecht, corespunde poziţiei infralapsariene, cea a lui Arminius, în ciuda faptului că sinodul a condamnat cele 5 teze ale remonstranţilor arminieni.

Corectarea fundamentală a doctrinei este legată de numele fondatorului teologiei noureformatoare, Karl Barth.

El ajunge la o polemică tăioasă cu marele său dascăl spiritual, cel care a fost

Ioan Calvin,

reformatorul elveţian. La sfârşitul unei conferinţe ţinută pe tema predestinaţiei, cineva l-a întrebat pe Barth dacă în sensul acesta se mai poate vorbi despre “calvinism”. Barth a răspuns fără echivoc: “Atunci suntem adevăraţi discipoli ai lui Calvin, dacă mergem împreună cu el, unde a mers el: la izvorul Scripturii.”13) Barth a rămas consecvent acestei păreri când şi-a formulat învăţătura despre predestinaţie. Iată argumentele lui cele mai importante:

a) Doctrina nu se referă atât la om, cât la Isus Hristos, care este “oglinda alegerii noastre”. În moartea Sa de pe Golgota vedem ce înseamnă să fii lepădat. Totodată El este şi oglinda alegerii noastre, căci în moartea Sa înlocuitoare vedem că Dumnezeu este milostiv faţă de noi, cei lepădaţi.

b) Nu predestinaţia, ci alegerea (electio) ar fi termenul cel mai potrivit, deoarece din el răsună Evanghelia, şi nu condamnarea.

c) Calvin a trecut de limita îngăduită, când vorbea despre cei “rânduiţi să fie lepădaţi”. El, omeneşte, totuşi poate fi înţeles: reformatorul a fost încolţit la Geneva de experienţe dezarmante. A văzut că unii se pocăiesc, auzind Evanghelia predicată, dar alţii rămân în întunericul păcatului. Care este motivul? Calvin a crezut că aceştia sunt predestinaţi să fie pierduţi. Astfel el a deschis calea - spune Barth - către speculaţiunile acelora care s-au despărţit de Hristos, alunecând pe panta determinismului şi a fatalismului.

d) Alegerea, susţine Barth, în primul rând se referă la Căpetenia credinţei, ales din veşnicii să ne fie Mântuitor, să Se întrupeze asemenea nouă, să locuiască printre noi, să moară în locul nostru, pentru păcatele noastre.

În al doilea rând, alegerea se referă la Biserică (comunitatea celor aleşi = coetus electorum), la a cărei fiinţă S-a gândit Dumnezeu din veşnicii, pentru a fi purtătoarea şi martora Planului divin de Mântuire.

În al treilea rând, alegerea se referă la ins la cel în parte lepădat sub imperiul păcatului, nu fiindcă aşa l-a rânduit sau creat Dumnezeu, ci fiindcă astfel a ajuns prin propria sa alegere. În această situaţie deznădăjduită l-a găsit vestea bună a Evangheliei. suntem ai lui Hristos, pentru că El a suportat toate urmările alegerii noastre păcătoase.

Barth

spune că o predestinaţie egală cu fatalismul este incomparabilă cu Revelaţia, cu Isus Hristos, Cel venit între noi în corp omenesc, căci astfel El ar fi găsit pe pământ o situaţie gata încheiată şi ireversibilă. În acest caz El ar fi venit cel mult la “unii”, dar la “alţii” nicidecum. Astfel El ar fi venit ca o unealtă subordonată a executării unui decret prestabilit. Mai mult: Însuşi Tatăl ar fi devenit captivul propriului Său decret, iar omul ar fi fost o marionetă neputincioasă şi iresponsabilă.14)

Arminianismul:

Iacob Arminius (1560-1609), profesor de teologie reformat al universităţii din Leyden, Olanda, a fost unul dintre cei mai consecvenţi oponenţi ai predestinaţiei calvinice. Dintre continuatorii lui se distinge teologul şi juristul Hugo Grotius (1583-1645), primul formulator al dreptului internaţional al războiului (De iure belli et pacis). Problema centrală a teologiei lui Arminius a fost: apărarea lui Dumnezeu (theodicea) de învinuirea că El ar fi cauza păcatului. El considera că orice învăţătură care, pentru justificarea libertăţii absolute a lui Dumnezeu, foloseşte ca argument că El vrea păcatul, condamnarea şi lepădarea, deci implicit, le-a şi decretat, aduce ofensă împotriva sfinţeniei şi milei lui Dumnezeu. Principalele învăţături ale lui Arminius au fost formulate de urmaşii lui în cele cinci puncte ale unei scrieri apologetice, sub numele de “Remonstrantia 1610”. De aici denumirea mişcării: “remonstranţi”. Iată sumarul lor:

1. Dumnezeu din veşnicii a hotărât că-i va mântui pe cei care vor rămâne în credinţă, dar îi va lepăda pe cei care se opun harului Său. Predestinaţia nu este altceva decât “preştiinţă” (prestientia), iar harul se acordă în funcţie de atitudinea omului.

2. Isus Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om, deci a obţinut pentru ei toţi, prin moartea Sa pe Cruce, mântuirea şi iertarea păcatelor; dar nimeni nu se va putea bucura de această iertare, decât numai cei credincioşi. Este învăţătura “harului universal” (gratia universalis), dezvoltat cel mai detailat de Hugo Grotius (De veritate religionis christianae).

3. Omul păcătos, prin el însuşi, niciodată nu poate gândi, voi şi face ceea ce este cu adevărat bun; de aceea trebuie să se nască din nou prin Duhul Sfânt, să se înnoiască în intelect, înclinaţii, voinţă şi în toate forţele sale, spre a fi capabil să înţeleagă, să gândească, să vrea şi să facă ceea ce este cu adevărat bun.

4. Acest har al lui Dumnezeu este începutul, continuarea şi înfăptuirea a tot ceea ce este bun; chiar până acolo că însuşi omul renăscut, fără harul prevenient, ajutător, redeşteptăror şi cooperator, singur niciodată nu va putea gândi, voi şi înfăptui, nici nu va putea rezista ispitelor celui rău. Dar omul se poate opune harului, care nu este ire-zistibil.

5. Cei altoiţi în Hristos, prin credinţă, făcându-se părtaşi Duhului dătător de viaţă, pot fi înşelaţi şi smulşi din mâna lui Hristos (pot pierde harul divin).15)

Poziţia adventiştilor

în problema predestinaţiei. Adventiştii de Ziua a Şaptea, în sens general, stau pe o poziţie apropiată de cea ariminiană. Următorul citat dintr-un studiu al lui

Uriah Smith

este elocvent în prezentarea poziţiei noastre în problema predestinaţiei.

“Că Biblia învaţă despre predestinaţie, este adevărat; dar că învaţă ea ceea ce teologia modernă înţelege prin acest termen, noi gândim că nu este adevărat. Aşa cum este enunţată în Scripturi, ea este o doctrină plină de mângâiere şi consolare; aşa cum este învăţată în crezuri, este plină de paralizie şi disperare spirituală. În Scripturi, ea formează o asigurare a mântuirii, atâta timp cât menţinem o certă legătură cu Dumnezeu. În teologie, ea este o relaţie determinată independent de voinţa noastră, un destin fixat pentru o viaţă pe care nu o putem pierde sau o moarte pe care nu o putem înlătura.”16)

Următoarea remarcă a lui Uriah Smith, scrisă în anul 1893, l-a devansat în timp cu 49 de ani pe Karl Barth. Probabil că nourefomatorul elveţian s-ar fi bucurat dacă ar fi cunoscut această poziţie clară, evanghelică:

“Predestinaţia este învăţată în Biblie; dar această predestinare se află toată în Hristos. Cel care este în Hristos şi rămâne în El până la sfârşit, va fi mântuit cu siguranţă. Este imposibil ca unul ca acesta să fie pierdut; dar nici unul, ca individ, nu este predestinat să fie în Hristos: aceasta depinde de alegerea şi decizia fiecăruia în dreptul său.”17)

Conform Planului Mântuirii, Dumnezeu, în sens general, a hotărât că va salva lumea de păcat şi de urmările ei. Mântuirea, în mod particular, va fi partea acelora care acceptă harul salvator divin.

1) E.G. White, P.P., 63.

2) E.G. White, H.L.L., 17.

3) W. Gesenius, Hebräisches und Aramäisches Handwörterbuch Leipzig, 1890, 13.

4) E.G. White, P.P., 68.

5) Idem, 63.

6) Idem, 64-65.

7) E.G. White, H.L.L., 19.

8) Idem, 557.

9) Idem, 557.

10) Idem, 562.

11) I. Calvin, Inst. III, 21:5.

12) István Iuhász, Reformáció, curs de teologie istorică, II, 56.

13) K. Barth, Isten kegyelmi kiválasbtása. Négy Elóadás az eleveelrendelésról. Debrecen, 1937, 35.

14) Vezi K. Barth, Kirchliche Dogmatik, 1942, II/2.

15) Vezi A.H. Newman, A Manual of Church History, II, 345.

16) Review and Herald, april. 22, 1884, 264.

17) Idem, ian. 10, 1893, 24.

Cuprins