Moldovan Vilhelm

R e p e t i ţ i e

1. Cine a rânduit organizaţia Bisericii lui Dumnezeu?

Răspuns: Ideea unei bune organizări a bisericii nu este idee omenească, ci divină, venind de la comunitatea israeliană.

2. Care au fost cele două principii pe care se baza organizaţia bisericii primare?

Răspuns: Cele două principii de organizare creştină, valabile şi astăzi, sunt: darul spiritual şi ordinaţiunea bisericii.

3. Care principii stau la baza organizaţiei Bisericii Advente?

Răspuns: Organizaţia Bisericii Adventiste este bazată pe principiul comunităţii şi pe principiul slujbei.

4. Ce înţelegem prin principiul comunităţii?

Răspuns: Acest principiu exprimă faptul că biserica începe cu comunitatea şi că biserica este casa spirituală a lui Dumnezeu a cărei construcţie începe de jos în sus, adică: membrii bisericii îşi aleg superiorii.

5. Ce înţelegem prin principiul slujbei?

Răspuns: Principiul slujbei ne aminteşte că o slujbă în biserică înseamnă servire şi nu rang şi are un caracter reprezentativ dublu: slujbaşul este în acelaşi timp reprezentantul lui Hristos, dar şi al comunităţii; slujba în esenţă fiind divină, iar în formă, omenească.

6. Ce îndatoriri are un membru al bisericii?

Răspuns: El este dator să trăiască în armonie cu principiile de credinţă ale bisericii, să respecte organizaţia, să susţină lucrarea lui Dumnezeu, să participe la serviciile de cult, să poarte sarcinile care îi revin prin organizaţie, să se supună hotărârilor bisericii, să contribuie la menţinerea ordinii şi a disciplinei în comunitate, să folosească drepturile lui de membru, contribuind cu votul şi opinia sa la luarea hotărârilor comunităţii.

Concluzii dogmatice

Isus Hristos i-a încredinţat bisericii un mandat universal, a cărui executare necesită instituirea unei organizaţii cultice, care să susţină biserica în strădania ei de a-şi împlini mandatul.

Termenii de “trup” şi “casă” sau “templu”, folosiţi pentru ilustrarea bisericii subânţeleg faptul unei colectivităţi organizate. Trupul exprimă relaţia vie a membrelor între ele şi relaţia tuturora cu capul. Casa ilustrează structura organizaţiei bisericii şi raportul dintre baza organizaţiei şi vârfurile ei. Organizarea bisericii porneşte de jos în sus şi nu invers.

Slujbele sunt împărţite conform vocaţiei interne ce dovedeşte chemarea divină, pe care biserica o recunoaşte prin cea externă, adică prin ordinaţiune. Slujbele în biserică sunt temporare, dependente şi cu caracter de servire.

În Biserica A.Z.Ş. există un singur preot, Isus Hristos, Marele nostru Arhiereu, şi o singură preoţie, cea universală a tuturor credincioşilor intraţi în biserică prin legământul botezului. Acest fapt este ilustrat şi de serviciul divin curent, la oficierea căruia diferitele elemente liturgice sunt săvârşite prin colaborarea frăţietăţii.

Toate unităţile cultice din biserica A.Z.Ş. atât cele de bază, cât şi cele superioare, asemenea soborului apostolic din Ierusalim (Fapte 15), sunt conduse de comitete alese pe termen.

Concluzii etice

Biserica este familia pământească a lui Dumnezeu. Toate membrele trupului trebuie să I se supună Capului, adică lui Hristos. El Se identifică cu slujbaşii pe care i-a rânduit pe calea organizaţiei. Ascultarea de ei, stima ce le-o datorăm, este prescrisă - în principiu - de porunca a cincea, iar verbal, de epistolele Noului Testament.

Deoarece slujba în biserică este un har spiritual, orice încercare de acaparare a unei slujbe duhovniceşti prin strădanii şi diverse metode contravine principiului sacru al slujbei evanghelice. Dar dacă pe calea organizaţiei Dumnezeu invită pe cineva să-i încredinţeze o sarcină este un privilegiu şi o datorie de onoare a da curs chemării divine.

Note suplimentare teologice

Organizaţia în biserica apostolică:

Pe aceată temă există în teologie o dispută pronunţată. Una din extreme este reprezentată de Günther Holstein, care vede în organizaţia bisericii apostolice formele antice ale dreptului bisericesc, ceea ce ar fi o exagerare. Alţii sunt de părere că nu se poate vorbi despre caracterul normativ al organizaţiei bisericeşti în Noul Testament, iar Rudolf Sohm este ferm pe poziţia că biserica primitivă creştină a trăit într-o “anarhie pneymatică”. Poate sunt mai aproape de adevăr acei teologi care, recunoscând formele de organizare existente în Noul Testament, sunt de părere că din cauza credinţei că revenirea lui Isus Hristos este iminentă, problema organizaţiei a fost o problemă secundară.

Succesiunea Apostolică:

Cei care susţin realitatea ei (bisericile ortodoxă, catolică, anglicană şi lutheranii scandinavi) pornesc de la ideea că ordinaţiunea este valabilă numai în cazul dacă linia descendentă de la apostoli este nefrântă, prin punerea mâinilor, aceştia au transmis mai departe hirotonirea descendenţilor. Bisericile protestante refuză succesiunea ordinaţiei, dar nu şi succesiunea învăţăturii. Ipostaza apostolică nu poate fi moştenită. Apostolii erau martorii oculari ai faptelor Mântuitorului, o situaţie istorică nerepetabilă, încheindu-se în acea generaţie istorică. Ordinaţia este însărcinarea bisericii, nu a apostolilor. A.Z.Ş. nu cred în succesiunea apostolică.

Forme cultice de guvernământ:

În cursul istoriei s-au dezvoltat următoarele forme de guvernământ bisericeşti mai importante:

a) Episcopală, care susţine că prin “puterea cheilor” dată de Hristos lui Petru, prin succesiunea apostolică a episcopilor se ajunge la instituţia papalităţii.

b) Sinodală, în care conducerile ierarhice bisericeşti sunt supuse sinodului.

c) Teritorială, inventată de teologul şi juristul Hugo Grotius (1583-1645). În concepţia sa, problemele spirituale fiind chestiuni intime, personale, aparţin de domeniul conştiinţei şi constituie un drept inalienabil al insului. Însă aspectul exterior al vieţii de cult îl priveşte pe suveran. Din această concepţie s-a dezvoltat în protestantism principiul “cuius regio eius religio”, cui aparţine teritoriul, îi aparţine şi religia. Astfel au ajuns în mâna principilor aproape toate drepturile din domeniul libertăţii religioase.

d) Colegială, în opoziţie cu cea teritorială. Christian Matias Pfaff a elaborat un sistem de guvernare cultică în care conducerea ar aparţine unui colegiu ales prin decizie liberă.

e) Presbitarial-sinodală, în care comunităţile locale sunt conduse de un presbiteriat, iar sinodul este un for legislativ suprem.

f) Reprezentativă. Această formă democratică de conducere cultică asigură participarea membrilor comunităţilor la alegerea tuturor forurilor superioare. Biserica A.Z.Ş. a adoptat această formă de organizare.

*

1) 1 M, 649-650.

2) P.P., 374.

3) Proistamenoi (din verbul proistémii = a merge în faţa coloanei, a sta în faţă, a conduce), înseamnă că aceştia merg în fruntea comunităţii, îi conduc pe ceilalţi. Un alt termen: hégumenos (Evrei 13,17) = cel care conduce, dirijează, porunceşte.

4) Episcopos (episkopeo = a se uita la ceva, a avea grijă de ceva, a se îngriji, dar şi a vizita pe bolnavi: Matei 25,36), înseamnă priveghetor, supraveghetor, econom.

5) Statutul A.Z.Ş., art. 12, 11.

6) 8 M, 243.

7) “In necessarius unitas, in non necessarius libertas, in omnibus caritas.”

Cuprins