 Politică şi literatură (omagială, aluzivă; cenzura)

5.2. Concesii: adaosuri ideologice
În cărţile publicate în deceniile 5–8 ale secolului al XX-lea, se poate urmări perspectiva pe care limbajul o încorporează – şi în primul rând chiar măsura în care textul îşi asumă sau nu presupoziţiile oficiale. Tipul de scriitură destinat unei lecturi fragmentare şi punctuale, recunoaşterii aluziilor politice, a fost, cum se ştie, o formulă de succes, chiar dacă se baza de obicei pe un discurs conformist în presupoziţii, adoptând o perspectivă narativă deliberat incoerentă. Mult mai subversivă pare a fi formula opusă – de ignorare sau negare a respectivelor presupoziţii –, chiar dacă se manifesta în genere în subiecte minore, ale banalului cotidian.

La nivelul stilului, exemple ale celor două strategii ar putea fi găsite în două cărţi înrudite, ale aceluiaşi scriitor: Cel mai iubit dintre pământeni şi Intrusul lui Marin Preda. Prima este evident mult mai bogată în idei şi reprezentări, a avut succes la public şi, în ciuda controverselor critice, şi-a câştigat ecou şi respectabilitate literară. Cealaltă pare un tipic text minor, care a fost în genere ignorat sau minimalizat. Or, dincolo de inventarul faptelor şi al aluziilor fragmentare, de interesantele dezbateri de morală şi istorie, de relatările de abuzuri şi de abuzul de referinţe culturale, Cel mai iubit... ilustrează o ambiguă asimilare a schemelor cenzurii – scuzare, restrângere, contextualizare –, fără a pune definitiv în discuţie discursul oficial al epocii. Intrusul, mult mai simplu din punct de vedere narativ şi mai marcat de context în planul superficial al limbajului (personajele se adresează cu „tovarăşe”, se evocă un mediu muncitoresc), cuprinde o respingere totală, etică, mizantropică, sarcastică, a „lumii noi”. Ambele romane utilizează strategic convenţia naraţiunii la persoana I, manipulează filtrul narativ al personajului-narator şi al altor personaje, care sunt puse să enunţe diverse idei.

În Cel mai iubit..., apare frecvent mecanismul prudent al concesiei: negocierea obiecţiei, admiterea unor trăsături pozitive pentru a putea introduce o negaţie – „Stalin nu e încă bătrân, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al nostru, dar...” (Preda 1997, I: 83); „Bun, Stalin e un tip uriaş, se
putea vorbi şi despre el” (p. 262); „Nici vorbă, Marx a fost un mare om” (p. 92; „strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră
deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru că”... (p. 198). Enunţarea e scuzată prin explicaţii şi garanţii de inocenţă: după un discurs
mai îndrăzneţ al personajului, apare precizarea care să-l disculpe: „Se vedea că nici
el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea...” (p. 93)⁵³. Se dovedeşte astfel acceptarea de către literatură a unui principiu nemărturisit al limbajului politic al vremii: importantă e enunţarea, nu asumarea. Cuvintele sunt periculoase sau avantajoase prin prezenţa lor, sinceritatea sau verosimilitatea actului rostirii fiind neesenţială. Personajelor li se atribuie anticipări profetice „corecte” ale istoriei – ca în monologul relatat al lui Gheorghiu-Dej, care se referă şi la canalul Dunăre-Marea Neagră: „Dar cândva tot va trebui făcut... când ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar de zece ori mai ieftin...” (p. 188). Grav e că discursul oficial nu este introdus numai în replicile exterioare ale personajului narator, ci apare chiar în monologul său interior – fără
ca vreun semnal textual să indice în acel punct o stare de alterare a conştiinţei. Clişeele discursului naţionalist apar chiar aşa, în gânduri intime, cu o stângace justificare finală:
Aici era leagănul românismului, aici înflorise statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atâtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci şi romani, ne trăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia lui Cubleş mi se transmisese? (Preda 1997, I: 207).
În Intrusul, în schimb, e mult mai clar marcată opoziţia unui eu narativ faţă de o alteritate desemnată prin ei („să-mi pierd situaţia pentru ceva care la urma urmei ştiau ei mai bine de ce îl înfiinţase, adică pentru acest U.T.M.?”, Preda 1974: 77) sau, în final, prin voi: „nu puteţi avea iertarea mea”; „singura voastră şansă e că nu sunteţi eterni şi că alţii mai buni, poate, vă vor lua locul. Nu speraţi că vă vor menaja!” (p. 298).
5.3. Efecte ale cenzurii: omisiuni, substitu[ii
Ar trebui să se înmulţească analizele punctuale ale modului în care au operat, timp de decenii, cenzura oficială şi autocenzura personală: de la manuscrise la textul tipărit (cu eventuale documente şi mărturii ale redacţiei sau editurii), de la o ediţie la alta – cu modificările de interes specifice fiecărei perioade. Din punct de vedere strict lingvistic, interesează mai ales conotaţiile unor cuvinte, gradul de subversivitate care le era atribuit şi care poate deci explica anumite evoluţii semantice. Merită studiat, în plus, modul în care sensul textual se reface, diferit, după transformări aparent minore. Semnificaţia globală a unui text e profund modificată de dispariţia sau substituirea unor cuvinte şi secvenţe izolate.
5.3.1. Cenzura şi adaptarea la context. Dacă studiul variantelor unui text literar are deja o tradiţie, în diverse modele de analiză (filologică, psihanalitică, structuralistă), investigarea sociolingvistică a modificărilor produse de cenzură sau, în general, de presiunea ideologică nu pare să se fi dezvoltat prea mult; la noi, materialul e cât se poate de bogat şi instructiv. Autorii înşişi ar putea furniza cercetării mărturii foarte interesante. Cele câteva observaţii de mai jos pornesc însă de la o simplă comparare de ediţii; în lipsa unor mărturii – din care să rezulte raportul între schimbările impuse din afară şi cele operate, cu anticipare, de autor – se pot descrie pur şi simplu unele substituţii, eliminări sau adăugiri. Acestea au relevanţă lingvistică şi stilistică în măsura în care oferă un inventar de cuvinte-cheie, caracterizând atmosfera unei epoci – şi în măsura în care repun în discuţie raportul dintre contextele minimale şi globalitatea textului.

Două variante ale romanului Întunecare al lui Cezar Petrescu – „ediţia definitivă” din 1943 şi ediţia refăcută din 1953 – cuprind un număr apreciabil de diferenţe minimale, care reuşesc să schimbe fundamental tonul cărţii⁵⁴. Ne oprim doar la cazurile în care substituţiile se pot lega de lexic, de conotaţiile determinate istoric ale unor cuvinte; simplele omisiuni ale unor cuvinte-tabu (nume geografice ca Bucovina sau Bălţi, de exemplu) ori introducerea de pasaje moralizatoare sunt situaţii mai simple şi mai previzibile, ieşind oricum din sfera unei analize a limbajului. Mai interesante sunt însă alte substituţii: în fragmentul „întrevăzând acea himerică umanitate purificată în care şi el va fi un om ideal, nou” (1943, p. 160), singura schimbare care se produce e înlocuirea adjectivului „purificată” prin sintagma „călită prin văpăi” (1953, p. 123); „omul nou” e în schimb perfect asimilabil de ambele contexte. Sensul e, în fond, acelaşi: conotaţiile politice ale termenilor sunt însă suficiente pentru a evoca două momente şi două ideologii. În alt punct al textului, o digresiune istorico-filozofică e modificată

înlocuindu-se doar cuvântul milă – prin pace. O performanţă de alt tip realizează episoadele în care se schimbă, cu un minim efort lexical, nu doar conotaţiile culturale, ci chiar referinţa, sensul şi orientarea propagandistică a pasajului: „Am văzut soldaţii mei dând târcoale în jurul popotelor ruseşti, cum pândesc câinii când se taie o vită... I-am oprit şi i-am pedepsit la început! Am răcnit şi i-am înjurat! Pe urmă n-am avut ce face; m-am prefăcut că nu văd. Îi strigau ruşii: na, rumânski! şi le aruncau un os, o bucată de pâne...” (p. 222). În ediţia din 1953 „popotele ruseşti”, „ruşii” şi „rumânski” sunt înlocuite, respectiv, prin „curţile boiereşti”, „bucătarii” şi „golanilor” (p. 170).

Exemplele de mai sus constituie forme de modificare punctuală; în alt fel funcţionează ceea ce am putea numi rectificarea discursivă: textul unui paragraf rămâne neschimbat, dar i se adaugă un comentariu conţinând „interpretarea justă”; viziunea limitată a personajului e astfel confruntată cu adevărurile ideologiei omnisciente. Formulele care introduc asemenea amplificări sunt construite pe un tipar comun de autovalidare: „Prea puţini îşi dădeau seama că...”; „Uita că...”.

Analiza exemplelor contrastante din textele de mai sus poate continua cu cel puţin încă un set de variante: ediţiile din anii optzeci revin în parte la formulările din 1943; acceptările, interdicţiile şi zonele de compromis, în care revenirea e parţială, sunt relevante pentru normele cenzurii dintr-un alt moment al istoriei.
5.3.2. Cenzura şi biografia literar/. În analiza cenzurii e normal ca accentul să fie pus pe contextul istoric şi politic; nu ni se pare însă inutilă o abordare de orientare preponderent lingvistică şi stilistică a fenomenului: integrabilă studiului mai larg al reflexelor ideologiei în discurs. Practica „croşetării” – a omisiunilor indicate prin paranteze şi puncte de suspensie⁵⁵ – poate fi urmărită chiar sub aspect sintactic: al structurii segmentelor eliminate şi al refacerii unor coerenţe. Analiza semantică ar putea viza listele de termeni interzişi, pentru a stabili în ce măsură respingerea era dictată de sensul propriu-zis sau de conotaţiile lor de diverse tipuri. Din punct de vedere pragmatico-stilistic, merită studiate mai ales substituţia eufemistică, expresiile impreciziei. Analiza se poate extinde la discursul istoriei literare şi al îngrijirilor de ediţii. Multe ediţii (pentru publicul larg sau cu destinaţie didactică) sunt de fapt inutilizabile, din cauza omisiunilor şi a impreciziei afirmaţiilor pe care le cuprind.

Un exemplu dintre atâtea, care ni se pare absolut reprezentativ pentru strategia de a ascunde sub parafraze retorice, sub metaforism şi citate, o serie de omisiuni esenţiale provine dintr-un volum din scrierile lui Alecu Russo⁵⁶. În secţiunea de prezentare biografică a autorului, locul naşterii este eludat prin evocare poetică: „1819 – 17 martie –. S-a născut Alecu Russo într-un «sat frumos răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului” (Amintiri)”. Tehnica citatului şi aparenta precizie filologică a indicării sursei sunt menite să mascheze insolitul situaţiei. Trebuie să recunoaştem că e destul de neobişnuit ca locul naşterii să lipsească dintr-o biografie: asocierea dintre dată şi loc e atât de puternică (în istoria literară ca şi în formularele birocratice), încât absenţa se cere cel puţin marcată, justificată, explicată. Chiar insuficienţa datelor despre autor, incertitudinea asupra locului naşterii n-ar fi raţiuni suficiente pentru o absenţă totală a indicaţiilor. În cazul dat, absenţa se datora de fapt uneia dintre cele mai răspândite manifestări ale cenzurii din deceniile trecute: interdicţiei de a menţiona toponime din Basarabia.

Merită enumerate şi comparate soluţiile imaginate în diverse istorii literare şi în dicţionare dinainte de 1989; putem încerca astfel să surprindem raportul subtil de forţe, în care intrau deopotrivă momentul politic al apariţiei şi gradul lor de seriozitate ştiinţifică. De obicei locul naşterii e pur şi simplu omis, fără comentarii (ca în SR, p. 401, sau în DLR-SRC, p. 343; în ambele dicţionare este prezent în schimb locul morţii: Iaşi); uneori e indicat („Străşeni – Lăpuşna”, DLR-1900) fără a se atrage atenţia asupra sa şi fără o plasare geografică mai largă. Doar mergând pe firul informaţiilor din istorii literare şi adunând mai multe date se înţeleg strategiile de selecţie: în DC-LR se precizează: „se naşte la Prodăneştii Vechi (azi în U.R.S.S.)” (p. 85); „Două sate îşi dispută cinstea de a fi adăpostit copilăria scriitorului: Prodăneştii şi Străşenii din preajma Chişinăului; cel de-al doilea, aflat chiar pe Bâc, pare să fie cel adevărat” (ILitR, II, p. 489); se observă că, în contra tendinţelor fireşti de ierarhizare a informaţiei, în textul de la care am pornit nu Chişinăul era ales ca reper, ci destul de puţin celebrul Bâc.

Textul biografic din care am citat mai conţine de altfel o ilustrare la fel de interesantă a strategiilor de omisiune: evitând informaţia despre starea socială a familiei scriitorului, este evocată copilăria acestuia, exclusiv prin clişeele legăturii cu natura şi cu poporul: „Copilărind printre «ţărănaşii» cu care singur spune că se juca în «cireşul sălbatic”, a cunoscut de aproape şi a îndrăgit de timpuriu viaţa simplă şi sănătoasă, obiceiurile poporului” (ibid.). E drept, o lectură foarte atentă şi subtilă ar fi trebuit să recupereze aici, din presupoziţii, informaţia absentă; în SR se spune, totuşi, că autorul era „coborâtor dintr-o veche familie boierească” (p. 401); iar în DLR-1900 se vorbeşte de „un neam vechi de boieri” (p. 759), în vreme ce în DLR-SRC el este „fiu de boiernaş” (p. 343).

5.3.3. Studii eminesciene: transform/ri ale textului. O excelentă analiză a Ioanei Bot urmăreşte modificările spectaculoase suferite de portretul poetului (capitolul „Masca lui Eminescu”), din Viaţa lui Eminescu a lui Călinescu între versiunea din 1938 şi cea din 1964: „român verde” devine „român”, „naţionalismul” e înlocuit de „patriotism”, enunţul „Eminescu a fost un mistic naţionalist” este reformulat „Eminescu a fost un patriot înflăcărat”, „aspiraţiile” sunt substituite de „năzuinţe”, se adaugă precizări ideologice de tipul „viziunea unui viitor mai drept” etc. (Bot 2001: 95–98).

Mai puţin evidente, dar semnificative sunt şi modificările operate la reeditările capitolului final, Armonia eminesciană, al cărţii din 1930 a lui Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu. Există o deosebire esenţială între cele două cazuri: biografia lui Eminescu apare modificată în timpul vieţii autorului ei, deci cu acordul acestuia, în vreme ce reproducerile totale sau parţiale ale monografiei scrise de Tudor Vianu sunt ulterioare morţii acestuia. Schimbările sunt mai mici, constau în genere din omisiuni, dar au în final efectul de a atenua şi chiar de a ascunde total ideea fundamentală şi originalitatea textului; plasarea armoniei inexplicabile, a fascinaţiei poetice, în sfera psihologică a regresiunii în iraţional⁵⁷.

Un prim tip – previzibil – de transformări priveşte substituţiile unor cuvinte compromise de cadrele conceptuale ale anilor ’30 (rasă, sânge): rasă e înlocuit în ediţia din 1974 cu popor (o „conştiinţă a latinităţii rasei” devine, de două ori, „conştiinţă a latinităţii poporului"). Sensul general al modificărilor vizează atenuarea şi eliminarea referirilor la pesimism, reacţionarism, anti-civilizaţie, iraţionalism. Uneori dispar, indirect, doar elementele care întăresc ideea: prin formularea „poezia păşeşte pe drumurile sale cele mai proprii” se implică ideea că sentimentul pesimist este caracteristic poeziei, lucru inadmisibil în noua ideologie, de aceea „cele mai proprii” e înlocuit cu neutrul „mai noi”. În alt loc dispare pur şi simplu adverbul „pururi” (referitor la îndreptarea inspiraţiei poetului spre trecutul istoric şi anistoric). Secvenţa în care se precizează că Eminescu avea o viziune a vieţii „în care progresul nu mai poate ocupa niciun loc” dispare în ambele reeditări. O frază ca „Atitudinea spirituală a lui Eminescu orientată într-un sens opus civilizaţiei va reflecta şi ceea ce precedă şi se opune raţiunii, originea lucrurilor şi coincidenţa contrariilor” pierde în ediţia din 1974 orice element periculos, devenind (fără croşete, puncte de suspensie sau alte indicaţii): „Atitudinea spirituală a lui Eminescu va reflecta ceea ce precedă raţiunea, originea lucrurilor şi coincidenţa contrariilor”; la reeditarea din 1985 textul recuperează câte ceva, şi mai ales sunt indicate modificările: „Atitudinea spirituală a lui Eminescu [...] va reflecta şi ceea ce precedă şi se opune raţiunii, originea lucrurilor şi coincidenţa contrariilor”. Din începutul de frază „Abia cu Eminescu şi datorită atitudinii sale anticivilizatorii”, în 1974 dispare toată partea subliniată; în 1985 e omis adjectivul – inacceptabil pentru un poet naţional model: „Abia cu Eminescu şi datorită atitudinii sale [...]”. Sunt omise cu totul secvenţele „pentru ca ultima dintre legăturile cu care civilizaţia ne ţine strânşi să fie desfăcută” şi „de legăturile raţiunii şi civilizaţiei”.

Cel mai uşor dispar adjectivele incomode sau orice element dintr-o enumeraţie; evident, din seriile „a erotismului, a naturalismului, a reacţionarismului său” şi „sentimentul naturii, reacţionarismul, erotismul şi muzica”, elementul subliniat va fi anulat. În vreme ce reacţionarismul e un cuvânt lipsit de echivoc, reacţiunea suferă o reinterpretare lexicală: dacă în ediţia din 1974 cuvântul dispare cu totul, uneori cu întregul fragment în care e plasat, textul din 1985 oferă un perfect exemplu al excesului de subtilitate spre care împinge cenzura. Soluţia e găsită într-un artificiu de scriere (deconstructivistă!): reacţiunea negativă devine o pozitivă (constructivă, dialectică) re-acţiune.

În versiunea din 1974, după atâtea modificări, una rămâne misterioasă şi aproape subversivă: în textul din 1930 răul eminescian „era” o criză de creştere; în cel modern, probabil din simplă neatenţie, apare în schimb prezentul (desigur, interpretabil ca prezent gnomic-descriptiv): „«răul eminescian» e mai degrabă o criză de creştere”.

Compararea ediţiilor întăreşte senzaţia că, într-o vreme a unei culturi paralele fundamental orale (bancuri, mărturii familiare, istorii alternative), însuşi textul scris apărea (indiferent de voinţa autorului său) ca incert, fluid şi permanent modificabil.

5.3.4. Cenzura stilistic/. Purism şi trivialitate. În genere regimurile autoritare încearcă să impună purismul lingvistic. Fără a dezvolta o politică lingvistică articulată (precum, de exemplu, regimul fascist, cf. Klein 1986), regimul comunist din România a favorizat unificarea şi impunerea limbii literare, descurajând orice tendinţă centrifugă şi diferenţiatoare: regională, argotică, individuală. Valorizarea determinată ideologic a „limbii populare”, a „oralităţii” îi atribuia acesteia caracterele unei ficţiuni utopice, substitut festiv al unei realităţi subversive.

Acuzaţiile de trivialitate a limbajului formulate cu ocazia unui „proces literar” sunt caracteristice pentru purismul ultimei perioade a totalitarismului românesc. Un roman apărut în 1985 – Ion Anghel Mânăstire, Noaptea nu se împuşcă – a făcut în momentul respectiv obiectul unor condamnări publice în adunări populare ad-hoc. Acuzaţiile se bazau pe câteva teze fundamentale: a) tabu-ul lingvistic; b) separaţia strictă a registrelor, clar ierarhizate; c) identificarea dintre formă şi fond. Asocierea lor conducea la recunoaşterea implicită a caracterului subversiv al limbajului frust. Intervenţiile din care cităm sunt un text compozit, cu emiţători multipli, deformat de atâtea ori încât şi-a pierdut caracterul individual: câţiva săteni, convocaţi la o şedinţă de „dezbatere a cărţii” (pe care nu o citiseră) şi-au interpretat rolul de acuzatori citind sau parafrazând textele gata redactate care li s-au înmânat chiar în ziua respectivă de către autorităţi; mai mult, înregistrarea apărută la vremea respectivă în presă (varianta B) diferă considerabil de desfăşurarea reală a discuţiilor, consemnată în secret (varianta A): în forma publicată, intervenţiile sunt încă mai elaborate şi clişeizate⁵⁸. Autoritatea intervine deci de două ori: mai întâi pentru a-i face pe oameni să recite un text „corect” şi relativ credibil, apoi pentru a modifica rezultatul imperfect al propriul text, nedemn de forma scrisă, de largă circulaţie. Dacă forma originală a textului – bileţelul cu indicaţii – s-a pierdut, rămân de comparat forma orală şi cea transcrisă – suplimentar idealizată; două fragmente pot da o idee despre tipul de modificare practicat:

V.A., ţăran cooperator: a) [varianta A] „Nu mi-a mai plăcut că autorul îi zice la femeie, muiere. De ce să-i spună muiere, eu dacă i-aş spune aşa la femeie, nu mi-ar mai da de mâncare o săptămână (Anghel Mânăstire 1990: 162).

b) [varianta B] „În agricultură muncesc şi multe femei. Vorbind despre ele, autorul nu le spune decât „babe” şi „muieri” şi povestesc tot felul de scene urâte, cu mare lipsă de respect faţă de mamele, soţiile, fiicele noastre! În satul nostru multe femei conduc echipe şi brigăzi, ferme cerealiere şi ferme zootehnice, fac parte din conducerea cooperativei agricole de producţie, din cea a primăriei, avem femei profesoare, inginere, educatoare care îşi îndeplinesc cu răspundere sarcinile încredinţate. De ce să le spunem în toată cartea numai „muieri”? (Anghel Mânăstire 1990: 157)

Tabu-ul lingvistic e exprimat în termeni estetici şi sociali: autorul e acuzat că foloseşte „expresii vulgare”, „expresii dezgustătoare”, „cuvinte urâte”, „limbaj degradant”, „limbaj de indivizi neevoluaţi":
Întotdeauna am considerat o carte o operă educativă, dar aceasta nu este decât o înşiruire de expresii vulgare, triviale (...). Mi-e jenă să reproduc aici măcar un pasaj din această carte nefinisată, plină de vulgarităţi. (M.S., învăţător pensionar, var. B) (Anghel Mânăstire 1990: 153).

Sunt multe înjurături. Marin Preda înjura în puncte, puncte, nu ca în această carte.

(M.D., ţăran cooperator, var. A.) (Anghel Mânăstire 1990: 161).
Registrele sunt net separate în funcţie de situaţia de comunicare: „expresiile triviale” se pot folosi, dar nu oriunde; mai exact, nu în situaţii publice „oficiale”:
Şi eu am folosit expresii urâte în viaţă. Dar nu în faţa elevilor. (M.S., varianta B) (Anghel Mânăstire 1990: 154).

Într-un loc e vorba de nişte vânători pe malul unei gârle dunărene care-şi zic tot felul de zvonuri şi de bancuri ruşinoase. Dar astea s-or fi spunând acolo, pe baltă, nu într-o carte care trebuie să ajungă la mine. (M.D., ţăran, varianta B) (Anghel Mânăstire 1990: 155).

Literatura e, se înţelege, o asemenea situaţie oficială, educativă.

Poate cel mai interesant aspect al procesului, caracteristic pentru sistemul cenzurii din perioada în cauză, constă în presupunerea unei solidarităţi a formei şi a fondului, prin ideea că expresiile vulgare corespund unei atitudini contestatare, unei viziuni negative asupra lumii. Autorul e acuzat că defăimează, batjocoreşte, jigneşte, „ia totul în derâdere” – „într-un stil de-a dreptul huliganic”; că deformează, denaturează realitatea

,,Dezbaterea” înscenată are şi o consecinţă practică: retragerea cărţii din librării şi biblioteci.
5.4. Decontextualizare şi restrângerea m/rcilor ideologice
Literatura de consum în genere şi mai ales cărţile de mare succes la public au fost prea puţin studiate la noi; atât cercetările de sociologie a lecturii, cât şi cele stilistice şi retorice ar avea de câştigat dacă s-ar analiza, dincolo de universaliile unor strategii populare, cazurile mai spectaculoase ori, pentru deceniile trecute, tensiunile, compromisurile şi complicităţile cu cenzura totalitară. Unul dintre fenomenele autohtone absolut remarcabile e ciclul Cireşarii, al prozatorului Constantin Chiriţă: un bestseller al anilor 60–70, din categoria „literatură pentru tineret”⁵⁹, cu numeroase reeditări, căruia ar fi foarte interesant să i se reconstituie istoria receptării şi proporţiile tirajelor. Între modificările apărute de la o ediţie la alta, una uşor de atribuit cenzurii politice din anii 70 priveşte chiar titlurile: în perioada de deschidere de la sfârşitul anilor ’60, a fost posibil ca două dintre romanele ciclului să se numească, senzaţionalist, Teroarea neagră şi Teroarea albă. La reeditarea din 1972, titlurile respective sunt substituite prin edulcorat-poeticele Cavalerii florii de cireş şi Aripi de zăpadă.

Succesul incontestabil al seriei de romane s-a bazat în mare parte pe construirea unei utopii: ea propunea un tip de proză de actualitate, din care lipsea orice aluzie la realitatea politică a vremii, cadrul vieţii cotidiene fiind de fapt într-o continuitate directă, naturală şi discretă cu perioada interbelică⁶⁰. Primul volum al ciclului (în ediţia din 1968) începe cu fraza „De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale” (Chiriţă 1968a: 7), pentru a continua cu inventarierea unor elemente simbolice, mostre de farmec discret al lucrurilor vechi (orologiul, muzeul), al bătrânilor (paznicul şcolii), al tradiţiei (liceale).

Abstragerea progresivă din real e uşor de urmărit în compararea variantelor de text impuse de cenzură sau de autocenzură. Strategiile absenţei – anularea referirilor la realitate, la contextul politic – şi dezvoltarea unei mitologii a tradiţiei pot fi identificate chiar la nivelul strict lingvistic, deşi limbajul nu este, desigur, decât un indiciu retoric al unor procese mai complexe. Am ales câteva observaţii pe care le permite compararea a două ediţii din volumul al doilea al ciclului (Castelul fetei în alb): din 1961 şi din 1968⁶¹. Perioada e dintre cele mai interesante şi modificările în text spun ceva despre „închidere” şi „deschidere” în politică şi în cultură. Unul dintre personajele principale e numit de altfel Tică în 1961 şi Tic în 1968 – ceea ce, dincolo de subiectivitate şi eufonie, poate simboliza trecerea de la un mediu popular autohton, cu hipocoristice tradiţionale, la unul mai neutru şi „cosmopolit”.

O scenă a romanului îl prezintă pe erou în pericolul de a primi o pedeapsă şcolară pentru indisciplină. În 1968, strategia la care recurge tânărul e de a se prezenta la cancelarie în „hainele de sărbătoare”; puţin credibilă în raport cu regulile reale ale vremii, scena se lămureşte prin confruntarea cu ediţia anterioară, în care era vorba de „uniforma de pionier” (îmbrăcată de personaj „întotdeauna când comitea vreo şotie de răsunet şi trebuia să apară în faţa vreunui personaj însemnat”, Chiriţă 1961: 60). Descrierea nu lasă niciun dubiu asupra substituţiei şi asupra modelului „burghez” pe care textul îl plasează fără efort într-o lume aparent contemporană: „bluza albă, cravata roşie, pantalonii scurţi” (1961: 60) devin: „cămaşa albă ca zăpada, cravata maron cu dungi negre, hainele călcate cu migală, pantofii lustruiţi ca oglinda, un vârf timid şi alb de batistă în buzunarul de deasupra inimii” (Chiriţă 1968b: 60). În fond, varianta uniformei era fundamental ambiguă: simbolurile politice ale realului apăreau, dar folosirea lor strategică nu era cea ideologic acceptabilă, permiţând să se vadă funcţia lor de mijloc de presiune, de şantaj reciproc şi chiar de negociere (acceptare, respingere, manipulare). Riscul e evitat, în 1961, de o paranteză în care intervine limba de lemn iar vocea naratorială adoptă o atitudine „justă": „(E adevărat că atunci când îmbrăca uniforma de pionier şi purtarea lui Tică era la nivelul cerut)” (p. 60).

Şi mai semnificativ e nivelul limbajului în reprezentarea dialogului, în selecţia formulelor de desemnare şi de adresare oficiale sau a celor „normale”. În 1961, în dialogul unei scene între directorul şcolii, un suplinitor şi un elev apar formele „un pionier” şi „tovarăşe profesor”: la observaţia „ştii... nu e frumos... un pionier...”, elevul răspunde cu „Tovarăşe profesor” (Chiriţă 1961: 61). În 1968, dialogul e uşor diferit: „– Ştii că nu e frumos ca un elev care... care nu e un elev rău...”; răspunsul conţine, în locul formulei de adresare oficială, o simplă formulă de politeţe: „Nu vă supăraţi” (Chiriţă 1968b: 62).

De fapt, pe parcursul întregului ciclu, în varianta din 1968, cuvinte-semnal precum pionier sau tovarăş sunt sistematic evitate. Succesul real al cărţii la cel puţin o generaţie de cititori e legat şi de această performanţă a omisiunii, strategie retorică cel puţin la fel de eficientă ca aluzia.