1. Acâş, com. Acâş, jud. Satu Mare


Jigodin Băi (Miercurea Ciuc), jud. Harghita



Yüklə 4,41 Mb.
səhifə58/139
tarix28.10.2017
ölçüsü4,41 Mb.
#19357
1   ...   54   55   56   57   58   59   60   61   ...   139

97. Jigodin Băi (Miercurea Ciuc), jud. Harghita

Punct: Jigodin I - Câmpul Morii


Cod sit: 83366.05
Colectiv: Viorica Crişan - responsabil; Gabriela Gheorghiu (MNIT), Cristina Popescu (MCR)
Cetatea dacică Jigodin I - Câmpul Morii este situată la S de oraşul Miercurea Ciuc, pe pintenul stâncos ce se ridică deasupra Băilor Jigodin. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată de Al. Ferenczi (1928), săpături propriu-zise fiind întreprinse în anul 1950 de un colectiv condus de M. Macrea. Cercetările arheologice au fost reluate în anul 1980 de către Petre Roman şi continuate, cu unele întreruperi, până în prezent. După 1990 ele sunt conduse de către Viorica Crişan.

În anul 1998 în interiorul cetăţii a fost amplasată o antenă GSM, care a dus la distrugerea celei mai mari părţi din platou şi a fortificaţiei de pe latura de SV şi V.

Cetatea de la Jigodin I face parte din sistemul defensiv dacic de pe linia Carpaţilor Răsăriteni. Ocupând o poziţie strategică deosebită; de aici se putea supraveghea toată depresiunea Ciucului (de mijloc şi de jos) dintre Racu şi Tuşnad Băi.

În campania anului 2000 a fost deschisă pe latura nord-vestică S. IX, de 4 x 20 m, cuprinzând o parte din platou şi fortificaţia din acest sector. Cercetările au avut ca scop verificarea sistemului de fortificare şi recuperarea materialelor arheologice dislocate ca urmare a construcţiei amintite.



Descrierea săpăturilor. Fortificaţia a constat dintr-un zid construit din pietre locale legate cu lut. Gros de circa 2 m, acesta a fost ridicat pe stânca nativă pe care s-a pus iniţial un strat de lut. Modul de construire a zidului este puţin diferit de sectorul sudic, unde pentru amenajarea patului stânca a fost spartă în formă de şanţ lăsându-se un pinten exterior pentru susţinere. Piatra din zid provine în bună parte de pe pantă, scoaterea ei ducând la accentuarea înclinării acesteia. Zidul a fost distrus în antichitate, momentan putându-se observa doar patul de lut pe care a fost amenajat. Pietrele au căzut în parte în interiorul cetăţii dar majoritatea lor spre exterior.

Complexe. În imediata apropiere a zidului, sub dărâmături, s-au descoperit urmele unei locuinţe de suprafaţă, marcată de cantităţi mari de lipitură, lemn carbonizat şi cenuşă. În interior erau numeroase bucăţi de zgură de fier, un creuzet, un fragment de râşniţă, o cute, un vârf de săgeată şi un cuţit de fier, un borcan de dimensiuni mici şi numeroase fragmente de vase modelate cu mâna şi la roată.

Materiale descoperite. În stratul de cultură, dar mai ales în pământul alunecat de pe platou peste pietrele zidului, s-a descoperit o mare cantitate de vase ceramice fragmentare, obiecte de lut, fier şi bronz.

Ceramica. Descoperită în cantitate mare, aceasta cuprinde mai toate tipurile de vase cunoscute în siturile dacice: borcane, ceşti-opaiţe, străchini şi fructiere (modelate cu mâna sau roată), oale simple sau de tip celtic, ulcioare, căni, kantharoi, strecurători (modelate cu roata) etc. Se remarcă mai multe vase pictate în stilul celor descoperite în staţiunile de pe Siret.

Obiecte din lut şi piatră: au fost descoperite fusaiole, fragmente de râşniţă, o cute din piatră.

Unelte: au fost descoperite cinci cuţite de fier şi o daltă.

Piese de podoabă: au fost descoperite o fibulă de bronz de tipul “fibulă cu ochi” folosită pe parcursul sec. I p. Chr. şi o verigă de bronz.

Oase de animale. A fost descoperit un important lot de piese ce vor fi prelucrate de specialiştii în domeniu.

Piesele descoperite sunt conservate, parţial restaurate şi depozitate în MNIT.



Cronologia. Pe baza materialelor descoperite în campania anului 2000 se poate spune că platoul, precum şi terasele din partea nord-estică au fost locuite şi înainte de fortificare, respectiv pe parcursul sec. III - II a. Chr. Cetatea s-a ridicat în sec. I a. Chr. şi a dăinuit până la cucerirea romană, după care zona nu a mai fost locuită. Având rosturi preponderent militare, în interiorul cetăţii au funcţionat cu siguranţă şi ateliere de prelucrare a fierului. În S. IX nu au fost descoperite materiale aparţinătoare altor epoci istorice, respectiv primei vârste a fierului, ca în săpăturile anterioare.

Cercetările viitoare vor urmări recuperarea materialelor arheologice dislocate de construirea antenei, cercetarea fortificaţiei de pe latura estică şi posibilul turn de apărare din colţul nordic. Se va sonda de asemenea sectorul nord-estic rămas neinvestigat în campania anului 2000.


Bibliografie
1. Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe, 2000

2. idem, în: Repertoriul Arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000.




98. Jurilovca, com. Jurilovca, jud. Tulcea [Argamum, Orgame]

Punct: Capul Dolojman


Cod sit: 160653.02
Colectiv: Mihaela Mănucu Adameşteanu - responsabil (IAB); Vasilica Lungu - responsabil sector (ISSEE); Mihaela Iacob - responsabil sector (ICEM Tulcea); Florin Topoleanu - responsabil sector, Iulian Vizauer (ICEM Tulcea); Monica Mărgineanu-Cârstoiu (IAB)
Sector: Extramuros
Mihaela Iacob (ICEM Tulcea)
Săpăturile efectuate în zona extramurană a cetăţii Argamum în campania 2000 s-au concentrat asupra cercetării unei clădiri romano-bizantine.

La aproximativ 50 m de al doilea val al cetăţii romano-bizantine, la N de calea de acces dinspre necropolă către cetate, este situată o zonă cu pietre de mari dimensiuni şi lespezi ce păreau să sugereze existenţa unui tumul aplatizat. Săpătura s-a efectuat prin trasarea a patru casete (C. 1, C. 2, C. 3, C. 4) cu dimensiunile de 5,5 × 10 m, cu martori de 0,5 m între ele. După eliminarea vegetalului actual au apărut trasee de zid ce sugerau clar că este vorba de o zonă de locuire. Am continuat cercetarea în suprafaţa trasată degajând integral clădirea până la nivelul de călcare antic corespunzător funcţionării acesteia; în C. 1 (în interiorul clădirii, la N de martorul E - V) şi C. 3 (în interiorul încăperii) am coborât până la nivelul stâncii pentru a verifica stratigrafia. La epuizarea cercetării situaţia se prezintă astfel: o clădire orientată NE - SV cu trei încăperi: I. 1 cu dimensiunile de 12,5 × 6 m, căreia i se adosează spre S I. 2 şi I. 3, încăperi de mici dimensiuni, respectiv de 5,25 × 3,5 m şi 5,25 × 5,5 m. Pereţii sunt construiţi din blochete mari şi mijlocii de calcar legate cu pământ. Datorită lucrărilor agricole care s-au desfăşurat în această zonă, din pereţii clădirii s-au păstrat două - cel mult cinci asize, corespunzând fundaţiilor; mai mult, colţul de NE al I. 1 a fost integral demantelat din aceleaşi motive. Interiorul clădirii a fost pavat cu lespezi, unele de mari dimensiuni (0,5 × 0,4 m; 0,35 × 0,2 m; 0,55 × 0,25 m), urme ale pavajului conservându-se, la -0,3 / -0,38 m adâncime, în C. 3 şi C. 4 - colţurile de SE şi SV ale I. 1 şi în I. 3 spre peretele de V. Clădirea a funcţionat în a doua parte a sec. IV şi prima jumătate a secolului următor, cronologia acesteia fiind asigurată de un tezaur de peste 200 de piese de bronz (descoperit împrăştiat în C. 1 şi C. 4, de o parte şi de alta a martorului corespunzător E - V, tezaur încheiat cu monede din prima parte a sec. V p. Chr. şi de fragmentele ceramice, destul de puţin numeroase, descoperite în săpătură.

Sondajele care au coborât sub nivelul de călcare al clădirii au surprins stânca la adâncimea de -0,6 / -0,9 m şi faptul că fundaţiile clădirii nu totdeauna au fost aşezate pe stâncă.

Un rest de zid păstrat în C. 2 pe o singură asiză, “călcat” de peretele de E al lui I. 1 ne sugerează că zona a fost locuită anterior. În plus, prin construirea clădirii a fost distrus un mormânt tumular, ale cărui urme au fost surprinse, parţial, în C. 1, în exteriorul clădirii - pietre de mari dimensiuni provenind probabil de la ring şi altele mai mici, acestea din urmă aşezate uşor oblic, pe un traseu cvasiarcuit, tăiat perpendicular de zidul de vest al lui I. 1.

Săpăturile efectuate în acest sector au evidenţiat faptul că zona de locuire a cetăţii Argamum a fost mult mai extinsă la începutul epocii romano-bizantine faţă de perioada lui Iustinian, când aceasta se retrage la adăpostul valurilor şi al zidurilor de apărare. Cercetările viitoare din sectorul “Extramuros” vor încerca să lămurească problemele legate de suprafaţa locuită, de momentul încetării locuirii şi al afectării zonei de S a platoului argamens necropolei romano-bizantine.

Resumé

Les fouilles archéologiques ont suivi dans le secteur “Extra muros” par la recherche d’un édifice romano-byzantin situé aux 50 m du systeme défensif de la cité. L’édifice a trois chambre (I. 1, I. 2, I. 3) avec les dimensions de 12,5 × 6 m (I. 1), 5,25 × 3,5 m (I. 2) et 5,25 × 5,5 m (I. 3), a parois bâtis en blocs de pierre de moyennes dimensions et l’intérieur des chambres avec pavage en pierre plate (partiellement conservé).C’est le trésor découvert en I. 1- plus de 200 de monnaies en bronze qui assure la chronologie du bâtiment: la deuxieme moitié du IVe siecle - la moitié du Ve siecle. Quelques vestiges mal conservés démontrent que cette zone a été habitée antérieurement.
Sector: Necropola tumulară
Vasilica Lungu - responsabil sector (ISSEE)
Necropola tumulară a cetăţii greceşti Orgame este amplasată pe promontoriul de la Capul Dolojman şi ocupă o întinsă suprafaţă din rezervaţia arheologică apreciată la cca. 120 ha. Ea a fost identificată în anul 1988, în cursul unei săpături de salvare efectuate în sectorul extramuros, într-o zonă marcată de vestigii arheologice scoase la suprafaţă în cursul lucrărilor agricole anuale. Prima secţiune a fost proiectată la cca. 1,5 km V de ultimul val de apărare al fortificaţiei romane târzii. A fost descoperit atunci primul tumul ridicat deasupra unui mormânt de incineraţie, amplasat la cca. 0,6 m S de o stradă pietruită cu lăţimea de 7 m.

Importanţa acestei descoperiri a condus la alcătuirea unui program de cercetării sistematice care a fost aplicat începând din anul 1990. În primele cinci campanii, investigarea sistematică, proiectată într-o zonă centrală din cuprinsul necropolei, a condus la dezvelirea mai multor morminte şi la identificarea unor elemente speciale de organizare a spaţiului funerar. Începând cu anul 1993, şi mai ales după anul 1995, săpăturile s-au extins pe trei sectoare mari: sectorul nr. I şi nr. II pun în evidenţă complexe funerare din epoca greacă, eşalonate pe mai multe secole cuprinse în intervalul secolelor VII - III a. Chr.; sectorul nr. III se concentrează în jurul unei basilici din secolele IV - VI p. Chr., descoperită în 1993 la cca. 2 km V de cetate, pe cel mai vârf al dealurilor Dolojmanului.

În toate aceste sectoare, a fost aplicat un sistem de săpătură complex, format din secţiuni (cu lăţimea de 2 m şi lungimii variind între 20 şi 100 m) şi casete (cu latura de 8 m). Adoptarea acestui sistem a fost impusă de starea actuală de conservare a tumulilor, afectaţi, în mare parte, de arăturile periodice care împiedică cel mai adesea identificarea lor. Prin aplicarea acestei metode proprii de cercetare arheologică, am urmărit dezvelirea unor suprafeţe întinse, marcate de concentrări masive de material arheologic. Eficacitatea acestei metode de lucru a fost demonstrată de obţinerea unor informaţii bogate şi variate, referitoare la reconstituirea limitelor complexelor funerare şi a eşalonării lor stratigrafice.

Sectoarele I şi II. Cumularea datelor rezultate din cele 62 de morminte, examinate de-a lungul a 10 campanii de săpături arheologice sistematice (1990 - 2000) în sectoarele I şi II, atestă existenţa unor segmente divizionare care compun un model particular de exploatare a spaţiului funerar. Acesta se reflectă în prezenţa unor structuri tumulare cu elemente comune, dispuse în aliniamente paralele. Ele se pot reconstitui, în sectoarele săpate până în prezent, doar pe direcţia E - V, orientare impusă de existenţa unei succesiuni la intervale de cca. 15 m a unor tronsoane de străzi pietruite, cu o lăţime ce variază între 5 şi 7 m. Traseele a două dintre cele trei străzi identificate de noi în cursul săpăturilor arheologice, pot fi observate şi pe fotografiile aeriene efectuate în anul 1959, singurele la care am avut acces. Calitatea slabă a imaginilor împiedică dezvoltarea unei analize detaliate asupra acestui subiect.

Morfologia mormintelor. Mormintele sunt, în mod obişnuit, realizate în plan circular şi asamblate în complexe familiale formate din 4 până la 10 elemente, desfăşurate pe o suprafaţă de cca. 15 m2. Până în momentul de faţă au fost investigate 6 asemenea complexe, alte 3, cercetate doar parţial rămân în continuare în atenţia noastră. Ele sunt, în mod obişnuit, amenajate pe suprafaţa solului antic şi cuprind trei elemente esenţiale: ringul protector din pietre, inventarul funerar şi umplutura tumulului formată din straturile protectoare de pământ şi pietre. Un tumul conţine un singur mormânt care poate fi de incineraţie sau de inhumaţie. După suprafaţa pe care o ocupă tumulii au fost repartizaţi în mai multe categorii: mari, mijlocii şi mici.

a. Morminte de incineraţie. Mormintele de incineraţie sunt dominante cantitativ şi oferă o gamă variată de ritualuri: în cazul tumulilor mari, arderea defunctului a fost făcută pe locul de amenajare al mormântului, deasupra unui rug de suprafaţă sau a unui rug amplasat deasupra unei gropi; pentru următoarele două categorii, incinerarea defunctului s-a efectuat în afara mormântului, probabil în locuri de ardere familiale - de tip ustrinum -, urmată de o depunere simbolică într-un spaţiu restrâns din interiorul mormântului sau în urne. În primul caz, incineraţia in situ, resturile cinerare rezultate din arderea defunctului împreună cu o serie de obiecte personale şi ofrande, care-l însoţeau în momentul arderii sau după consumarea acesteia, erau abandonate pe rug. Peste ele erau adăugate straturi de pământ şi pietre, marcate uneori de “întreruperi” rezultate din consumarea altor ritualuri particulare, ca în cazul mormântului din tumulul IV, unde se aflau depuse succesiv mai multe amfore greceşti din centrele Thasos şi Chios, între primul şi al doilea strat de pământ.

În al doilea caz, arderea era urmată în mod obligatoriu de o serie de operaţiuni de transfer al vestigiilor. Oasele erau adunate într-o urnă sau depuse direct într-un spaţiu mai mult sau mai puţin amenajat, nu departe de locul de ardere. Arderea se încheia şi aici cu depunerile de ofrande deasupra ringului. Numeroase sunt descoperirile de vase, cel mai adesea găsite în stare fragmentară, care atestă utilizare unor ofrande în stare solidă sau lichidă. O parte dintre aceste vase au însoţit defunctul pe rug şi ele poartă urme de ardere secundară. O altă serie importantă de asemenea vase au fost depuse în momentul ridicării tumulului. Ele se identifică uşor, fiind de cele mai multe ori descoperite întregi sau fragmentate doar prin presarea pământului.

b. Morminte de inhumaţie. Descoperirea a patru morminte de inhumaţie contemporane celor de incineraţie constituie un aspect particular al necropolei greceşti. Din acest total, doar două morminte: unul în cistă de piatră, celălalt în amforă (enhytrismos) pot fi atribuite tradiţiilor greceşti. Celelalte două morminte, a căror arhitectură nu pare să difere de cea a mormintelor de incineraţie, pun în evidenţă unele “accidente” culturale. Fiecare conţin unul sau mai mulţi indivizi înhumaţi în poziţii diferite, fără să demonstreze o anumită preferinţă în orientare. În general, aceste morminte sunt lipsite de inventar funerar.

c. Cenotaf. În afara mormintelor în care s-a semnalat prezenţa defuncţilor prin resturi incinerate sau prin inhumaţie, există un grup restrâns de morminte, identificate în interiorul unor complexe familiale, de unde orice urmă de os lipseşte. Aceste morminte compun un tip aparte, definit ca cenotaf.

d. Mormântul heroon. În anul 1995 a început cercetarea la cel mai mare tumul din aria necropolei identificat în sectorul nr. II. El ocupă o suprafaţă cu diametrul de 42 m pe latura înaltă a promontoriului, în vecinătatea vestică a cetăţii. Tumulul protejează un mormânt de incineraţie pe rug, ridicat deasupra unei gropi rectangulare cu adâncimea de -0,6 m. Rugul a fost construit din bârne de stejar, identificate în cursul săpăturilor pe o suprafaţă cu diametrul de 8 m. În faţa gropii de ardere, la nivelul rugului, s-a cercetat o suprafaţă puternic arsă cu resturi de la ofrande de la animale mici şi păsări. De jur împrejurul rugului, s-au găsit mai multe vase ceramice, în special amfore, ceramică greco-orientală, un vas lucrat cu mâna, vase din ceramică cenuşie etc. Întreaga suprafaţă era protejată de un ring masiv din pietre de dimensiuni diferite, care atingea spre centrul mormântului înălţimea de 1,25 m şi 7m - lăţimea la bază pe segmentul vestic cercetat. La exteriorul acestui ring s-a identificat un şanţ de ofrande care înconjoară tumulul, lăsând o deschide pe latura estică, în direcţia cetăţii. În cursul săpăturilor, au fost identificate frecvent urmele unor intervenţii de jaf asupra mormântului. Unele dintre ele au distrus parţial zona centrală a tumulului.

Inventarul funerar descoperit în aria protejată a oferit câteva piese ceramice de la jumătatea şi din al treilea sfert al secolului VII a. Chr., considerate printre cele mai timpuri importuri din partea vestică a Pontului Euxin. În şanţul de ofrande s-a constatat prezenţa mai multor tipuri de ofrande aduse pe parcursul mai multor secole, până la începutul secolului III a. Chr. Semnificativă este, de asemenea, prezenţa în şanţul înconjurător de ofrande a unor elemente de construcţie (ţigle pictate cu vopsea roşie sau simple) care indică prezenţa unei construcţii deasupra acestui mormânt. Datarea timpurie a mormântului din centrul tumulului, complexitatea arhitecturii şi a ritualului de comemorare desfăşurat pe durata mai multor secole sunt principalele indicii care ne-au determinat să-l atribuim unei personalităţi importante şi anume conducătorului primului grup de colonişti, fondatori ai coloniei de la Capul Dolojman.

Marcarea mormintelor. În cursul cercetărilor arheologice au fost identificate o serie de elemente cu valoare de marcatori ai mormintelor. În primul rând, mormintele principale din cadrul complexelor familiale constituiau, prin dimensiunile lor şi prin arhitectura lor complexă, elementele principale de marcare. Un asemenea mormânt devenea emblema întregii familii pe care o reprezenta în cadrul comunităţii. Prin tratamentele speciale, identificabile la diferite niveluri de îndeplinire a normelor rituale - tratarea defunctului, cantitatea şi calitatea ofrandelor, complexitatea construcţiei funerare, aceste morminte prezintă elementele practicării unui cult al mormântului pe parcursul a două generaţii cel puţin. Alte modalităţi de marcare pot fi indicate prin:

- prezenţa stelelor funerare în două cazuri;

- prezenţa unor amenajări circulare din pietre cu diametrul de până la 1,5 m, prezente la nivelul ringurilor mormintelor arhaice şi interpretate de noi ca altare familiale, datorită prezenţei unor fragmente de vase ceramice presupuse ca purtătoare de ofrande şi aduse cu ocazia comemorărilor post-mortem.

Inventarele funerare. Inventarele funerare conţin, pe lângă resturile defunctului, o serie importantă de obiecte prin care se identifică prezenţa ofrandelor: Cea mai mare parte este formată din obiecte ceramice (vase şi figurine). Principale categorii întâlnite sunt: amforele din centrele Milet, Lesbos, Chios, Thasos, Mende, Sinope etc., ceramica greco-orientală, ceramica pictată cu figuri negre şi roşii, ceramica West Slope, ceramica cu firnis negru atică, ceramica cu angobă roşie, ceramică cenuşie lucrată la roată, ceramică lucrată cu mâna etc. Rare ori sunt prezente obiecte din metal precum fibule, vârfuri de săgeată, inele din bronz, bijuterii din aur sau argint sau monede.

Vasele ceramice nu lipsesc niciodată din morminte şi ele sunt înregistrate în cantităţi diferite, de la unul la câteva zeci de exemplare, în funcţie de arhitectura mormântului. Importanţa lor nu trebuie legată numai de valoarea lor intrinsecă de produse meşteşugăreşti, ci de semnificaţiile care le sunt atribuite prin implicarea lor în oficierea unor norme de ritual funerar. Acestea se reflectă în conţinutul lor, în rolul lor în ritual, sau în semnificaţia diferitelor asocieri de forme, toate referindu-se la convertirea utilităţilor din viaţa cotidiană în simboluri ale credinţelor şi normelor religioase caracteristice comunităţii de la Capul Dolojman.

Analizată din punct de vedere al calităţii şi cantităţii inventarelor funerare, necropola cetăţii greceşti Orgame devine comparabilă nu numai cu necropolele altor colonii greceşti din N şi V Mării Negre: Histria, Olbia, Apollonia, etc. sau de pe coastele Mediteranei: Spina, Megara Hyblaia, Marseille, ci şi cu cele ale metropolelor precum marea necropolă de la Kerameikos din Atena.

Concluzii. În actualul stadiu al cercetării, necropola de la Capul Dolojman prezintă un caracter unitar pus în valoare de următoarele caracteristici rezultate din analiza datelor înregistrate până în prezent:

- menţinerea ritului incineraţiei ca dominant şi perpetuarea aceloraşi forme de comportament ritual din secolul VII până în secolul III a. Chr.;

- prezenţa unor forme de urbanism funerar (lotizări, străzi pietruite, alei funerare etc.);

- evidenţierea relaţiilor familiale şi a ierarhizării sociale;

- prezenţa constantă a elementului grec (inscripţii, grafitti, dipinti, ceramică pictată etc.);

- bogăţia şi diversitatea obiectelor de import.

Evidenţierea acestor particularităţi, recunoscute în tratarea mormintelor ca unitate în sine şi articularea lor în cadrul necropolei şi al grupului social, pune în valoare structura urbană a habitatului grec prezent în vecinătatea estică a necropolei.

Sectorul III. În anul 1993 a fost deschis un nou sector de săpături arheologice într-o zonă marcată la suprafaţă de vestigii arheologice. Arăturile adânci, practicate anual în zona învecinată cetăţii greco-romane, aduseseră la lumină aici o serie de blocuri de calcar de mari dimensiuni, unele fasonate şi o cantitate importantă de fragmente ceramice din epoci istorice diferite. Scopul iniţial al săpături a fost salvarea informaţiei arheologice. Descoperirea unui important monument a adăugat un nou capitol în programul de cercetare, şi anume, stabilirea limitei vestice a zonei marcate de vestigii antice ce urma să fie propusă ca rezervaţie arheologică.

După trei campanii arheologice, cu durate minime de câte una sau două săptămâni, în funcţie de bugetul alocat de ICEM Tulcea între anii 1993 - 1995, a fost dezvelită integral o basilică cu dimensiuni medii, numerotată Basilica 4 în succesiune cu celelalte basilici cunoscute de la Argamum din zona fortificată. Au fost identificate trei elemente principale: o navă cu dimensiunile de 8 m lungime şi 4,61 m lăţime; un atrium şi o amenajare subterană la -3 m cu lungimea de 11 m, care porneşte din interiorul basilici şi continuă în partea sa sudică. Inventarul ceramic rezultat din degajarea monumentului se datează între secolele IV - VI p. Chr. Basilica 4 este singura descoperire de acest fel din aria extramuros a cetăţii şi reprezintă un caz unic în tipologia basilicilor din Dobrogea prin prezenţa unei construcţii subterane speciale.


Bibliografie

1. V. Lungu, La chronologie des timbres thasiens à propos d’une tombe du IVe siècle av. J.-C.,în: Actes du Colloque International - CNRS, organis par l’Institut Franais d’Études Anatoliennes d’Istanbul, Istanbul, 1994;

2. eadem, Une tombe du IVe siècle av. J-C. dans la nécropole tumulaire de la cité d’Orgamé - Argamum, Peuce XI, Tulcea, 1995;

3. eadem, Archeological Data and Literary Sources about the Greek Indigenous Relations, în: Procedings the XIIIth International Congress of Prehistoric and Protohistoric Sciences, Forli - Italy, 1996;

4. eadem, Pratiques funéraires et formes d’organisation sociale dans la nécropole de la cit grecque d’Orgamé, în: Actes du IIe Colloque International d’Arhéologie Funéraire, Tulcea 1995, éds. G. Simion, V. Lungu;

5. eadem, Une tombe d’un @@ (heros) et l'organisation de la nécropole d’une cité milésienne du Pont Euxin: le tumulus TA95 d'’Orgamé, în: Actes du IIIe Colloque International d’Arhéologie Funéraire, Tulcea 1997, éd. V. Lungu;



6. V. Lungu, Gh. Poenaru Bordea, Un trésor de monnaies d’Istros à Orgamé, în: Civilisation Grecque et cultures antiques périphériques, Hommage à Petre Alexandrescu, éds. M. Babeş et Al. Avram, Bucarest 2000.

Résumé



L’identification proprement-dite et la localisation précise de la nécropole grecque a pu être effectuées à la suite de nos découvertes efféctuées en 1988, au temps des fouilles de sauvetage efféctuées sur une tombe superficielle, emplacée à environ 1,5 km vers l’Ouest de dernier valum de la fortification romaine tardive de la cité Argamum (comm. de Jurilovca, dép. de Tulcea).

Dès 1990, un programme de recherches systhématiques a été engagé sur cette nécropole pour étudier sa organisation spatiale, le rapport à l’espace habité et les particularités des normes funéraires. Dès 1995, on a obtenu le statut de réservation archéologique pour une vaste aire occupée des vestiges archéologiques.

Les fouilles sont déroulées annuellement dans trois secteur à des emplacements différents: deux secteurs contiennent des tombes de la nécropole et ils occupent des zones topographiquement différentes; le troisième secteur est ouvert dès 1993 dans l’aire de la basilique 4 extra muros.

Dans les secteur no. I et no. II ont été excavées plusieures tombes à incinération et à inhumation. Elles se dressaient sur le bas plateau au pied des versants et sur les pantes douces en tant que les tombes d’époque archaïque, découvertes dans le secteur no. II, étaient reparties sur les sommets au Nord. Dans cet espace s’impose de manière précoce la pratique de l’incinération. Le lot des tombes le plus important a été excavé dans la partie centrale de la nécropole qui correspond au secteur no. I. L’examen topographique permet de remarquer que les tombes sont arrangées au long d’une principale route de la cité déployée sur la direction ouest - est. Mais, il a été possible de repérer et des autres routes antique à orientations variable sur la même direction. Les tombes sont généralement alignées, plus au moins régulièrement, en bordure de ces routes. Parfois, on peu voir des les allées de raccordage du tumulus à une route principale, ce qui prouve l’existence d’une certaine conception à l’organisation interne de la nécropole. On résulte d’ici une particularit vidente tracée par le dveloppement linaire de l’space funéraire, par rapport à la direction des routes antiques. En plus, les tombes sont organises selon un lotissement familial qui peut également être mis en évidence dans le groupe des tombes plus récentes (des IVe - IIIe siècles av. J.-C.), toute comme dans le secteur des tombes plus anciennes (des VIIe -VIe siècles av. J.-C.). Les dernières ont été récemment fouillées (1995) sur les versants nord dans le secteur no. II.

La période chronologique prise en compte dans les deux secteurs s’étend de la deuxième moitié du VIIe av. J.-C. - première moitié du IIIe siècles av. J.-C. C’est en effet à l’échelle de cette séquence de trois à quatre siècles que se développe un ensemble destinctif de pratiques funéraires, identifiant les particularités d’une polis colonial pontique. Ces pratiques, qui reposent sur des discriminations fondées sur le traitement du défunt et l’architecture du monument, se traduisent par la ségrégation de catégories sociale dans les particularités de sépultures. De ce point de vue, l’organisation des tombes, des ensembles familiaux et de la nécropole même fournit un lot d’informations sur l’existence de relations de subordination à l’intérieur des familles et des groupes sociaux qui font l’image d’une société strictement hiérarchisée à l’intérieur de la cité.

La phase la plus ancienne voit la mise en place des premières sépultures au milieu du VIIe s.av. J.-C. sur les sommets nord du promontoire, avec une plus nette implatation à l’est. Dans l’intervalle des IVe - IIIe s.av. J.-C. l’activité funéraire est renforcées avec une densification des tombes sur le versant sud et dans le secteur ouest, avec une extension en surface qui se développe de l’Ouest vers l’Est. Les dépôts se répartissent équitablement dans l’espace funéraire.

Un tumulus - heroon a été découvert en 1995 dans le secteur no. II de la nécropole. Il est le plus grand tumulus occupant une surface de 42 m environ sur l’une des hauteurs nord du promontoire de Capul Dolojman. Il abrite une tombe à incinération élevée au-dessus d’une fosse profonde de - 0.60 m, située au centre d’une surface fortement brûlée, au diamètre de 8 m. Vers l’extérieur de la surface cendreuse ont été examins les restes d’un bûcher rectangulaire, réalisé de poutres en bois de chêne. Il était entouré d’un grand enclos de protection élevé de pierres jusqu’à 1,25 m de haut au centre du tumulus. Devant la fosse d’incinération dont l’ouverture est orientée vers l’Est se trouvait une surface fortement brûlée avec des offrandes alimentaires. Dans la plupart des fragments analysés il s’agit d’ovi-capridés et des oiseaux. Au cours des fouilles on a constaté la présence des plusieures fosses de pillage créusées a posteriori et que nous avons croisées dans différentes zones du tumulus. Certaines de leurs interventions ont détruit partiellement la zone centrale et mridionale de la tombe où les objets du mobilier font défaut.

Le mobilier funéraire que l’on a retrouvé dans l’aire encore protégée nous a livré quelques pièces céramiques qui passent aujourd’hui parmi les plus anciens documents. Il s’agit de deux amphores de Chios, une coupe orientale et trois oenochoés en pâte claire et grise, tournées d’après les modèles grecs-orientale. Ils aident à fixer le moment de la fondation de la cité d’Orgamé tout proche de la date que la chronique d’Eusebius l’indique pour la fondation d’Istros, soit 657- 655 av.J.-C.

Le caractère particulier de la découverte réside dans l’identification d’un fossé circulaire aux offrandes à la proximité de l’enclos de pierres. Il était créusé dans la roche aux profondeurs variables, allant de 0,1 à 1,35 m. Dans le remplissage de celui-ci on rencontrait souvent des fragments des vases tournés: amphores, canthares, cratèrs, lekanai, oenochoés etc., des tuilles, des monnaies, des pointes de flèche et beaucoup plus moins des vases cramiques models qui se datent jusqu’au début du IIIe siècle av. J.-C.

La pratique régulière des offrandes durant plusieurs siècles indique que la tombe a été le centre d’un culte consacré à une personne importante, identifiée par nous au chef même du premier groupe de colons grecs - oikistés.

Selon la documentation mise à jour jusqu’à présent, le tumulus TA95 était érigé à l’entrée de la nécropole d’époque archaïque. À en juger d’après ses dimensions et ses particularités d’architecture et de rituel, il doit être regardé comme un important point d’orientation par rapport auquel furent repartis les autres aménagements funéraires de l’époque. À 20 m environ, sur le côté est, commence la série des tombes d’incinration, datées au dernier quart du VIIe - début du VIe siècles av. J.-C. Il veillait, en même temps, sur un important espace d’accés vers la cité, raison de plus pour considérer l’éventualité d’une porte et d’un chemin d’accés à l’époque dans cette zone.

L’actuel stade des fouilles démontre que la fréquentation de cette nécropole couvre plusieurs siècles, du milieu du VIIe jusqu’au milieu du IIIe av. J.-C. Les plus anciennes données démontrent que la colonie d’Orgamé fut fondée à une date ancienne, rapprochée au milieu du VIIe siècle av. J.-C. s’accordant avec certaines des sources écrites. L’importance de cette nécropole pour l’histoire de la cité et de la présence grecque dans le Pont Euxin c’est révélée progressivement au cours des campagnes annuelles des fouilles.

Dans les secteur no. III a été fouillée une basilique à dimensions moyénnes (8 x 4,31 m) à nef centrale et un atrium, datée de IV - VI ap.J.-C. Du centre de la basilique déscende un puits (jusqu’à -3 m) qui s’ouvre sur une construction souterrainne spéciale (à une longueur de 11 m vers le Sud), dont la présence comptait parmi les plus rares de l’histoire des constructions basiliquales.

Sector: Bazilica II
Colectiv: Florin Topoleanu - responsabil sector, Iulian Vizauer (ICEM Tulcea); Monica Mărgineanu-Cârstoiu (IAB)
Campania anului 2000 de la Argamum a avut în vedere 3 monumente situate în partea de N a cetăţii: Bazilica principală a oraşului (Bazilica II), Bazilica uninavată (Bazilica I) şi Poarta principală.

Partea arheologică a proiectului de restaurare care priveşte Bazilica II şi-a propus în acest an rezolvarea modului de acces dinspre stradă spre bazilică.

În cazul celorlalte două monumente obiectivul principal este recuperarea unor informaţii legate de stratigrafie.

Necesitatea acestui demers rezultă din faptul că Bazilica I şi Poarta mare au mai fost cercetate în trecut - P. Nicorescu, 1926 - 1932; A. Opaiţ, în anii 70 - în primul caz fără nici un fel de observaţii stratigrafice (avem doar planul general al cetăţii şi plan şi releveu pentru bazilica mică), iar în al doilea caz, fără publicarea rezultatelor. S-a considerat că este importantă verificarea stării actuale a relaţiei între Bazilica I şi zidul de incintă, aşa cum apare ea în planul publicat de Nicorescu în 1944; în cazul Porţii mari s-a urmărit epuizarea startului arheologic şi cu scopul identificării unei eventuale faze anteriore a acesteia.



Bazilica II. Au fost trasate 3 casete (5 x 5 m) - C. 1, C. 2, C. 3, orientate E - V, de la uşa de acces dinspre SV în bazilică şi limita vestică a anexelor spre strada principală. În C. 1 au fost descoperite substructura, realizată din sfărâmătură de piatră de calcar, a unei străzi contemporane cu bazilica, un strat arheologic anterior (sfârşitul sec. V - începutul sec. VI p. Chr.) şi un depozit (groapă menajeră) de material ceramic fragmentar de epocă elenistică afectat de zidurile romano-bizantine construite deasupra. În C. 2 (la aprox. -0,4 m de suprafaţa actuală) a fost descoperit un posibil nivel al străzii corespunzătoare substructurii din C. 1, realizat din piatră măruntă nefasonată. În C. 3 a fost descoperită continuarea spre S a unui edificiu de epocă romano-bizantină cercetat în anii anteriori.

Bazilica I. Cercetarea s-a făcut în două secţiuni (S. I, S. II de 18 x 2 m fiecare) practicate la S de edificiu şi orientate V - E, spre lac. Acestea au permis descoperirea nivelului dezafectării edificiului (o cameră a anexelor cu acoperişul prăbuşit înăuntru) şi câteva observaţii care vor permite corectarea planului publicat de P. Nicolescu. Cel mai important rezultat al cercetărilor de aici se leagă de relaţia bazilicii cu zidul de incintă. Suplinind, în oarecare măsură, lipsa observaţiilor stratigrafice1 s-a constatat că bazilica este anterioară incintei, deoarece aceasta din urmă îşi modifică traseul în funcţie de edificiu „îmbrăcând” absida bazilicii. Incinta a fost construită aici după acelaşi sistem constatat la circa 100 m S, la celălalt fragment de zid cercetat în anii anteriori.

Poarta mare. S-a trasat o secţiune prin mijlocul porţii (16 x 2 m), orientată aprox. E - V. S-a observat prezenţa a două straturi arheologice nedepartajate cronologic din cauza cvasiabsenţei materialului ceramic; nu au fost constatate urme ale unei faze anterioare a porţii. Spre V, în afara cetăţii, a fost surprins, pe o lungime de cca. 4 m, un nivel ferm de stradă, continuarea celui din interior, realizată în piatră măruntă şi fragmente de calcar.

În anii următori se intenţionează continuarea şirului de casete trasat lângă Bazilica II, până la atingerea străzii şi lămurirea raportului dintre bazilică, reţeaua stradală şi edificiul roman târziu amplasat între acestea. La Bazilica I cercetările vor continua în zona de N a edificiului, şi acolo unde este posibil şi în interiorul acestuia, cu scopul de a surprinde legătura dintre edificiu şi zidul de incintă în acest punct şi de a obţine noi observaţii stratigrafice despre monument. Obiectivele principale pentru cercetarea Porţii mari sunt legate de cronologia acesteia şi de modul de acces în cetate


Planşa 30



Note
1. Autorul săpăturii îşi aminteşte că in interiorul bazilicii au fost descoperite două niveluri de funcţionare corespunzând sf. sec. IV şi sec V p. Chr.
Abstract



The 2000 archaeological campaign at Argamum was concentrated on three monuments: Basilica no. 2, Basilica no. 1 and the main gate.

Basilica no. 2. Outside the basilica, towards southwest, were discovered a Late Roman street level, a fragment of a Late Roman building previously investigated and a Hellenistic waste pit.

Basilica no. 1. In S. I, S. II trenches fragments of the precinct wall were discovered; the way in which the wall links to the basilica’s absis proves that the basilica was constructed earlier.

The main gate. Outside the main gate of the city was found the street which continues the one from the intramuros part of the city.

Yüklə 4,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   54   55   56   57   58   59   60   61   ...   139




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin