A ştiinţifică si enciclopedică



Yüklə 1,87 Mb.
səhifə28/43
tarix30.07.2018
ölçüsü1,87 Mb.
#63312
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   43

75 Aluzie la Horn., //., III, 155—160 (batrînii sfatului troian admiră fru­museţea Ebnei, dar deoid s-o restituie pentru ca ea este cauza nenorocirilor războiului).

76 Natura şi rolul acestui simţ capabil să discearnă între „prea mult" şi „prea puţin" vor fi precizate infra, VI, 1142 a 26 — 30; 1143 b 4—5. (Pentru funcţia de Sovotjaiţ KpuiKrţ a senzaţiei, cf. Anal. post., II, 19, 99 b 35; pentru rolul de jis^orrjQ a^ simţului între contrariile sensibile, cf. De an., II, 424 a 3— 10). Sensul acestui pasaj este bine subliniat de L. Robin (La morale antique, cit., 115— 116): „II faudra faire appel â uns fonction msntale capable da saisir immsiiatement (comma font pour Ies sensibles la sensation ou le sensits corn-munis) une relation uuivsrselle dans l'individualitâ d'un fait. Ou devra dono compter sur la şarete de coap d'ceuil qu'uaa longue expârience, gansratrice d'inductions, cionne seul aux intuitions de la Raison".

CARTEA A IlI-a

1 Virtutea etică. Pasaj paralel cu E.E., II, 6, 1223 a 9-20.

2 Fâcînd distincţia dintre „voluntar" (t6 âxoucnov) şi „involuntar" (to aKov>"iov), Aristotel abordează acum problema responsabilităţii actului moral, ca principiu fundamental în etica. Gauthier (169—170), nefiind de acord cu aceasti traducere (adoptată aproape în unanimitate), propune expresiile „o® bon gre", respectiv „malgre soi", argumentînd că la Aristotel termenii în cauz nu aveau încă un caracter tehnic, ci erau cuvinte din limbajul familiar, cu sens mai larg si mai vag; a-i traduce deci prin concepte precise ar însenina

296

ETICA NICOMAHICĂ



înţelege ezitările şi contradicţiile gîndirii filosofului. Găsind exagerate aceste 11 .cauţii în cazul de faţă, credem dimpotrivă că, dacă termenii nu erau încâ P ecişii intenţiile lui Aristotel sînt clare (cel puţin aşa reiese din propriul lui

^.^ şi, ca de atîtea ori, valoarea semantică dată de el unor termeni familiari e"te caracteristică, transformînd o simplă noţiune într-un concept filosofic,

atît mai mult cu cît aici este elaborată o adevărată doctrină a actului volun-tar/in-v°luntar' Adoptăm deci traducerea devenita tradiţională, cu rezerva că nu înţelegem ca astfel sâ-i atribuim lui Aristotel o veritabilă teorie a voinţei (elaborată în istoria filosofici mult mai tîrziu), ci doar tatonări în această direc­ţie doar o prefigurare, care începuse dealtfel odată cu Platon.

' 3 Doctrina responsabilităţii subiective (ai cărei factori fundamentali slut intenţia şi cunoştinţa de cauză) stătea la baza dreptului penal atenian încă din sec V î.e.n., înlocuind treptat mentalitatea arhaică, etico-religioasă, a greşelii-impuritate, caracteristică stadiului prejuridic al societăţii (detalii la L. Gemet, Recherches sur le developpement de la pensee juridique et morale en Grece, Paris, 1917, 305; 375 sq.). De aici şi „caracterul juridic" (P. Aubenque, La prudence..., 98) al analizelor din continuare (cap. 1 — 3), unde Aristotel încearcă să deter­mine cazurile de responsabilitate deplină a subiectului ce acţionează. Juridica îa origini, această concepţie a influenţat mai întîi tragedia (v. în acest sens comentariul nostru la Sofocle, în Filosofia greacă pînă la Platon, II, l, Bucu­reşti, 1984, 224—225). Filosofia, prin eforturile de a defini mai clar atît con­ceptele cît şi cazurile la care se aplică, va fi în măsură să contribuie la modi­ficarea dreptului penal, aducîndu-i amendamente utile (v. şi Platon, Legi, IX, 863 b -869 e; 874 b - c).

4 Principiul (dp^rţ) de care este vorba aici e*kte, evident, cauza eficientă a actului (cf. Pseudo- Alexandro s din Aphrodisia, Difficult. et. resp., IV, 12, ed. Bruns, 132-133).

5 Dubla problemă pusă aici: a caracterului voluntar sau involuntar al actului şi a responsabilităţii (eşti sau nu culpabil, îndeplinindu-1) este (cum remarcă Gaivthier) un exemplu tipic pentru modul în care Aristotel între­pătrunde problema libertăţii psihologice cu cea a responsabilităţii morale

6 Adică semi-voluntare, semi-involuntare. Cf. şi E.E,, II, 8, 1225 a 33.

7 în orig.: Katct iov Kctipov (pentru conceptul de xaipoţ, cf. supra, II, n. 13). P. Aubenque (op. cit., 98j observă că aici morala pare să se reducă la o chestiune de tactică (s.a.), accentul fiind pus mai puţin pe definiţia binelui decît pe realizarea binelui cel mai mare posibil. Este vorba, în fond, de o pro­blemă tehnică de adaptare a mijloacelor la scopuri, analogă celor ce se pun cotidian în medicină sau navigaţie. Astfel, ceea ce în sine poate fi un rău, deve­nind mijloc pentru realizarea unui scop bun devine la rîndul său un bine (cf. "l/m, r. 21).

8 Adică în sine, independent de circumstanţe.

9 Aşa cum atrage atenţia Joachim, 98 (citind şi Rhet., II, 23, 1399 b 17-20), nu este vorba aici de a compara două acţiuni diferite, ci de a compara avantajele Şi inconvenientele uneia şi aceleiaşi acţiuni. Este clar deci ca, dacă acţiunea în sine este rea, caracterul ei bun sau rău din punct de vedere moral este deter-

*nat de scopul în vederea căruia se comite.

In acest caz se acţionează involuntar (cf. supra, 1109 b 32), deci subiec-

Jr.nu este responsabil de actul lui, neavînd libertatea de a alege nici scopul,

^mijloacele (cf. E.E., II, 8, 1225 a 9-19). Fraza următoare (amintind de

ton, Legi, IX, 869 c), care în realitate nu contrazice afirmaţia de aici, cum

29?


ARISTOTEL

presupun unii comentatori, nu este^decît sublinierea unei atitudini mai nobil de preferat, desigur, dacă este posibilă.

11 Aluzie la tragedia pierdută Alkmaion (cf. fr. 69 Nauck).

12 Cf. supra, n. 9.

13 Plăcute si frumoase din punct ele vedere moral. Cf. infra, VIII l K* b 19-21.

14 Această subtilă distincţie, ce vrea să pună în evidenţă faptul ca nu ir toate cazurile ignoranţa este scuzabilă, iar atunci cînd nu poate fi scuzată echi­valează cu viciul, este un prim atac la adresa teoriei socratice si platonice despre ignoranţă. (S-a remarcat, dealtfel, că, dacă în cartea a Il-a Aristotei critica doctrina socratică a virtuţii, aici critică în fapt doctrina socratică a viciului sau, mai bine spus, studiul aristotelic al virtuţii în general este „un examen des grands problemes socratiques de la vie morale", Gauthier, 168)

15 Un act poate avea ignoranţa drept cauză (Si' ayvoiav, r. 25) sau poate fi comis în ignoranţă (dyvoOvta), ca în cazul omului aflat în stare de ebrietate sau mîniat: ignoranţa este atunci concomitans operationem şi nu causa eiu* (Toma d'Aquino, n. 409, p. 118). Cf. şi Tricot, 123, n. 2.

16 Ignoranţa omului vicios este în realitate o eroare (âuâpir||ja — cf. infra, V, 1135 b 8): cînd se spune că el „ignoră" ceea ce trebuie să facă, în reali­tate trebuie să se spună că „se înşeală" (verbul dyvoeîv avînd acest dublu sens, pe care Aristotei îl speculează). Eroarea lui constă în convingerea că trebuie să facă ceea ce face şi în ea se află sursa viciului („drama viciosului este eroarea conştiinţei, care ia răul drept bine", Gauthier, La morale. .., 39). Deci, departe de a fi o cauză a viciului, ignoranţa sa nu este decît un efect al acestuia (cf. Gauthier ad L).

17 Ignoranţa în preferinţa acordată răului faţă de bine (f] ev tfj Tcpoctipecrei ăyvotQ, r. 31) sau ignorarea regulilor generale ale moralităţii (f| KaSoXou, r. 32) fac ca acţiunea să fie doar culpabilă (dA,?,d rf\c, jJOxStipiaţ, r. 32), nu şi involun­tară. Singura care poate face ca acţiunea să fie involuntară este ignorarea circumstanţelor ce individualizează actul moral ((f] KaS' sicacrta, r. 33). Aspasios (urrnat de Grant, Ramsauer, Stewart, Burnet etc.) identifică ignoranţa ev TÎ] npocupeaei cu ignorarea universalului (sau regulilor generale), considerînd ca şi una si alta reprezintă ignorarea premisei majore a silogismului practic, în timp ce ignorarea circumstanţelor particulare este premisa minoră. Cauza ignorării primelor este viciul însuşi, dovada că se ignoră în mod voluntar fiind blamul care se aplică (cf. r. 33). Cf. Tricot, 124, n. 1. Cf. şi L. Robin, Aristcte, cit., 255, despre rectificarea (aici) a doctrinei lui Socrate şi Platon (ignoranţa nu este în mod nediferenţiat cauza răului; o acţiune este voluntară şi imputa­bilă autorului ei cînd principiul se află în agentul însuşi şi cînd acesta cunoaşte circumstanţele particulare ale acţiunii).

18 Ignorarea acestora face ca actul să fie invohmtar şi deci va clinnnu sau chiar suprima responsabilitatea agentului.

19 Sînt enumerate aici diferitele circumstanţe particulare: ti? (ageţl_"'.' autorul actului) ; ti (actul în sine) ; jrepi TI f| ev TIVI (obiectul, persoana s ^ lucru, asupra căruia se acţionează,) ; eveKa Tivoţ (efectul scontat de agen ^ nu scopul actului, cum precizează Tricot,). Despre cele şapte „circumstan-din retorica greacă şi latină, a căror doctrină, deşi grefată pe textili aristo ' n-a făcut decît să-1 altereze, cf. Gauthier ad l. Toma d'Aquino (n. 415, p- -j analizînd acest pasaj, citează versurile mnemotehnice prin care sc° ;;,-,-5i exprimau circumstanţele ce însoţesc acţiunea: quis, quid, ubi, quibu

cur, quomodo, quando.


298

ETICA NICOMAHICĂ

20 Eschyl, acuzat în faţa Areopagului de a fi dezvăluit în unele dintre tragediile sale secretele Misteriilor, s-a apărat afirmînd că iiu era iniţiat, deci "„ ie cunoştea (cf. Plat., Rep* VIII, 563 b - c).

21 Aluzie la profesorii speciali însărcinaţi sa-i înveţe pe efebii atenieni utilizarea catapultei (cf. Const. Athen., 42, 3).

22 în Cresphontes, tragedie pierdută a lui Euripide (cf. fr. 497 Nauck; cf. si Poet., XIV, 1454 a 5). Exemplu de ignorare a obiectului.

'23 cf. infra, V, 1135 a 23— b 2. Pentru diferenţa dintre doctrina aristo­telică şi cea a scolasticilor, cf. Gauthier ad l.

84 Este din nou vizat platonismul (v. Legi, IX), care va fi combătut prin argumentele enumerate în continuare.

25 Nu numai acţiunile dictate de partea raţională a sufletului (tcatct Xoyio-uov, r. 33) pot fi voluntare, ci toate: fie că sînt rezultatul deliberării, fie ca sînt dictate de pasiune, ne aparţin si în consecinţă sîntem responsabili de ele (Tricot,^ 128, n. 2).

26 în orig.: Tipocupscag. Cf. supra, I, n. 4. Actul moral este nu numai un act voluntar, ci şi deliberat, el este rezultatul unei alegeri preferenţiale între mai multe posibilităţi (electivus, în terminologia scolastică). Despre istoricul acestui concept, atestat pentru prima oară puţin înainte de Aristotel, cu sensuri vagi şi nedecise, din care el a făcut un termen tehnic de o importanţă funda­mentală în etică, cf. Gauthier, 190; J.-P- Vernant — P. Vidal-Naquet, Mythe ei tragedie en Grece ancienne, Paris, 1973, 49—51, precum şi autorii citaţi supra, I, n. 4. Pentru întreg capitolul, cf. şi E.E., II, 11, 1228 a 11-29;' II, 10, 1225 b 19- 1226 a 17.

*"i*27 Cf. infra, VIII, 1163 a 22-23; IX, 1164 b 1-2; X, 1178 a 33-35; cf. şi Top., VI, 6, 145 b 36-37; E.E., II, 11, 1228 a 2-4; 15-17 etc.

a8 Asemenea acte, care provin dintr-un impuls iraţional (ca la copii şi animale), exclud ideea de premeditare pe care o implică alegerea deliberată, deci i se opun. Dacă sînt totuşi voluntare este pentru că, aşa cum notează Tricot, pentru Aristotel totul e voluntar în natură, natura fiind un principiu intern de mişcare (Phys., I, 9, 192 b 21,), toate fiinţele naturale avînd o tendinţă spontană spre un scop.

29 După Burnet, 123, este vorba aici de un pasaj dialectic, ce nu vizează nici o scoală anume. Pentru motivele ce au putut duce la identificarea alegerii deliberate cu dorinţa, impulsul etc., cf. Toma d'Aquino, 437, 125. Gauthier atrage atenţia că aici Aristotel traduce în vocabularul său propriu doctrinele predecesorilor, care nu utilizau termenul de irpoaîpscric;, ci afirmau că acţiunea este determinată fie de dorinţă, fie de cunoaştere etc.; or, ceea ce determină ^ţiunea este pentru Aristotel Tcpoaipscru;.

0 în sensul: „nu poţi să doreşti contrariul a ceea ce doreşti" (cum tra-

uce Gauthier, forţînd puţin textul), subînţelegîndu-se: „în acelaşi timp şi sub Acelaşi aspect" (cf. şi Met., A, 10, 1018 a 25 — 27). între dorinţă şi alegerea

eliberată poate exista însă conflict, întrucît poţi dori un lucru si decide să n*-l faci.

, Domeniul ei este cel al binelui şi răului. Obiectul ei poate fi şi plăcutul,

^ alături de util şi frumos (cf. infra, VIII, 1155 b 19-21; Top., I, 13. 105 * Z7-28; III, 3, 118 b 27-28 etc.).

g Cf. supra, n. 28. Impulsul, împreună cu dorinţa, sînt specii ale aceluiaşi 'c I. n. 152); neavînd nimic comun cu deliberarea, nu poate avea nici cu deliberată.

299

ARISTOTEL



33 Dacă âTuSunia exprimă o dorinţă iraţională, Poi)),.r|ai<; este dorirt raţională, voinţa proprie a subiectului, înclinaţia sa interioară, avînd în rr'^ normal ca obiect un bine, intenţia. Prin esenţă, ea aparţine părţii iraţional a sufletului (cf. I, 1102 b 13-1103 a 3; De an., III, 9, 432 b 3-7), c^ poate deveni însă raţională în înăsura în care se supune raţiunii, ceea ce ; imprimă caracterul de dorinţă raţională. (Pentru evoluţia termenului de Ro/ XTţoiQ şi pentru aparentele contradicţii ale accepţiunilor date de Aristotel acestui termen în diferite tratate, ca şi pentru distincţia dintre concepţia aristo­telică şi cea scolastică despre voluntas — dorinţa raţională prin esenţă — cf Gauthier, 193-194).

E« Cf. Platon, Gorg., 467 c - d.

35 S-a văzut adesea o contradicţie între concepţia despre alegerea delibe­rată din acest pasaj şi utilizarea obişnuită a termenului la Aristotel, în sensul de intenţie morală, intenţie ce vizează un scop (cf. Ross, Arist., 280; Rackham 128—129; Robin, Arist., 265). Dificultatea reală este însă mult mai mică' ţinînd de opoziţia stabilită de Aristotel între pouXriaiţ şi Ttpoaipecnc;, deci o opoziţie nu între intenţia scopului şi alegerea mijloacelor, cum au crezut exe­geţii medievali şi unii dintre moderni, ci între dorinţa (sau voinţa) ineficace (care, nefiind decît voinţa, poate fi şi himerică) şi decizia eficace, eficace tocmai pentru că se ocupa de mijloace (cf. Gauthier ad l.}\ alegerea deliberată este în realitate sesizarea simultană a scopului şi mijloacelor, voinţa de a-1 realiza prin mijloacele adecvate (cf. P. Aubenque, op. cit., 133). Aubenque (ibid., 126 şi n. 2) atrage atenţia că trebuie să vedem aici o nouă contribuţie la o ontologie şi o antropologie a acţiunii. Această dualitate de problematici se manifestă şi în ambiguitatea expresiei TO £(p' TIJIIV (ceea ce depinde de noi), ce desemnează cînd voluntarul (opus involuntarului), cînd posibilul, contin­gentul (opus imposibilului sau necesarului) şi se referă, în consecinţă, cînd la fenomenul psihologic al libertăţii (condiţie a responsabilităţii morale), cînd la realitatea cosmologică a contingenţei (condiţie a potentei, a capacităţii teh­nice). Primul sens este cel platonic (cf. Gorg., 508 e; Rep., 357 b, 398 b) şi îl întîlnim la Aristotel şi în analizele voluntarului (cf. infra, 1113 b 7, 27; 11H a 18, 29; 1114 b 29); al doilea sens, tipic aristotelic, îl întîlnim în anali­zele deliberării (1111 b 30-32; 1112 a 31; 1113 a 10-11) şi corespunde for­mulării t&v âv&exoiaevcDV &UTG> npă£at din analiza înţelepciunii prac­tice (infra, VI, 1140 a 32—33j. E.E. pune în relief această diferenţă, utilmnd cu predilecţie singularul (fecp' auT(Ş) în primul sens (II, 9, 1225 a 19, 25, 2/, b 8) şi pluralul (t6 &p* f)UÎv) în al doilea sens (II, 10, 1226 a 28-33), primul referindu-se la o experienţă psihologică individuală, celălalt la situaţia omului în general.

36 Diferenţa ce face imposibilă identificarea opiniei (86^a) cu alegerea deliberată constă în aceea că opinia ţine de capacitatea cognitivă, în timp c alegerea deliberată de cea volitiva (cf. Toma d'Aquino, 449, 127). Alegere^ deliberată poate însemna şi o alegere intelectuală, dar pentru Aristotel iinP0ig tant de stabilit este nu atît dacă rrpoaîpeaig este o opinie, cît dacă ceea decide acţiunea poate fi opinie sau nu.

37 Adică cu opinia ce vizează acelaşi obiect ca şi alegerea delibera Cf. E.E., II, 10, 1226 a 4-6; Aspasios, 69.

38 Cu alte cuvinte, alegerea deliberată priveşte acţiunile noastre, in <, ce opinia priveşte obiectul în sine (lucrul — res), cf. T. d'Aquino, , ^jiâ De aceea, aşa cum se sugerează în continuare (r. 6 — 8), opinia este va

300

ETICA NICOMAHICĂ



rin adevărul raportului ei cu obiectul, în timp ce alegerea deliberată prin

onforrnitatea obiectului ales cu rectitudinea morală.

s» Textual: „ales înaintea altor lucruri" (rcp6 âtepow aîpeTOv), ceea ce oresupune un dublu sens: de anterioritate (dat fiind că alegerea deliberată este precedată de deliberare) si în acelaşi timp de preferinţă (a unei variante dintre giai multe posibile). Cf. Aspasios, 70, 31.

40 Este vorba de realităţile metafizice separate de materie, ca şi de notiu-nile matematice, abstrase sensibilului (cf. Tricot, 133, n. 1). (Despre univers, reprezentat în totalitatea sa ca etern şi imuabil, în timp ce părţile lui sînt peri­sabile şi schimbătoare, cf. De coelo, I, 10, 280 a 21 — 23; II, H, 296 a 33; pentru incomensurabilitatea diagonalei si a laturilor pătratului, cf. de ex. Met., A, 983 a 16.) întreaga analiză ce urmează presupune (cf. Gauthier ad 1..) ca verbului „a delibera" (pouXeixrâai) i se dă sensul foarte precis de „a delibera cum să faci un lucru" (cf. infra, 1112 b 15) si nu acela de „a se întreba dacă un lucru este" sau „ce este".

41 Adică urmînd un curs regulat şi invariabil, ce rezultă din necesitate {⣠ăvâyKf\c,) în cazul corpurilor inanimate sau din natură ((pucm) în cazul celor animate.

42 Cf. supra, II, n. 26.

43 Obiectul deliberării (TO (JouA-eutov) se reduce, în ultimă instanţă, la ceea ce omul poate realiza personal („ceea ce depinde de noi", cum se va pre­ciza în rîndurile următoare), deci are un sens relativ, variind în funcţie ale individ .

44 Diviziune a cauzelor de origine platonică (cf. Legi, X, 888 e —889 a, c-), des utilizată de Aristotel (cf. Protr., fr. 11 W ; De philos., fr. 21 W ; Ana-l. post., II, 11, 94 b 34-95 a 9; Phys., II, 6, 198 a 5-6; Met., Z, 7, 1932 a 12-13; Rhet., I, 10, 1368 b 34-37 etc. ; cf. şi supra, I, 1099 b 20-23; infra. VI, 1140 a 13-16).

45 Cf. Anal. post., I, 27, 87 a 31 — 37; Met., A, 2, 982 a 26. Tricot observă că acest pasaj este singurul m care Aristotel aplică la ştiinţă calificativul de

46 în orig.: ertl 16 noXu. Cf. supra, I, n. 25.

47 Cf. E.E., II, 10, 1226 b 10- 1227 a 5.

48 Asupra sensului termenului de 5iciYpa|iua (propoziţie geometrică . demonstraţie, figură), cf. Anal. pr., I, 24, 41 b 14. Explicînd procedeul deli­berării prin intermediul unui exemplu din matematică, Aristotel vrea să spună că ceea ce este prim din punct de vedere ontologic este ultim din punct de vedere cronologic. Aşa cum în construirea unei figuri geometrice prin procedeul analizei (ctvciXuciig) ultimul termen al analizei va fi primul în generare (ev rţj YEverjsi, r_ 24), adică în mersul invers al sintezei şi expunerii deductive, la

ei procedează şi cel ce, în orice domeniu de cercetare, tinde să realizeze un scc»p re nu stă în puterea lui în mod nemediat. Pentru a atinge acest scop, el oseşte o suită de mijloace din ce în ce mai accesibile, pînă cînd ajunge Posede un mijloc care-i permite să acţioneze şi care va fi în acelaşi timp ulti-u trnen al consultării şi primul al execuţiei (sau, cum spune Aristotel, al ), al realizării scopului. Un exemplu tipic figurează în Mei., Z, 7, 6—30, unde se explică modul în care „ceea ce este sănătos" se reali-e către medic cu ajutorul unui dublu proces (silogism interior, mai

_

281



301

ARISTOTEL

întîi, apoi silogism de executare), ordinea realizării fiind inversă faţă de orc1 nea reprezentării. Tricot, 135, n. 3.

49 în clipa în care deliberarea a pus'în lumină mijloacele de realizare scopului dorit, acţiunea urmează în mod nemediat şi necesar, ca într-un siv gism: acţiunea este în fond concluzia unui fel de silogism, în care voinţa îndre1 tată spre scop joacă rolul de premisă majoră, iar determinarea mijlocului r>e cea de premisă minoră. (Cf. infra, VI, 1144 a 31 — 33; VII, 1147 a 26 — 33. Met., &, 5, 1048 a 11—15 etc.; cf. şi Gauthier ad. L).

50 Cf. E.E., II, 10, 1227 a 6-30.

51 Cf. sttpra, I, 1094 a 20-21 si n. 12.

62 Partea hegemonică sau dominantă (TO fiyouusvov) a fiinţei umane adică intelectul (voOg), este în realitate cea care face din om principiu al actelor sale (dpxfj TCOV Ttpd^eeov — supra, 1112 b 31 — 32) şi în aceasta constă fundamen­tul moralităţii. Alegerea deliberată este deci opera intelectului (cf. infra, IX 1169 a 17), mai precis a intelectului practic (rtpaKTlKoţ voOc;, cf. infra, VI* 1139 a 35— b 5), dar acesta la rîndul lui pus în mişcare de voinţa (podA,riaic) orientată spre un scop anume.— Comparaţia din rîndurile ce urmează este o simplă ilustrare a faptului că deliberarea precede alegerea.

53 Cele trei etape ale actului moral sînt deci: deliberarea (pou^sucrig), ale­gerea deliberată (npoaipE0iţ) şi dorinţa (ope^iţ), cărora le urmează rezultatul deliberării.

64 Supra, 1111 b 26. Cf. n. 33.

55 Platon este cel pentru care Poî>^r|cri<; (dorinţa raţională, voinţa) este orientată spre scop, iar acest scop este binele real (şi nu cel aparent, cum gîn-deau sofiştii). Cf. Gorg., 468 a — d ; Charm., 167 e; Men., 78 a; Symp., 205 a etc.

56 Ambele teorii sînt deci la fel de inacceptabile (v. şi infra, V, 1136 b 7; cf. şi Rhet., I, 10, 1369 a 3—4). Soluţia propusă de Aristotel va prelua însă ceea ce este valabil din ele, încercînd să le concilieze. Cf. si E.E., II, 10, 1227 a 31—1227 b 4.

57 în orig.: crnouSaîo?. Cf. supra, II, n. 70.

58 Asupra acestei relativităţi a senzaţiilor, cf. Met., T, 5, passim (mai ales 1010 b 1—10), unde Aristotel critică doctrina lui Protagoras.

"~™'i9 Cf. infra, IV, 1128 a 31-32; IX, 1166 a 12-13; X, 1176 a 15-19. A vedea în această afirmaţie doar o „aluzie la faimoasa maximă a lui Prota­goras despre om ca măsură a tuturor lucrurilor" (Tricot, 139, n. 2) ni se pare nu numai inexact, dar si oarecum simplist. Aristotel, care iniţial (cf. Protr., fr. 5 a W, p. 29) adoptase soluţia platonică în problema „regulii" (Kav(bv) şi^a „măsurii" (uetpov), situînd această regulă în înţelepciunea speculativă (q>po-vriCTic, în accepţiunea platonică, cf. Legi, III, 687 e) ce reglează dorinţa refe-rindu-se la Binele în sine (ca veritabilă „Măsură"), respinge acum aceasta „Măsură" abstractă fără să cadă totuşi în relativismul lui Protagoras. Cum bine observă Gauthier, ..măsura este pentru Aristotel nu omul pur si simplu». ci omul virtuos, fiecare virtute fiind o înclinaţie ce rectifică intenţia, orientmu-o spre obiectul ei propriu, care, în domeniul respectiv, reprezintă binele, asigurai rectitudinea judecăţii. Aceasta nu înseamnă însă că regula obiectivă a lui Platon ar fi total înlocuită de o regulă subiectivă (cf. Jaeger, op. cit., 86—"«• 249—254), întrucît ea rămîne trasată tot de (ppovT]0i<; (în sensul arist tehc de data aceasta, de „înţelepciune practică", cum se va vedea infra, **•• J^' 60 Asupra concepţiei despre plăcere ca bine aparent, cf. E.E., V! , ^

1233 a 25-28; Met., A, 7, 1072 a 27 etc. Plăcerea despre care este vorba aic> este exclusiv plăcerea sensibilă, obiect al dorinţei iraţionale (â7ii9uu(a)i P°

302


ETICA NICOMAHICĂ

• r plăcerea anormala, pentru că Aristotel atrage atenţia că există si plăceri ^ nsibile ce reprezintă un bine real (cf. infra, VII, 12— 15; X, 1 — 5). S ei Aşa cum se precizează în continuare (r. 11—13), ceea ce determină

alitatea naturii noastre morale sînt actele pe care le îndeplinim în virtutea liberei noastre alegeri, care ne fac sa fim buni sau răi; în consecinţă, depinde

, noi să realizăm în noi, prin conduita noastră, un habitus, o dispoziţie perma­nentă spre bine (care va fi virtutea) sau spre rău (care va fi viciul). Cu alte cuvinte, virtuţile (s^eiţ) sînt produsul actelor (Trpă^eiţ) (cf. Tricot, HO, n. 2; cf. şi Toma d'Aquino, 496, 141).

'ez Vers dintr-un autor neidentificat (poate Epicharmos, poate Solon). 4ristotel face aluzie aici, pentru a o critica, la teoria despre virtu ea-stiinţă elaborată de Socrate, care, deşi recunoştea caracterul voluntar al virtuţii, admitea că nimeni nu este rău în mod intenţionat (cf. Platon, Prot., 345 d — e; Gorg., 468 b — e; 509 e; Rep., II, 382 e' etc.; Soph., 228 c — e; Tim., 86 d _ e; Legi, V, 731 e etc.). Aristotel va încerca să arate, în capitolul de faţă, că viciul şi virtutea trebuie tratate în acelaşi fel, ambele putînd fi sau voluntare, sau involuntare.


Yüklə 1,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin