Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine


CAPITOLU 15.- REVINE COLONELUL. SILVIA NAȘTE



Yüklə 1,24 Mb.
səhifə10/12
tarix01.11.2017
ölçüsü1,24 Mb.
#25697
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12

CAPITOLU 15.- REVINE COLONELUL. SILVIA NAȘTE.

Ajunsă cu chiu cu vai în Bucureşti, Silvia şi-a reluat preocupările cotidiene din Bucureşti, cu accent pe pregătiri pentru naştere. Din acest punct de vedere, a avut buni sfătuitori în cele două femei cu care locuia, Marica şi bucătăreasa Suzi. Cum spre sfârşitul lunii Februarie , se cam terminase zăpada şi se uscase pământul prin grădină şi prin faţa casei, au început toate să mai facă curăţenie. Era destul de cald, de ziceai că gata, vine de-acum Primăvara, numai că luna Martie a-nceput cu un nou viscol, de iar nu mai mergeau nici trenurile.

Colonelul Mastacaş, care era în drum spre Ţăndărei, a trebuit să aştepte cam 10 zile în Tecuci, că acolo l-a apucat viscolul. Cu chiu cu vai a ajuns în Săveni pe la sfârşitul lunii Martie 1942. A întârziat şi p-acolo o săptămână. A stat de vorbă şi cu nea Vasile şi cu alde Ştefan şi a aflat dela ei ce s-a mai întâmplat în lipsa lui. Intr-una din serile petrecute acolo, a intrat la Ştefan în cameră să mai stea de vorbă.

-Ştefane, hai să încercăm să descifrăm mai bine viitorul, ca să acţionăm amândoi în aceiaşi direcţie.

-Da, chiar aşa, că şi eu mă tot gândesc la asta. Cum pare dela dumneavoastră acest viitor?

-Uite, din câte am văzut şi eu p-acolo pe front, nemţii n-or mai rezista mai mult de un an, doi. Acolo iernile-s foarte aspre, iar ei cam dau înapoi iarna. Ei atacă mai mult când e vreme călduroasă, că beneficiază încă de tehnică de luptă, ceva mai bună ca a ruşilor. Dar şi ruşii au început să fie dotaţi de aliaţii lor, cu tehnică modernă. Cum ei sunt obişnuiţi cu iernile de acolo, mare minune de nu i-or da curând peste cap pe nemţi, că ruşii sunt şi mulţi ai naibi.

-Unde-ar da Dumnezeu să aveţi dreptate. Ce credeţi c-aş putea face eu în asemenea condiţii? Se grăbi Ştefan să întrebe.

- Tu nu trebuie să te grăbeşti. Tu nu poţi face nimic, decât să stai aici cuminte, pân-or dispare nemţii din ţara noastră, chit că nu mai au ei acum grija ta, eu aşa cred. Abia atunci, trebuie să acţionezi şi iată cum. Eu, de-acolo dela unitatea de vânători de munte din Braşov, nu te-am şters din controale. Tu de acolo eşti încă văzut tot ca ordonanţa mea, care are grijă de casa mea din Bucureşti. Ce faci tu aici, poate fi socotit ca o prelungire a sarcinei ce o ai faţă de mine. Deci când va fi cazul eu o să te chem la Braşov să-ţi continui armata, până la liberare.

Deci tu nu pleci de aici, până ce Silvia nu-ţi va da de veste, că poţi veni în Bucureşti şi de acolo la Braşov, poate. La Silvia o să-ţi găseşti uniforma ta de vânător de munte, cu care te echipezi când pleci din Bucureşti spre Braşov.

-Da, aşa o să fac, numai de n-ar mai apare vre-o complicaţie care să ne zădărnicească acest minunat plan.

-Ei, astaaaaa, om trăi şi om vedea şi-om face ce-om mai putea, c-aşa zice-o vorbă veche românească, nu?

-Da, asta aşa-i. Dacă nu mai sunteţi la Braşov, că şi asta s-ar putea, nu? Atunci Silvia să ştie unde vă găsesc. Că-i musai să vă găsesc, înainte de a merge-n altă parte. Doamne-ajută şi făcu o cruce mare cu faţa spre icoana din camera lui.

-Da asta aşa ar trebui să fac, dac-oi mai putea şi eu, nu? Doamne-ajută să mai pot şi se-nchinară şi el către icoană. Ei acuma-i clar ce avem de făcut, repet, dacă mai putem. Acum noapte bună că mâine sper să trec şi pe la Silvia. N-o să mai avem timp să vorbim prea multe mâine.

Şi a doua zi, după ce luară masa înpreună cu Ştefan şi cu Tanţa, colonelu şi-a luat rucsacul la spinare şi a pornit-o spre gară. Cu trenurile încă mai erau probleme, că era cam mare aglomeraţie, dar el a beneficiat de accesul la clasa-ntâia şi în seara zilei de 8 Aprilie, era acasă.

Luase din gară şi câteva ziare, din care rezulta o ofensivă germană pe frontul dela Rostov pe Don, în direcţia Stalingradului. Când a citit, colonelul a-nceput să se scarpine-n cap cu gândul la generalul Avramescu şi la ostaşii lui, care mai mult ca sigur că participau la această ofensivă.

-Vai de ei, sărmanii. Dumnezeu să-i aibe-n paza lui cea bună, c-or muri mulţi nevinovaţi.

Acasă când ajuns, mai întăi a-nbrăţişat-o pe Silvia, observând că nu mai era mult până la naştere.

-Bine te-am găsit fetiţa tatii. Dacă acum eram acolo de unde vin, nu ştiu zău dacă mai apucam să mai vin p-aici. Mare noroc am avut, mulţumescu-ţi ţie Doamne şi adresă o-nchinăciune icoanei din cameră.

-Bine-ai venit tată şi să mulţumim Domnului pentru asta, răspunse fata închinând-se şi ea. Vezi, zise arătându-şi burta, nu cred că mai e mult. Dar du-te acum şi fă o baie şi o să discutăm după ce te schimbi şi mănânci. Eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare. O să mâncăm împreună, că nici eu n-am mâncat.

-Hai noroc şi bine v-am găsit sănătoase, ură colonelul după ce s-au aşezat la masă, ridicând păhărelu de ţuică pregătit de Silvia.

-Să trăieşti tată. Ai grijă să faci în aşa fel să mai vii, că uite, te aşteaptă acum un nepoțel, nu?

-Draga mea o să fac tot ce s-o putea din partea mea, ca să-mi văd şi nepoţii, că n-o să vă opriţi cred numai la unu. Dar mai depinde şi de Dumnezeu. Oricum, eu o să fiu foarte atent la ce-o să se-ntâmple pe lângă mine, ca să mor lângă voi, nu în altă parte. Dar ia spune-mi, te-a văzut vre-un doctor până acuma?

-Nu tată că nici n-am avut nevoie, slavă Domnului, dar nici nu prea ştiam unde să mă duc.

-Bine, mâine să fii pregătită să mergem la unu pe care-l cunosc eu şi care cred c-o să te asiste şi la naştere. Hai acum să terminăm cu masa şi să ne culcăm, că-i destul de târziu.

A doua zi, colonelul a plecat singur prin oraş, să discute personal cu doctorul pe care zicea că-l cunoaşte. Silviei i-a spus să fie pregătită pentru plecare când o să vină el. Şi s-a dus la Spitalul Militar, care era pe undeva pe lângă Gara de Nord. Acolo l-a găsit pe doctorul Cătălin Albu, o veche cunoştinţă. A discutat problema Silviei şi doctorul l-a asigurat de tot concursul, numai să primească un telefon când i-o veni ceasul Silviei să nască.

-Dar poate c-ar fi bine s-o vedem înainte, ca să ştim cam ce ne aşteaptă, i-a sugerat doctorul, colonelului.

-Da, aşa mă gândeam şi eu. Mă duc şi-o aduc azi. În maximum o oră, cred că putem fi aci. Şi a plecat imediat spre casă.

-Gata Silvico, hai să te vadă doctorul Cătălin. Cătălin Albu-l cheamă şi să ştii că şi el are neamuri în Pleşeşti. Silvia şi-a luat paltonul şi geanta şi-au plecat cu primul tranvai. În mai puţin de o oră, era pe scaun la doctorul Cătălin. Au discutat puţin, doctorul a controlat-o şi le-a spus, făcându-le cu ochiu.

-Ei, să fie cu noroc. O s-aveţi doi dintr-un foc hă hă hă hă...râdea doctorul din toată inima. Dar să ştiţi ca nu-i prea departe sorocul, ce-ar fi să stea Silvia aici la noi. E mai sigur pentru dumneavoastră şi mai eficient pentru noi, că o să m-asiste şi soţia mea, care-i mai specialistă ca mine în asemenea probleme.

-Bine, aşa o să facem, dar eu ar trebui să plec la Braşov, ce ziceţi să plec, sau să aştept până-i duc acasă?

-Păi domn colonel, eu cred că nu mai e mult de aşteptat, aşa că mai staţi să faceţi cunoştinţă cu ei. Mergeţi mai bine şi procuraţi-le cele necesare, şi când vă chemăm, veniţi aici cu ce-aţi pregătit. Şi adresîndu-i-se asistentei lui: “Geta dragă, aranjeaz-o pe Silvia în rezerva numărul unu şi să mă anunţi urgent, când încep contracţiile, oriunde-aş fi, ai înţeles?”. Apoi către Silvia, care se uita cam speriată la el: „ Nu te speria, c-o să vezi. O să scapi uşor. Bebeluşii sunt în poziţie normală şi abia aşteaptă să ne cânte ceva, pe limba lor desigur, hă hă hă hă”, râse din nou doctorul, care era desigur bine dispus. Asistenta o luă pe Silvia şi o instală aşa cum i-a spus doctorul, iar colonelu, a mai schimbat câteva vorbe cu doctorul şi a plecat liniştit să se pregătească. Avea mare încredere în acest doctor, care era mereu cu voie bună, dar se pricepea mai bine ca alţii. Înainte de a pleca cu Geta, Silvia i-a spus tatălui său unde sunt lucrurile pregătite de ea dinainte.

Cum a ajuns acasă, colonelul a fost luat la-ntrebări de Marica şi Suzi. Le-a lămurit cum s-a priceput şi le-a instruit cum să se ocupe de Silvia în urma lui, după ce o să plece la unitate. Cu ajutorul lor a adunat tot ce era prin casă şi care trebuiau duse la spital.

-Gata acum rosti colonelul. Totu-i pregătit. Acum o să aşteptăm telefonul. Dar dacă nu vine până mâine pe la prânz, să ştiţi că eu nu mai pot sta. Faceţi voi ce trebue făcut, pentru ca Silvia să ajungă acasă sănătoasă, impreună cu copiii. Şi când o fi să le pună un nume, să-i spuneţi Silviei că dacă-s băieţi, pe unul să-l cheme Alexandru iar pe celălalt Ion. Dar dac-ă fi un baiat şi-o fată, pe fată s-o cheme Stanca, ca pe bunica ei. Sper să fie pe placul tuturor, propunerea mea.

-Domnule colonel, interveni Suzi, eu zic că nu-i bine să aşteptaţi aici. Mergeţi mai bine acolo la spital şi vedeţi la faţa locului cum merg treburile, că nu se ştie. Acolo puteţi fi mai de folos ca aici.

-Bine, pot face şi asta, că nu-i cine ştie ce şi cred că ai dreptate. Acolo pot fi de folos cu ceva. Şi-a luat mantaua şi rucsacul plin cu lucrurile necesare pentru copii şi a plecat. Cum a ajuns la spital, s-a dus la biroul doctorului, care era gol. A lăsat rucsacul pe un scaun şi a ieşit pe coridor să afle unde-i doctorul. Era cam ora unu.

-Nu vă supăraţi, o opri el pe una din surori, care alerga grăbită pe coridor, nu ştiţi unde-i doctorul Cătălin?

-E-n sala de naşteri. Scuzaţi, nu mai pot sta cu dumneavoastră, că am o treabă urgentă. Tocmai s-au născut doi gemeni şi trebuie să-i îngrijim.

-Doi gemeni? Cine a născut, iertaţi-mă că insist! Şi a apucat-o strâns de o mână.

-Scuzaţi şi dumneavoastră, că nu ştiu cum o cheamă pe mamă, dar cred că e o persoană importantă, că doctorul şi soţia sa i-au acordat o atenţie deosebită. Cred că doctorul o să apară în curînd şi-o să aflţi dela el. Şi sora o luă la fugă mai departe pe coridor. Colonelul a intrat îngrijorat în birou. S-a trântit pe un scaun, lac de sudoare.

-Hei! Să vă trăiască nepoţeii colonele, l-a scos doctorul pe colonel din gândurile care-l frământa. V-am spus eu că e mai bine să stea aici? Colonelul s-a ridicat brusc în picioare, când l-a auzit.

-Nu fiţi îngrijorat, totul a mers normal şi mama e bine. Acum le dă să sugă, că urlă ca din gură de şarpe, hă hă hă hă hă.... îşi descărcă doctorul nervii acumulaţi în timpul naşterii. Acum trebuie să apară şi soţia mea, care se mai învîrteşte pe lângă ei, că-s tare drăguţi, cum urlă. Aveţi un băieţel de 3,850 kilograme şi o fetiţă, mai micuţă cu o jumătate de kilogram. Copii solizi, ce mai. Cred că seamănă cu tatăl lor, că mămica-i ceva mai subţirică.

-Da, tata lor e un tip solid. Cu el cred că seamănă.

-Dar el unde-i, n-o fi pe front, Doamne fereşte.

-Nu-i pe front dar e militar în Braşov. Cînd o să mă duc acolo, o să-i duc vestea şi poate-i obţin şi o permisie, minţi colonelul, fără să clipească.

-Da, aşa ar trebui, că acum Silvia are nevoie şi de ajutorul bărbatului. Cu doi e ceva mai greu.

-Mă scuzaţi că vă întrerup, cam cât trebuie să stea Silvia cu copii aici? Că eu musai să fiu mâine la unitate în Braşov.

-Aaa, uite-o şi pe soţia mea. Domnul colonel Mastacaş-bunicul micuţilor, soţia mea Adriana, face doctorul prezentările.

-Încântată de cunoştinţă domnule colonel şi să vă trăiască nepoţeii. Tare-s drăguţi şi înfometaţi, nu-i aşa Cătăline?

-Da dragă-s tare drăguţi. Păi domnule colonel, să vă răspund la ultima întrebare. Cred c-ar fi bine să stea Silvia la noi cu copiii cam o săptămână pînă la 10 zile, să se mai dezvolte şi ei puţin, iar Silvia să revină la linia de plutire cum ar spune marinarii. Nu-i aşa Adi?

-Da, aşa-i domnule colonel. Puteţi fi fără grijă, c-o să am eu personal grijă de Silvia şi de copii. Şi dacă atunci când o trebui să meargă acasă, o fi cazul, noi o putem duce cu salvarea noastră, nu-i aşa Cătălin? Eu cred că se poate, nu?

- Adi dragă, aşa-i. Putem s-o facem şi p-asta. Deci domnule colonel, puteţi pleca fără grijă. Şi adresându-i-se soţiei. Adi, domnul colonel a adus nişte lucruri pentru copii. Vezi tu dacă mai lipseşte ceva şi dă-i-le Getei în primire, să le folosească când o crede ea de cuviinţă. Iar dacă mai lipseşte ceva, spune-i Silviei să se gândească cum să facă rost de ele.

-Domnule doctor, aş putea s-o văd puţin pe Silvia?

-Scuzaţi domnule colonel, interveni Adriana, acum nu se poate. Bebeluşii sunt prea cruzi şi trebuie menajaţi. Poate mâine dimineaţă, după alăptare, dacă mai puteţi trece p-aici.

-Bine, nu insist. Dacă mai pot o să trec, dacă nu poate revin peste cam o săptămână, să mă ocup personal de instalarea lor în casa bunicului lor. Vă rog doar atât, dacă puteţi. Ţineţi-i aici până apar eu. Dacă nu se mai poate, acţionaţi cum credeţi de cuviinţă, că eu sper totuşi să vin din nou p-acasă, dar ştiţi cum e-n armată. Nu poţi face mereu ce vrei. Şi s-a ridicat să plece. Rămâneţi sănătoşi şi vă mulţumesc mult pentru ajutorul acordat. Eram tare-ngrijorat cu problema asta. Am lăsat acasă părerea mea despre numele copiilor. Aş vrea să fie Alexandru şi Stanca. Le-a strâns mâna călduros şi-a luat rucsacul şi a ieşit pe coridor. Când a ajuns acasă, le-a informat pe alde Suzi şi Marica despre naştere, apoi a plecat la poştă şi a trimis două telegrame. Una la Săveni şi alta la Pleşeşti. Apoi a trecut pe la Gara de Nord să vadă când are primul tren spre Braşov.

A mers apoi acasă şi s-a pregătit de drum. Le-a mai instruit pe cele două femei privind noile probleme apărute odată cu naşterea copiilor şi a plecat la gară să prindă trenul de Braşov. Era deja zece seara. Pe la patru dimineaţa ajunge la unitate. Trage un somn scurt şi-n dimineaţa zilei de 11 aprilie 1942, la ora şapte a intrat în programul său obişnuit, de comandant de batalion. A informat mai întăi pe comandantul Regimentului, colonel Mărculescu Ion, despre modul cum şi-a îndeplinit misiunea la Odessa. Imediat cum a aflat că a sosit la biroul său, s-a prezentat în modul cel mai regulamentar posibil.

-Să trăiţi Domnule colonel. Sunt colonelu Mastacaş Ion şi m-am prezentat să vă informez asupra misiunii ce am avut-o pentru frontul dela Odessa. Colonelul Mărculescu i-a scuturat mâna voiniceşte şi l-a poftit să stea pe scaunul din faţa lui.

-Bine ai venit colonele. Ia loc te rog şi zi-mi pe îndelete cum a fost, că s-a cam lungit puţin, nu?

-Da aveţi dreptate, s-a cam lungit domnule colonel, dar să ştiţi c-am avut noroc că acum mai sunt în faţa Dumneavoastră.

-Ei, cum aşa? Ia spune te rog, ce-ai păţit? Şi colonelul Mastacaş l-a informat în detaliu cum a decurs misiunea. Cum a dat de generalul Avramescu, cum i-a devenit aghiotant, cum l-au arestat nemţii din Odesa, cum colaborează nemţii cu românii depe front, cum a stat prin Tecuci peste o săptămână şi toate celelalte, legate de familia lui, inclusiv naşterea nepoţilor.

-Felicitări colonele şi pentru modul cum ţi-ai îndeplinit misiunea şi pentru nepoţei. Să-ţi trăiască şi să le joci la nuntă. Şi comandantul regimentului i-a mai scuturat odată mâna, cu bucurie. Să-i mulţumim şi lui Dumnezeu, că ţi-a permis să vii înapoi. Nu?

-Să ştiţi că da, domnule colonel.

-Ei acum ce gânduri ai? Mai stai pe la noi, sau mergi acasă să-ţi aranjezi nepoţii mai bine?

-Păi domnule colonel, dacă-mi permiteţi, aşa ar trebui, să mă duc şi să-i încartiruesc mai bine, că acuma-s în spitalul militar din Bucureşti, cu mama lor cu tot. Dar întăi să mai văd şi eu care-s problemele curente ale batalionului meu şi poate peste maximum zece zile, să mai lipsesc cam o săptămână, apoi sunt al Dumneavoastră sută la sută. Ce ziceţi s-ar putea?

-Cred că da Mastacaş, cred că da. Nu se ştie cât o să mai hibernăm şi noi pe aci pe la Braşov, dar acum, se pare că se mai poate. Aşa să faci. Spor la treburi şi să treci pe la mine când revii din Bucureşti. Colonelul Mărculescvu îi strânse mâna din nou şi-l salută cu mâna la chipiu.

-Să traiţi domnule colonel. Aşa o să fac. Să vă găsesc sănătos, cînd o să revin. Salută Mastacaş şi părăsi încăperea. Când a ajuns la el în birou, a trimis ordonanţa să-l caute pe locţiitorul său, maiorul Stănescu Vasile. Acesta s-a prezentat imediat şi au început să discute problemele curente ale batalionului. În final l-a informat pe maior, că peste zece zile, o să se repeadă din nou pe la Bucureşti, pentru o săptămână. Au fost destule probleme prin Braşov, că veneau mereu ordine peste ordine, care mai de care mai ciudate. Asta reflecta de fapt situaţia de pe front, unde ruşii nu mai cedau aşa de uşor în faţa nemţilor. Dar colonelul, cât a stat cu soldaţii lui, a pus mare accent pe instrucţie la cataramă. Marşuri peste marşuri şi căţărări pe pante periculoase. Astea dublate de multe şedinţe de tragere la ţintă. La plecare spre Bucureşti l-a chemat din nou pe maiorul Stănescu în birou.

-Domnule maior, de mâine iar lipsesc de aici pentru cam o săptămână, poate şi mai bine. Vă rog mult insistaţi în continuare pe pregătirea fizică şi folosirea eficienta a armamentului, că în astea o să ne stea salvarea. Cine ştie când o să ne vină şi nouă rândul să intrăm în hora morţii! Trebuie să fim bine pregătiţi.

-Am înţeles domnule colonel. Mergeţi fără grijă şi să vă-ntoarceţi sănătos. Sper să fiu la înălţimea sarcinii primite. Şi s-a ridicat, a salutat şi a dat să plece, dar văzând mâna colonelului, întinsă către el, i-a luat-o-n mâna sa şi i-a strâns-o voiniceşte zâmbind. Să trăiţi domnule colonel. A făcut stânga-nprejur şi a plecat în pas vioi.

-Bun militar, rosti colonelul mai mult pentru el. N-ar fi păcat să moară degeaba? Cred că da, dar cum naiba să facem,ca să supraveţuim, că precis o să ne vină şi nouă rândul, la moara războliului. După care a-nceput să se pregătească de drum. A dat o raită prin Braşov şi a mai cumpărat cateva mărunţişuri petru bebeluşi, apoi s-a dus la cazarmă, a mâncat ceva şi s-a culcat. A doua zi dimineaţă, şi-a luat rucsacul la spinare şi a plecat la gară. La Bucureşti a ajuns pe la prânz. Dela gară s-a dus direct la spital, că era aproape. A luat legătura cu doctorul Cătălin şi s-au înţeles c-o să meargă Silvia cu copii acasă la domnul colonel, folosind o salvare a spitalului.

-N-am vrut să-i ducem mai repede acasă, că s-ar fi putut, dar tot mai bine e să fiţi şi dumneavoastră de faţă, l-a informat doctorul pe colonel. Totul este-n regulă. Mămica are lapte, copiii sun harnici la mîncare. Au prins fiecare ceva greutate şi au revenit la culoarea normală. Apoi către sora Geta, care era de faţă. Du-te Geto te rog la Silvia şi pregăteşte-o de drum. Anunţă şi pe şoferul dela salvarea noastră să tragă-n faţă la intrarea în spital.

-Vă mulţumesc domnule doctor. Calde mulţumiri şi doamnei Adriana. Multă sănătate şi succes. Şi colonelul a plecat spre uşa biroului. Dar cînd să iasă din cameră, doctorul întrebă:

-Da pe tătic nu l-aţi adus?

-Nu sărmanu. Nu s-a putut. Au program sever de instrucţie şi n-a fost chip să-i obţin o permisie cât de scurtă.

-Ei, dacă nu-i, nu-i. Poate altă dată, nu?

-Da desigur, cu prima ocazie o să-şi vadă şi dânsul copilaşii. Şi colonelul a plecat la intrarea spitalului, unde deja Silvia şi copiii erau instalaţi în maşina slavării.

-Bună Silvia, bine v-am găsit. Staţi bine acolo?

-Bine-ai venit tată. Da stăm bine aici. Uite-i ce frumos dorm, dacă au burtica plină.

-Da, sunt drăguţi să ne trăiască, dar hai să plecăm, c-aţi stat destul p-aici. S-a suit lîngă şofer şi i-a dat adresa unde trebuia să oprească. Şoferul a pornit şi-ntr-un sfert de oră, erau la poarta casei colonelului, undeva pe calea Dorobanţi, mai aproape de parcul Herăstrău, decât de strada Ștefan cel Mare.

-Mulţumim pentru transport se adresă colonelul şoferului strângându-i mâna, după ce Silvia şi copii au fost duşi în casă de către Marica şi Suzi.

-Sănătate domnule colonel şi să vă trăiască nepoţeii, răspunse şi şoferul, băgând în viteză ca să pornească maşina. Colonelul a intrat şi el în casă şi a controlat cum au fost instalaţi nepoţii, care încă mai dormeau. Era bine şi cald în camera lor. Silvia nu se mai sătura privind la ei. La fel şi Marica cu Suzi.

-Ei, hai acum să mâncăm ceva, că eu n-am mâncat de aseară. Lăsaţi-i pe cei mici să doarmă-n linişte. Suzi, ce avem de mâncare fato? Unde mâncăm, n-auzi că mi-e foame?

-Ba da domnule colonel, cum nu. Poftiţi în bucătărie, că masa e pusă. Am pregătit şi ceva udătură, ca să sărbătorim evenimentul, nu? Întăi să ciocnim ouă roşii, rămase dela Paşte, care a fost cu o săptămână-n urmă.

-Foarte bine, foarte bine. Hai cu toţii să sărbătorim. Când a intrat în bucătărie, s-a şi repezit la păhărele şi le-a umplut cu ţuică. Hai noroc şi să ne trăiască, se adresă el femeilor, după ce a dat fiecăreia câte un păhărel plin.

-Noroc şi să ne trăiască rostiră toate-ntr-un glas. A gustat fiecare cât a putut. Colonelul l-a dat peste cap şi a ciocnit ouă roşii cu doamnele rostind tradiţionalul Critos a-nviat.

-Adevărat c-a-nviat, răspunseră doamnele. Apoi fiecare s-a ocupat de oul său. Silvia, ia arătat colonelului paharul său cu ţuică.

-Pe-al meu să-l bei matale tată, că eu nu-i bine să beau. Nu-i bine pentru copii.

-Bine tată, pasează-l încoa, că mă sacrific, ce să fac? Şi-l deteră peste cap dintr-un foc. Apoi au trecut cu toţii la bunătăţile de pe masă. Spre sfârşit, colonelu începu să umple paharele cu vin.

-Cristos a-nviat. Noroc şi sănătate şi să ne trăiască copilaşii şi ridică paharul să ciocnească cu fiecare.

-Să ne trăiască şi adevărat ca-nvitat, domnule colonel. Să fiţi şi dumneavoastră sănătos şi să veniţi sănătos acasă, cât mai des, ură şi Suzi împreună cu Marica. Şi Silvia să trăiască şi Ştefan, să-i facă mari pe copii.

-Să dea Domnu, sublinie şi colonelul. Până se rezolvă treburile cu Ştefan, vă rog mult pe voi, Suzi şi Marica, s-o ajutaţi pe Silvia şi cu vorba şi cu fapta. Iar ţie Silvico-ţi spun că de cîte ori ai nevoie de doctor pentru copii şi pentru tine, te adresezi direct doctoriţei Adriana Albu, aşa m-am înţeles cu doctorul Cătălin. El o să intervină, când soţia lui îi va spune că dânsa nu mai poate face faţă.

-Bine tată, aşa o să facem. Poate-om avea norocul, să fie nevoie de doctor cât mai rar.

-Lăsaţi pe noi domnule colonel, că mai ştim şi noi cîte ceva şi Silvia o să simtă ajutorul nostru.

-Ei, acum gata, să ne ocupăm de treburile curente şi proaspete, zise colonelu. Silvia, să-mi faci o listă de ce mai trebuie, că mâine o să merg în oraş, să cumpăr tot ce trebuie.

-Uite tată, asta-i lista, i-a zis Silvia colonelului a doua zi de dimineaţă. Vrei să merg şi eu cu tine?

-Nu cred că-i cazu. Lasă-mă pe mine-ntăi să văd ce se poate face de unu singur şi tu o să vii cu mine după aia, când copiii dorm. Acum, ai grijă de ei, că s-au trezit deja. Colonelul, după ce a mâncat ceva, şi-a luat rucsacul şi a plecat după cumpărături. Pe la prânz s-a-ntors cu un cărucior pentru gemeni, plin cu fel de fel de mărunţişuri, strict necesare noilor născuţi. Şi rucsacul era plin.

-Vai tată, ce cărucior frumos ai găsit! Şi-i plin cu de toate. Ia să le văd. Da, bune-s toate, după ce le-a luat pe toate la mână. Mulţumesc mult tată, te-ai descurcat foarte bine. Acum mergi la bucătărie şi mănâncă ceva, că încă mâncarea-i caldă. Azi, nu ne mai trebuie nimic. O să vedem pentru zilele următoare ce-o mai trebui.

-Da mai gândeşte-te şi să-mi spui. Când să plece colonelul la bucătărie, cineva suna la uşa dela intrare. S-a dus să vadă cine-i, că nu aşteptau pe nimeni de fapt. Când a deschis uşa, în faţa lui o femeie necunoscută, cu o broboadă frumoasă peste un păr alb în cap. A privit la ea mirat dar n-a apucat să deschidă gură, că femeia a preluat iniţiativa.

-Bună ziua cuscre şi bine te-am găsit sănătos. Eu sunt Stanca Mincu. Am primit telegrama dela matale şi iaca, am venit şi eu să-mi văz nepoţeii. Te superi?

-Vai de mine cuscră, cum să mă supăr. Da poftim înăuntru. Eşti chiar bine venită, că eu în maximum 2-3 zile şi aşa trebuie să plec. Pentru Silvia va fi bine, dacă mata o să mai poţi sta pe-aici câteva zile după plecarea mea. Hai, hai în camera Silviei, c-o să se bucure tare mult când te-o vedea. A ajutat-o să-şi dea desagii din spate şi să se desbrace şi a dus-o în camera Silviei. Iaca Silvia cine a venit la noi. Te aşteptai la o asemenea surpriză? Că eu drept să-ţi spun, nu m-aşteptam.

-Aaaaa, bine-ai venit măicuţă. Da tată, eu m-am gândit la aşa ceva, când mi-ai spus că le-ai trimis telegramă. Şi mare mirare să nu apară şi Ştefan. Se îmbrăţişară şi se pupară de mai multe ori apoi o poftiră în camera copiilor.

-Hai măicuţă, să-i vezi ce frumos dorm. Chiar acum i-am alăptat şi uite-i ce frumoşi sunt. Parcă-s nişte pisoi alintaţi, care dorm lângă soba caldă.

-Of, mânca-i-ar bunica de frumuşei. Ai dreptate Silvico, sun tare drăguţi. Ce zici bunicule, este ori nu?

-Este, este cuscră, sigur că este. Da-le-ar Dumnezeu o soartă mai bună ca a noastră, dar nu ştiu zău cum s-o termina pentru noi războiul ăsta. Hai mai bine să mergem dincolo, să doarmă copiii în linişte.

-Da, aşa spunea şi fratele meu, Ştefănică din Dumitreşti.

-Ia spune cuscră, cam ce spunea, că-s tare curios să ştiu şi eu ce gândesc alţii despre acest război.

-Păi el a fost pe front şi s-a-ntors cu o mână betegită. A fost rănit imediat după ce au trecut Nistrul. El crede că nemţii or să dea ortul popii, curând curând. Iernile o să-i macine încetul cu încetul şi în curând, n-o să mai ştie cum o să fugă de acolo de unde au ajuns.

-Hai, mai daţi-l naibi de război. Să mai discutăm şi de-ale noastre. Ce mai e pe la Pleşeşti şi ce mai fac fraţii matale? Interveni Silvia.

-Lasă Silvico, că-i mai bine să discutăm, da la bucătărie, că i-o fi şi cuscri foame, nu numai mie. Ea e mai de mult timp pe drum.

-Da, haidem în bucătărie.

-Staţi puţin să-mi iau şi eu bagajul, c-am adus şi de-ale gurii. Cel mai bun moment să le gustaţi şi dumneavoastră cred. Şi a mers la intrare şi-a luat desagii şi a intrat în bucătărie.

-Bună ziua la dumneavoastră, a zis Stanca către femeile care erau acolo.

-Bună ziua şi bine aţi venit pe la noi, răspunse Suzi, după care Silvia a făcut prezentările de rigoare. Apoi Stanca a-nceput să scoată din desagi şi să pună pe masă, tot ce-a adus dela Pleşeşti.

-Am adus şi eu câte puţin din ce avem noi p-acolo. Şi de-ale Paştelui şi de-ale Crăciunului. M-am gândit că poate n-aţi avut purcel de Crăciun. Astea, trebuie să stea undeva mai la răcoare, ziseră Stanca arătând spre pulpa de purcel şi slana afumată. Restul trebuie mâncate în zilele ce urmează. Se aşezară cu toţii la masă şi-ncepură cu ţuica de prună adusă de Stanca. Colonelul i-a apreciat calitatea şi gustul. Au ciocnit apoi câte un ou roşu, tot dela Pleşeşti, apoi au servit ce avea Suzi pregătit. La sfîrşit, vinul şi cozonacul de Pleşeşti au pus punctul final. Toţi i-au mulţumit Stancăi pentru bunătăţile aduse, iar ea le-a mulţumit pentru masă. S-a retras apoi, fiecare la treburile lui. Stanca, a mers cu Silvia în camera ei şi au mai discutat despre copii, despre Ştefan şi altele, dela Pleşeşti şi dela Săveni. Când s-a făcut seară, s-a culcat fiecare-n camera sa. Silvia pregătise şi pentru Stanca o cameră încălzită.

Colonelul a plecat la Braşov, după trei zile dela venirea Stancăi. Stanca a mai stat o lună cu Silvia şi a plecat şi ea. In acest interval a sosit şi Ştefan într-o dimineaţă-n zori. A fost mare veselie pe toţi ai casei, dar mai ales pentru Ştefan, care nu-i venea să creadă că are doi copii. După ce s-au mai liniştit, au revenit la problemele curente.

-Am adus şi eu ceva dela noi dela Săveni, începu Ştefan să-şi desfacă bagajul cu care a venit. Iaca, o găletuşă cu jumări şi trandafiri în untură şi aici, arătînd spre o găleată emailată, gogonele din grădina noastră. Cred c-o să prindă bine şi p-aici, că noi le consumăm destul de des, mai ales acum, c-a trecut postul Paştelui.

Stanca a insistat să se meargă cu copiii la biserică şi să-i boteze creştineşte. Au vorbit dinainte cu preotul dela biserica de pe strada Polonă, şi-ntr-o duminică mai spre prânz, după slujbă, Alexandru şi Stanca, au fost botezaţi. La primărie, deja colonelul se dusese şi le scoaseră certificatele de naştere. Când au ajuns acasă dela biserică, iar masă mare şi veselie.

-Ei, noroc şi sănătate şi să ne trăiască, închină Stanca păhărelul de ţuică, înainte de a-ncepe a mânca. Acum, pot să mor liniştită, că e o altă Stancă care vine după mine, da-i-ar Dumnezeu noroc şi sănătate.

-Să ne trăiască, rostiră toţi ceilalţi dela masă, gustând ţuica de Pleşeşti. Silvia, i-a oferit păhărelul ei, lui Ştefan, care n-a refuzat.

-Nu mamă, nu! Interveni Ştefan. Matale acum trebuie să trăieşti pentru ei, să-i ajuţi să se facă mari şi deştepţi şi după ce o să joci la nunta lor, abia atunci poate c-o să te retragi, dar şi atunci trebuie să-ţi aştepţi strănepoţii, nu?

-De mamă, să te-audă Dumnezeu şi Maica Precista aşa ar fi bine, dar cine mai ştie ce ne aduce ziua de mâine? Pe la voi ce mai e p-acolo pe lângă Săveni?

-Ce să fie mamă? Linişte şi pace. Eu cu Tanţa prin curte şi grădină, iar nea Vasile cu ale lui şi ale câmpului. Nu ne-a supărat nimeni până acum, slavă Domnului.

-Uf, să dea Domnul să poţi şi tu veni la casa ta, că m-am cam săturat de atâta singurătate. Ştii că şi Mitică e pe front? Am rămas singură cu Rădiţa.

-N-am ştiut. Şi? Mai ştiţi ceva de el?

-Nu ştim absolut nimic decînd a plecat pe front. O mai trăi, n-o mai trăi, Dumnezeu sfântul ştie, că noi.....de unde să ştim dacă nu scrie nimic nici el?

-Ei, mai sunt speranţe, atât timp cât dela unitate n-a sosit nici-o veste. Ori e dispărut, ori prizonier, ori pur şi simplu nu se gândeşte să scrie, dar asta-i puţin cam ciudat. Au mai stat împreună încă 2-3 săptămâni, apoi Stanca a plecat. La două săptămîni după ea, a plecat şi Ştefan. S-au înţeles ca-n lunile de vară, Silvia să meargă la Dumitreşti cu copii, la nea Ştefănică Stuparu, iar de Crăciun, dar mai din timp nu chiar înaintea sărbătorilor, să meargă cu copiii la Săveni. Trebuia să ajute şi ea la pregătirea purcelului următor. Pînă la Crăciun, se spera să fie un ditamai porcu, de peste 100 kilograme poate, că era tare mâncăcios, iar Tanţa îl alimenta mereu, până-l vedea săturat.

-------------------------------

-------------

CAPITOLUL 16.- LA COTUL DONULUI

În Decembrie 1942, în toată Rusia era o iarnă grea. Nemţi şi aliaţii lor, nu erau echipaţi corespunzător. Pentru ruşi, era o iarnă ca toate celelalte, adică suportabilă. Cum ei erau bine echipaţi de iarnă şi cum erau şi bine dotaţi cu tehnică modernă de luptă (aliaţii să trăiască), treburile au început să meargă din ce în ce mai rău pentru atacatori, pe frontul din jurul Stalingradului. Toate atacurile iniţiate de nemţi, au fost respinse cu înverşunare de către ruşi, care încet încet au început să câştige şi teren, că trupele atacatoare sufereau cumplit de frig şi nici nu se prea înţelegeau între ei. Nemţii insistau asupra atacului cu orice preţ, dar în faţă băgau mereu numai luptători de-ai “aliaţilor” lor. La un moment dat, nici muniţie nu prea mai era suficientă şi de aici o serie de conflicte chiar armate între aliaţii atacatori. Văzând nemţii că-i de rău, pe ascuns se pregăteau să şteargă putina, îndemnând mereu pe aliaţii lor să atace pentru cucerirea Stalingradului.

Ruşii au simţit această stare de spirit, care le era favorabilă şi în timp ce o parte din ei făceau faţă atacatorilor Stalingradului, trupe masive au fost trimise în spatele frontului, închizând bine punga ce o face Donul în acea zonă, reducând la zero iniţiativa nemţilor începută-n iulie 1942. Pentru atacatori a fost începutul dezastrului, iar pentru ruşi, un pas important pentru victoria finală, că de acolo, dela Cotul Donului, nu s-au mai oprit pînă la Berlin, aducând în multe țări europene, nenorocirea.

Mulţi ostaşi români s-au predat ruşilor şi au devenit prizonieri. Printre ei erau şi mulţi vânători de munte de-ai generalului Avramescu, printre care şi Mitică a lui Hârju din Pleşeşti, bărbatul Rădiţei, care încă mai stătea în casă cu Stanca, mama lui Ştefan.

Unii prizonieri au avut noroc că ruşii i-au expediat în afara frontului, trimiţându-i în lagăre îndepărtate, mai ales în Siberia, unde au devenit mineri.

Aşa a păţit şi un sergent de artilerie, pe nume Ifrim Dobre din zona Râmnicului Sărat, care retrăgîndu-se cu bateria lui complectă, fără nici-o pierdere, comandantul lui de companie, locotenent Asănache Ion, după ce l-a felicitat pentru modul cum a reuşit să iasă din încleştarea cu ruşii, l-a întrebat dacă ştie ceva de bateria care lupta în dreapta lui, bateria sergentului Dinu R. Ion. Ifrim i-a spus că nu ştie nimic de el. Atunci, locotenentul i-a dat ordin să meargă şi să încerce a-l salva şi pe Dinu, cu bateria lui. Ifrim a plecat singur în direcţia de unde a venit el cu bateria lui şi după 5-10 minute a dat nas în nas cu ruşii, care veneau ca la nuntă. Ce era să mai facă sergentul Ifrim? A ridicat şi el mâinile-n sus semn că se predă, dar un rus a descărcat pistolul în direcţia lui, rănindu-l la ambele picioare. A căzut jos şi acolo a rămas, că ruşii au mers mai departe, în spatele lui. Bietul Ifrim, s-a tîrît şi el cum a putut mai departe în frontul rusesc, pînă ce o ambulanţă rusească, la cules şi la svârlit în maşina lor. Acolo erau mulţi răniţi. El a leşinat şi s-a trezit într-un spital rusesc, cu o rusoaică care-i zâmbea. A stat în spital cam o lună de zile, apoi a fost dus la prizonierii din Siberia, împreună cu alţii ca el, că erau destui şi de toate naţiile. Acolo a dat și de sergentul Dinu, din Hoinarii Drogului, cel pe care-a vrut să-l salveze și de Mitică a lu Hârju, din Pleșești.

Alţii prizonieri au fost mai puţin norocoşi. Când erau prinşi, erau împuşcaţi imediat, că ruşii nu aveau timp să se ocupe de ei. Aşa a păţit şi cealălaltă parte a vânătorilor de munte ai generalului Avramescu, care în ziua de 24 decembrie 1942, au fost prinşi când erau grămadă în spatele unei coline şi aşteptau ordinul generalului. Printre ei era chiar generalul, care nici el nu mai ştia ce să facă. Mai era acolo şi Mihăiţă din Pleşeşti precum şi ordonanţa generalului, Iordache Preda, un sergent isteţ.

-Domnule general, mă iertaţi, dar trebuie să daţi jos grade-

le şi să purtaţi haine ca şi noi toţi, altfel ăştia or să vă-npuşte, dacă nu ne-or înpuşca pe toţi, fără alegere. Aşa l-a rugat ordonanţa Preda, pe general şi acesta l-a lăsat să-i rupă epoleţii şi să-i dea o căciulă rusească-n cap, că mulţi dintre ei aveau asemenea căciuli, luate dela ruşii morţi întâlniţi pe front. Ruşii care-i prinseseră prizonieri, au mers mai departe în treaba lor şi au lăsat cu prizonierii doar trei tinerei, cu o tanchetă şi o mitralieră, avînd probabil ordin să-i înpuşte imediat. În timp ce soldații ruşi se pregăteau pentru execuţie, Mihăiţă s-a dat lîngă general şi i-a şoptit.

-Veniţi cu mine mai în spate vă rog. În acest timp ruşii se străduiau să-i încoloneze pe prizonieri ca să-i poată înpuşca mai repede. Generalul cu Mihăiţă şi Iordache ordonanţa, s-au aşezat cam ultimii în coloana făcută de prizonieri. Iordache a-nţeles planul lui Mihăiţă şi când a văzut că ruşii discutau între ei, a zis în şoaptă lui Mihăiţă. „Acum”, şi-a rupt-o la fugă în direcţia opusă coloanei. Mihăiţă la tras după el pe general şi s-au luat după Iordache. La fel ca ei au făcut şi alţii din coloană, fiecare-n felul lui. În spatele lor doi ruşi au început să-i toace cu mitraliera pe prizonierii care mai erau în coloană, iar al treilea s-a urcat în tanchetă şi s-a luat după fugari, dar fiecare o luase-n altă parte, aşa că rusul s-a-ndreptat cu tancheta spre cei trei, care-au plecat primii şi care fugeau împreună. Probabil că nu avea cu ce trage din tanchetă, că se străduia doar să-i calce şi să-i strivească. Generalul însă care ştia mai multe, a preluat iniţiativa şi când erau mai departe de tanchetă, adică atunci când erau văzuţi de rus, se aruncau toţi trei într-o groapă de obuz şi se făceau mititei. Rusul furios, se repezea cu tancheta spre ei şi când credea el că e deasupra gropii, că din tanchetă nu se vedea aproape de ea, se răsucea pe o şenilă de câteva ori, ca să-i strivească. Dar generalul aştepta până ce tancheta se afla la cam zece metri de groapă când rusul nu mai avea cum să-i vadă şi ordona reluarea fugii, până ce rusul iar îi lua în vizor şi iar se repezea după ei, repetând aceeaşi manevră de mai multe ori, până ce s-a convins că i-a omorât.

Ultima groapă în care se ascunsese fugarii, era ceva mai mare şi nu prea largă, aşa că generalul le-a spus: „ copii, aici nu ne mai poate ajunge cu tancheta lui. După ce pleacă cu tancheta, lăsaţi-l să ne caute pe unde-o vrea. Staţi nemişcaţi pînă simţiţi că mă mişc eu”. Şi aşa sa-ntîmplat. Rusul după ce şi-a făcut porţia de strivire cu şenila, s-a retras puţin şi-a-nceput să se uite de jur împrejur, sa vadă dac-au mai scăpat. N-a mai văzut nimic şi a plecat mulţumit înapoi la cei rămaşi

cu ceilalţi prizonieri. Acolo, era prăpăd nu alta.

Din groapa aia, generalul s-a mişcat primul tocmai spre seară, cînd a simţit că-i linişte-n jur. S-au ridicat cu toţii, sau scuturat de pămîntul care le intrase şi-n gură şi-au luat-o din loc, în direcţia ruşilor care închisese încercuirea. Au făcut rost de uniforme ruseşti dela morţii de pe câmpul de luptă şi pe-ntuneric, au găsit și o breşă prin care s-au strecurat în afara încercuirii. De-aci-ncolo n-a mai fost o problemă. Nu mai aveau cu cine discuta, că toţi cei care au scăpat din încercuire, erau departe în faţa lor. Au mers pe jos în direcţia Nistrului până dinspre ziuă, apoi s-au adăpostit într-o casă părăsită dintr-un sat distrus în întregime, dar care era lângă o şosea. Au avut grijă ca pe drum să-şi facă rost şi de echipament militar românesc. Aveau cu ei şi pistolete, bine ascunse-n sân. În acea casă si-au schimbat uniformele, au mai ros câte ceva ce găsise prin raniţele morţilor pe lângă care au trecut şi s-au pus pe aşteptare până noaptea următoare.

Mai spre seară, în ziua de 27 Decembrie, a trecut prin sat o maşină nemţească cu un ofiţer superior, care se scurgea şi el spre Nistru. Cum a auzit-o de departe că vine, generalul fără să ştie ce şanse ar avea să pună mâna pe ea, s-a instalat în şanţul de lângă casă şi privea pe şosea, în direcţia maşinii care se apropia. Când s-a convins că în ea erau doar doi nemţi, a lăsat-o să se apropie, le-a spus şi celorlalţi doi ce trebuie să facă, s-a ridicat şi s-a aşezat în faţa ei cu pistoletul în mînă, iar ceilalţi în şanţ, pe ambele părţi ale maşinii. Cînd s-a apropiat de ei, ofiţerul neamț s-a sculat în picioare şi a dat să-şi scoată pistolul dela şold din mersul maşinii. A-ntârziat puţin, atît cât i-a dat generalului timp să-l împuşte drept în cap. Şoferul, văzînd că din şanţ se mai ridică şi alţii, a oprit maşina, a ridicat mâinile-n sus şi s-a dat jos din maşină. Generalul l-a dezarmat, că avea un pistol mitralieră pus după gât. I-a dat lui Iordache pistolul luat dela neamţ.

-Băiete, stai în maşină în spatele şoferului şi la nevoie, tragi.

-Am înțeles a zis Iordache şi s-a suit în maşină la locul indicat. Generalul i-a făcut semn şoferului cu pistoletul, să treacă la volan. Mihăiţă s-a suit în spate lângă Iordache, cu misiunea să se uite mereu în prejurul maşinii în mers şi să raporteze ce vede. Generalul, s-a suit lângă şofer şi i-a făcut semn să pornească. Când Mihăiţă a spus că vede-n faţă, în dreapa şoselei nu prea departe, mai multe camioane nemţeşti abandonate, generalul s-a gândit că n-ar fi rău dac-ar încerca să facă plinul la maşina lor. Când a ajuns în dreptul camioanelor, i-a făcut semn şoferului să oprească. Apoi l-a luat cu el la camioanele părăsite şi după câteva încercări nereuşite, a găsit un camion cu mai multe bidoane, pline cu benzină. I-a chemat şi pe ceilalţi doi să ia câte un bidon plin şi au pus în maşină patru bidoane pline. S-a dus apoi cu neamţu şi a mai adus două, pe care le-a turnat în rezervorul maşinii, până a fost plin ochi. L-au echipat și pe neamț ca pe ostașii români şi au-ncercat să-i explice prin semne, că dac-o să fie băiat cuminte, o să scape şi el, odată cu ei, dacă nu, kaput şi i-a arătat pistoletul.

-Ia ol, a răspuns neamţul salutând pe general şi a pornit-o cu mașina pe şosea, tot înainte spre Nistru. Au mers toată noaptea şi ziua următoare, fără să fie stingheriţi de cineva. Se mai vedeau pe ici pe colo trupe, dar nu s-a deranjat nimeni să vadă ce-i cu maşina lor. Abia mai pe seară, au dat într-un orăşel ceva mai mare, de trupe româneşti organizate. S-au prezentat la comandamentul românesc, şi au intrat din nou în rândurile trupelor române, gata de luptă. Iordache şi Mihăiţă au rămas pe lângă generalu Avramescu, care a luat în primire chiar pe vânătorii de munte veniţi din Braşov, împreună cu colonelul Mastacaş. Neamţului, i-a dat drumu cu maşină cu tot şi s-a dus după ai lui.

După ce i-au povestit si colonelului Mastacaș prin câte au trecut și-a intrat fiecare-n rolul lui, pentru a face față greutăților care se apropiau. Insă au rămas legați tot timpul războiului, de o prietenie sinceră.

------------------------------------------

-------------------------------



Yüklə 1,24 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   4   5   6   7   8   9   10   11   12




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin