Analele universităŢii din craiova


Alina GIOROCEANU, Asupra unor termeni de sursă greco-latină în stilul teologic românesc actual



Yüklə 1,18 Mb.
səhifə24/32
tarix28.07.2018
ölçüsü1,18 Mb.
#61166
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   32

Alina GIOROCEANU,
Asupra unor termeni de sursă greco-latină în stilul teologic românesc actual


Alina GIOROCEANU

Folosiţi adesea confuz, sinonimic1, termenii limbaj şi stil îşi clarifică conţinutul prin recuperarea ca funcţii ale limbii, condiţionate de natura mesajului, în cazul stilului, sau de natura comunicării, în cazul limbajului2. Evitat în schemele stilistice ale limbii române contemporane, stilul religios era prezent ca variantă stilistică a vechii române literare3. De altfel, stilurile funcţionale variază ca număr. Două sunt menţionate cu siguranţă în etapa contemporană a limbii române literare: stilul ştiinţific şi cel artistic4, dar numărul vehiculat e mai mare. Astfel, se mai vorbeşte de existenţa unui stil juridico-administrativ, a unui stil colocvial sau familiar, oratoric, sportiv, al criticii literare5.

Rodica Zafiu, în lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală, observă că din schemele stilistice lipseau limbajul religios şi cel politic, explicaţia oferită fiind contextul politic al epocii6. Pe lângă faptul că este categorie istorică, stilul teologic se articulează ca un sistem aparte, identificabil prin sintaxă proprie şi terminologie specifică, fiind construit la intersecţia mai multor funcţii lingvistice: fatică şi conativă, poetică şi referenţială.

Teologia ca ştiinţă, ca formă de cunoaştere, se deosebeşte prin tipul de cunoaştere dezvoltat: nu este cel empiric sau inductiv ca la celelalte ştiinţe, ci presupune o altă „stare de conştiinţă”, necesară intuiţiei sau revelaţiei. „Este ştiinţa de comunicare şi interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu, ştiinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a formelor de comunicare a Lui cu lumea.”7 Cartea sacră e aici propagatoare de principii de la care se constru­iesc şi la care se raportează toate demersurile teologice. Instrumentarul fo­losit de aceasta nu se constituie din raţionamente deductive şi inductive pornind de la realitatea înconjurătoare, deşi nici acestea nu lipsesc. Obstacol în calea dezvoltării acestor tipuri de raţionamente este faptul că subiectul nu este perceptibil, aparţinând „lumii văzute” (care devine subiectul ştiinţelor profane). În anumite cazuri soluţiile depăşesc sfera logicii „pământeşti”, iar în altele se face apel la aceasta.

Teologia se constituie, aşadar, ca un domeniu aparte, specificitate care se observă în planul semantic al termenilor, în cazul de faţă al celor de sursă greco-latină, sau, reducând, a elementelor formative/radiculelor. Pe lângă termenii vechi, moşteniţi sau împrumutaţi (înger, icoană, biserică, ecleziar­hie (1626), monah (1632)), unii apar în limba română în perioada modernă (v. iconoclast (1879)) sau contemporană (v. angelologie, angelolatrie (1998)), iar alţii (v. un termen ca chenoză) lipsesc din lista intrărilor din MDA sau NDN. Se pretează la o analiză structurală, la descompunerea în elemente formative regăsite în greacă, în special, şi în latină, termeni intraţi în limba română încă din epoca veche, prin intermediul slavonei sau direct din neogreacă (v. monah şi ecleziarhie), precum şi termeni ai perioadei actuale, împrumutaţi în română dintr-o limbă modernă (v. angelologie, angelolatru, cf. DEX2

În funcţie de numărul de elemente formative prezentă în structura unui termen, se disting termenii monoradiculari de cei pluriradiculari. Pe lângă termenii monoradiculari (formaţi dintr-un singur element formativ) ca chenoză (kenos «gol, „vid”) sau monah (monachos) remarcăm prezenţa termenilor binari, constituiţi din două radicule. Astfel, unele elemente formative care răspund câmpului religios încadrează sensuri proprii spiritualităţii ca înger, credinţă, sfânt, mântuire etc.:



  • angelo-/ anghelo- aggelos „înger” în angelologie, angelofanie;

  • doxo-, -dox, -doxie doxa, „credinţă, părere, opinie” în doxologie, doxologhisire, ortodox, ortodoxie;

  • eclesio-, eclezi(o)- ekklesia „biserică” în eclesiologie, eclesiologic;

  • eshato- eschatos „ultim, cel din urmă” în eshatologie;

  • hagio- hagios „sfânt” în hagiograf, hagiografie, hagiografic, hagiologie, hagiologic;

  • hier(o)-, iero- hieros „sfânt, sacru”, „sfinţit, hirotonit” în hierofanie, hierosofie, hierografie, hierologie, hierofante, hieroformă; ierodiacon, ieromonah;

  • hristo- Christos „Hristos, credinţa în Hristos” în hristocentric, hristoitie, hristologie;

  • icono- eicon „icoană” în iconoclasmul, iconoclast, iconodul, iconofil, iconografie;

  • idol(o)- eidolon „idol” în idolatru (idololatru), idolatrie (idololatrie);

  • mario- mariologie;

  • necro- nekros „moarte, mort” în necrolog, necromancie;

  • soterio- soterion „mântuire” în soteriologie;

  • -teo theos, „zeu, divinitate” în teologie, teocraţie, teocali, teocentric, teofanie, teologiza, teologumena, teozofie.

Pe lângă elementele cu încărcătură religioasă se regăsesc altele, neutre, folosite şi în alte stiluri ale limbii, ca:

  • neo- neos, „nou” în neomartirii;

  • omo- homo, „aceeaşi, una singură” în omofon;

  • omo- omos, „umăr” în omofor;

  • pan-, panto- pan, pantos, „tot” în panteism, panteon, pantocrator;

  • tetra- tetra-„patru” în tetraevanghel, tetramorfon, tetramorfii, tetrapod;

  • triho- tricha, „trei” în trihotomism;

  • tri- triod, trisaghion, triteism;

  • -for <gr. „care duce, care poartă” phoros.

Clasele gramaticale corespondente termenilor enumeraţi sunt substantivul (omo-, eclesio-), adjectivul (hiero-), pronumele (omo-), numeralul (triho-, tri-) şi verbul (-for), care, prin compunere, dau în limba română termeni aparţinând clasei substantivului (panteism, angelologie, omofor), clasei adjectivului (teocentric) sau verbului (teologhisi). Denumesc în general noţiuni din sfera religiosului:

  • nume ale divinităţii: pantocrator,

  • denumiri ale persoanelor implicate în cult: ierodiacon, ieromonah, omofor,

  • sau ale celor „din intervalul om-divinitate”: tetramorfon, tetramorfoi,

  • tipuri de comunicare religioasă: angelofanie, hierofanie,

  • moduri de corectă abordare religioasă: hagiografie, mariologie, hristocentrism, dar şi pe cele neconforme acesteia idololatrie, trihotomie, iconoclastie,

  • obiecte de cult: tetraevanghel, tetrapod,

  • calităţi ale persoanelor implicate în cult: glosolalia.

Elementele formative sunt de origine greacă, limbă a Noului Testament, dar şi limbă care foloseşte pe scară mare compunerea. Acest pro­cedeu e întâlnit şi în onomastică şi dau individualitate domeniului teologic. Astfel, sfinţii, ca mijlocitori sau ca mărturisitori, a căror mărturie întăreşte şi nuanţează preceptele teologice, au nume sau supranume care amintesc de virtuţile religioase (aici creştine): Filofteia (gr. Filoteia, „dragostea de Dumnezeu”), Teofan (arătare a lui Dumnezeu), Teodor, Teodora („dar de la Dumnezeu”), Sf. Ioan Hrisostomul („gură de aur”), Sf. Ignatie Teoforul („purtător de Dumnezeu”), Sf. Grigorie Teologul.

Şi în denumirea icoanelor mariale se întâlnesc termeni compuşi cu elemente formative greceşti: Glycofilusa („Dulce-iubitoarea”), Galactofrusa („Hrănitoarea cu lapte), Panaghia Triherusa („cu trei mâini”).

Termenii sunt binari (formaţi din două elemente greceşti), dar există şi cei formaţi din trei elemente (destul de rar): (teologia) neo-ortodoxă (folosit, de exemplu, de Maciej Bielawski8).

O cercetare mai amănunţită, reflectată nu numai la nivel lexicologic, ar contura mult mai bine câmpul stilistic religios, în general, şi teologic, în particular.



NOTE

1 Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2002, p 71.

2 Parpală-Afana, Emilia, Introducere în stilistică, Piteşti, Editura Paralela 45, 1997, 2000.

3 Cf. Coteanu, I. Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1880), Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 137; I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 97; unii lingvişti optează pentru limbaj religios – Chivu, Gh., O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc, LR, XLIV, 1995, nr. 9-12, pp. 445-453.

4 Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001.

5 Cf. Bidu-Vrănceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001; Diaconescu, Paula, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în SCL, XXV, nr. 3, 1974, p. 234.

Cf. Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Bucureşti, 2003 (e-Books, www.unibuc.ro).

7 Branişte, Ene, Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001, teologie, iar pentru ştiinţă vezi Feyerabend, Paul K., Contro il metodo, http://www.emsf.rai.it/aforismi/aforismi.asp?d=72; e-Feyerabend;

8 Maciej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloaie, o viziune filocalică despre lume, Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 74.

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001.

Branişte, Ene, Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Editura Diecezană Caransebeş, 2001.

Bria, Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.

Chivu, Gh., O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc, LR, XLIV, 1995, nr. 9-12, pp. 445-453.

Ciobanu, Fulvia; Hasan, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea (FC1), Bucureşti, Editura Academiei, 1970.

Coteanu, I., Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1880), Bucureşti, Editura Academiei, 1981.

Diaconescu, Paula, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în SCL, XXV, nr. 3, 1974.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

Feyerabend, Paul K., Contro il metodo,


http://www.emsf.rai.it/aforismi/aforismi.asp?d=72.

Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

Marcu, Florin, Noul dicţionar de neologisme (NDN), Bucureşti, Editura Academiei, 1997.

Parpală-Afana, Emilia, Introducere în stilistică, Piteşti, Editura PARALELA 45, 1997.

Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001.

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2002.

Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Bucureşti, 2003 (e Books, www.unibuc.ro).

ABSTRACT

The terminology of theological style contains terms formed with Greek and Latin elements. Part of these are compound words, binary terms, which consist of two Greek elements. These terms individualize a system of the Romanian language.




Yüklə 1,18 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin