Analitica secunda topica respingerile sofistice



Yüklə 3,07 Mb.
səhifə27/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3,07 Mb.
#43918
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   68

b) Dialectica este o punere la încercare, o probare, o examinare a opiniilor (vîipa). Ea dezvoltă capacitatea de a discuta cu oricine despre orice fel de probleme, de a întreţine o convorbire „în întâlniri eventuale". ,,Şi pentru convorbiri eventuale el (tratatul de faţa — n.n. M.F.) este de folos. Căci în întâlnirile cu alţii, după ce ne vom fi familiarizat cu opiniile celor mulţi, vom putea respinge argumentele lor care ni se par neîntemeiate, ţinând seama nu de convingeri străine lor, ci de propriile lor convingeri" (Topica I, 2, 101 a). Adeseori s-a observat că al doilea scop al dialecticii, punând toată greutatea pe discuţia cu oricine şi despre orice subiect, trebuia să urmărească triumful celui care provoca discuţia şi înfrângerea celui ce o primea. Dacă discuţia, controversa, este un duel sau un fel de război, sunt permise, ca în orice război, toate stratagemele şi şiretlicurile care asigură succesul. îndeosebi, ultima carte (VIII), de­dicată practicii în dialectică, este plină de sfaturi despic mascarea cat mai abilă a intenţiilor celor ce argumentează, a disputanţilor. Deşi Aristotel ţine să distingă fără echivoc dialectica de eristică şi sofistica, el nu se dă în lături de a propune subterfugii de argumentare de valoare logică şi morală dubioase. „în genere vorbind, trebuie să rămână in umbră, pe cât posibil, intenţia noastră: vrem oare să facem să ne acceptată propoziţia formulată sau opusa ei? Când rămâne în umbră cee ce este folositor discuţiei, respondentul este mai dispus să exprime opW' sa" (Topica VIII, 1, 156 b). Aristotel acordă interlocutorilor libertatea de a se folosi de argumente eristice, fiindcă ne recomandă să ne adap^ felului de a se comporta al adversarului. „Când adversarul nu se o

256

.

INTRODUCERE LA TOPICA



lături de a recurge la orice mijloace, trebuie să recurgem la toate armele de apărare" (Topica V, 4, 134 a).

într-un alt pasaj, Aristotel observă just că în dispute fără pers­pective de rezultat, dacă nu întrerupem discuţia ca inutilă, trebuie să ata­căm întrebătorul, nu argumentul său. „Uneori este necesar să atacăm personal pe întrebător, nu teza sa, când întrebătorul se foloseşte cu rea-credinţă de tot ceea ce este contrar respondentului, căci prin astfel de dificultăţi fără rost, discuţiile, din dialectice, devin eristice" {Topica VIII, 11,161 a). în acelaşi capitol, într-un pasaj care precede pe cel citat. Aristotel face o declaraţie preţioasă prin caracterul ei uman. Discuţia este o operă comună care nu se poate realiza numai cu bunăvoinţa unuia singur, ci prin colaborarea de bună-credinţă a amândurora. „Nu este de ajuns voinţa unuia dintre interlocutori pentru a duce la bun sfârşit sarcina lor comună" (VII, 11,161 a).

c) Dialectica dă un nepreţuit ajutor ştiinţelor filozofice, adică ştiin­ţelor în genere. Aceasta este utilitatea ei majoră. Ajutorul dat ştiinţelor de dialectică este dublu: a) examinarea aporiilor, a tezelor şi antitezelor în soluţionarea problemelor; b) descoperirea, tot prin discutarea opiniilor contrare, a principiilor de la care pornesc demonstraţiile ştiinţelor. Din nefericire, Aristotel, pe cât de larg, de amănunţit, uneori obositor de amănunţit şi fără un fir conducător explicit, cercetează cele două prime foloase ale dialecticii, pe atât de avar este în studierea celor două ajutoare aduse ştiinţelor de către dialectică. Pe noi ne-ar fi interesat îndeosebi aceste două ajutoare: examinarea aporiilor şi cunoaşterea principiilor.

în ce priveşte primul ajutor, examinarea aporiilor, întreaga operă aristotelică este o ilustrare a aporeticii. Pe drept cuvânt s-a spus că Aristotel este „omul aporiilor", omul problemelor, a căror dezlegare este o„euporie'" (£imopia). A dezvolta aporia este SiaTropTiocu, a o rezolva este flJiropfioai. Aristotel este mai mult diaporetic decât euporetic, este spiritul îndrăgostit* de nuanţe şi de faţetele diferite ale lucrurilor. Cartea a IlI-a (B) a Metafizicii este eminent diaporematică, cercetează problemele ce ■rmează a fi discutate şi rezolvate. Este peste putinţă să desfacem un nod dacă nu-i cunoaştem ascunsa-i împletire. Diaporematică are sarcina să formuleze, să serieze şi să examineze spre o rezolvare, fie şi provizo­rie, soluţiile antitetice date unei probleme. De aceea Aristotel începe

: în textul primei ediţii a apărut „spiritul îndrăgit de nuanţe". Am îndreptat tacit ala de culegere (N. red.).

257


MIRCEA FLORIAN

orice studiu cu discutarea cât mai completă a opiniilor emise de

înaintaşi

în domeniul dat. Diaporematica este preţioasă pentru istoria filozofie1 '■ a ştiinţei în genere; ea este în acelaşi timp sistematică — poate prea si tematică — şi istorică. Putem spune că diaporematica, existenţa soluţii] contrare ale problemelor — acest aspect eminent dialectic — constitu' unul din izvoarele istoriei ideilor.

De o semnificaţie, care nu poate fi subliniată de ajuns, este a] doilea ajutor pe care îl primesc ştiinţele de la dialectică: cunoaşterea principiilor. Se ridică din nou chestiunea spinoasă: care este natura si rolul inducţiei în gândirea aristotelică? în adevăr, silogistica este o gândire mijlocită, o derivare a unei gândiri din alta care este dată dinainte şi care, în cele din urmă, este nemijlocită, este un aueaov. Mijlocitul presupune cunoaşterea nemijlocitului, concluzia decurge din „principii" condiţionatul din necondiţionat. Cum ajungem să cunoaştem nemijlocitul, „principiile"? Dacă principiile, prin care se face demonstra­ţia, nu pot fi la rândul lor demonstrate, totuşi ele pot fi întemeiate. Căci întemeierea nu se face numai mijlocit prin silogism, prin demonstraţie, ci ea pune la contribuţie şi o a doua metodă: inducţia, procedeul epago-gic. Cel din urmă scop al dialecticii, ajutorul dat ştiinţelor, este realizat prin inducţie, singurul drum care duce la principii. Metoda inductivă este drumul cercetării realităţii prin instanţe pozitive şi negative, prin poziţii şi contrapoziţii. prin teze şi antiteze, prin confirmări şi infirmări.

Dialectica este o logică a invenţiei, a cercetării faptelor pentru a descoperi în faptele singulare resortul lor esenţial, motrice, universalul, legea. Ea are ca punct de plecare opiniile comune, cunoaşterea neşti­inţifică, pe care o verifică prin confruntarea opiniilor, prin căutarea „dife­renţelor" şi „concordanţelor", adică a „similitudinilor" şi „analogiilor". Inducţia dialectică a lui Aristotel anticipează în multe privinţe inducţia lui Bacon. Comentatorul Alexandros întrebuinţează pentru determinarea inducţiei expresia plastică de „vânătoarea de similitudine" (tt|v TOtl o(iiou Gfjpav), care reapare sub o formă nouă în „vânătoarea lui Pan • caracteristică pentru inducţia baconiană a „experienţei dirijate" (Bacon. De augmentis scientiarum, cartea a V-a, 2).

VLI, Dialectica şi rolul inducţiei

Am relevat şi în introducerea la Analitica secundă că Ansi nu are o concepţie precisă despre natura inducţiei, cu atât P

P ■

258


INTRODUCERE LA TOPICA

despre fundamentul ei. în Analitica primă, inducţia este prezentată ca un silogism specific, înrudit cu figura a treia a silogismului obişnuit, în care termenul mediu şi cel minor sunt convertibili, aşa încât se are în vedere totalitatea cazurilor, exact vorbind, a speciilor care servesc inducţiei pentru a scoate universalul din particular (omul, calul, asinul sunt toate animale fără fiere şi deci cu longevitate). Această inducţie s-a numit „inducţia prin simpla enumerare". Concepţia aristotelică asupra inducţiei nu e totuşi cu desăvârşire străină de problemele fundamentale ale inducţiei; ea ni le sugerează cel mult, după cum vom vedea îndată.

Dificultatea care se iveşte acum este mult mai serioasă pentru aris-totelism: dacă inducţia ne duce la principii, dacă, mai departe, principiile sunt punctul de plecare al silogismului demonstrativ, necesar, şi dacă, în sfârşit, principiile se cuvine să fie mai sigure decât concluzia silogis­mului, poate oare o inducţie numai probabilă să dea principiilor acea ne­cesitate superioară necesităţii concluziei? De aceea Aristotel, în Analitica secundăII, în celebrul capitol final (19), după ce arată procesul treptat, prudent, de trecere de la cazurile singulare la esenţa universală, recurge deodată, pentru a garanta necesitatea şi certitudinea principiilor, la intelectul intuitiv (voiic), la prinderea nemijlocită a universalului, a esenţei, ceea ce poate fi considerat ca o concesie făcută platonismului. Există totuşi o adâncă deosebire între intuiţia intelectuală platonică şi intuiţia intelectuală aristotelică. Prima intuiţie este o prindere nemijlocită a universalului transcendent, deasupra lucrurilor sensibile, independent de ele, deci înainte de cunoaşterea lor (ante res), o intuiţie mistică, „erotică"; a doua este o prindere nemijlocită a universalului în lucrurile sensibile, după o îndelungată pregătire, după un efort analitic care, la drept vorbind, se poate dispensa de garanţia finală a intuiţiei. Aceasta este numai o profitoare a muncii de dinainte, căreia îi adaugă o falsă cer­titudine superioară.

Dialectica pledează pentru o inducţie care a renunţat la intuiţia in­telectuală — procedeu mai mult decorativ decât eficace — şi care scoate universalul din opinii, din probabil şi conjectural. Deşi logică a invenţiei, a cercetării şi a descoperirii de esenţe până atunci necunoscute, dialectica rămâne o logică a probabilului. Ed. Zeller şi Th. Waitz, comentatori încercaţi ai Organon-uM, admit, la Aristotel, existenţa în dialectică a unei ■nducţii probabile. O. Hamelin o respinge hotărât, dând prioritate inducţiei obţinute prin intelectul intuitiv, singura în stare să garanteze necesitatea

259

MIRCEA FLORIAN



principiilor cerute de silogism. Dialectica serveşte — argumentează Hamelin — la stabilirea principiilor numai indirect, adică prin procedeu] respingerii: dialectica ne arată unde nu trebuie să căutăm principiul dat Opinia probabilă nu poate înlocui intelectul intuitiv. Altminteri, dacă Aristotel ar fi profesat concepţia ce i-o atribuie Zeller, el ar fi ruinat distincţia iniţială dintre ştiinţă şi dialectică. Noi am arătat înainte că distincţia dintre ştiinţă şi dialectică, deşi reală, nu este absolută, altminteri dialectica nu ar fi de nici un ajutor ştiinţei, nici măcar indirect. Nu exista serviciu indirect fără serviciu direct.

O. Hamelin poate invoca, în favoarea tezei sale, un pasaj din Anali­tica primă I, 32, unde Aristotel recunoaşte necesitatea nu numai a silogismului, ci şi a intelectului intuitiv. „Necesarul este mai cuprinzător decât silogismul. în adevăr, orice silogism este necesar, dar nu tot ce este necesar este un silogism" (Analitica primă I, 32, 47 a). Am văzut că intelectul intuitiv este parazitul îndelungii cercetări empirice şi că el nu are alt rol decât de a consacra, printr-un act final, mai mult sau mai puţin arbitrar, munca inducţiei dialectice investigatoare, care a confruntat ca­zurile singulare şi a ajuns la o concluzie generală. Putem face acum un pas mai departe, spunând că silogismul (deducţia modernilor) este şi el un parazit al inducţiei. Deducţia scoate lucruri noi din zăcămintele de adevăruri descoperite de inducţie, care şi-a asumat rolul ingrat de a des­coperi principii şi de a le pune la dispoziţia „deducţiei". De aceea „de­ducţia" nu are dreptul de a privi de sus inducţia şi de a o degrada ca simplă probabilitate. Probabilitatea este riscul operei de descoperire şi de invenţie.

Ce semnificaţie are probabilitatea, caracterul endoxologic al in­ducţiei? într-o formulare modernă, ne vom întreba: care este fundamen­tul inducţiei? Aristotel nu şi-a pus întrebarea: care este fundamentul trecerii de la unele cazuri la toate cazurile, de la parte la tot, cum se justifică raţionamentul epagogic (inductiv), şi nu şi-a pus-o nimeni altul până la Mill care, precum constată Ed. Zeller, şi-a pus-o „insuficient şi contradictoriu"6. Logica modernă a dat două răspunsuri, care folosesc pentru fundarea inducţiei cele două aspecte, de o însemnătate inegală, ale cauzalităţii: cauza eficientă şi cauza finală. Teoria cea mai răspândită. aceea a lui John Stuart Mill, fundează inducţia pe principiul cauzalităţi1

6 E d. Z e 11 e r, Die Philosophie det Griechen in ihrergeschichtlichen Entwicklwg< II,2,ed. a 4-a, p. 245.

260

eficiente, pe determinism, pe uniformitatea şi universalitatea ordinii şi cursului naturii. Numai Jules Lachelier justifică inducţia prin cauzalitatea finală, prin ordinea produsă de activitatea spiritului universal.



Soluţia cea mai temeinică este sugerată de însăşi filozofia lui Aristotel. Aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, iar cursul naturii se des­făşoară uniform, numai dacă orice cauză este un factor general, o esenţă. Factorul universal acţionează constant. Inducţia tinde să descopere esenţa, adică factorul care lucrează totdeauna identic, potrivit naturii sale generale, indiferent de împrejurările în care lucrează, pactizând însă cu ele, când nu este împiedicat de a se manifesta. Esenţa generală, în măsura în care acţionează cauzal, legitimează trecerea de la parte la tot, de la unele cazuri la toate cazurile. Generalitatea obţinută prin inducţie concordă cu necesitatea raţională, fiindcă raţiunea se află în realitatea empirică şi o structurează. De aceea inducţia nu este, în sensul propriu al cuvântului, trecerea de la singular la general, ci este procedeul care ne face să descoperim legătura intimă dintre particular şi general, nu numai prin repetarea cazului singular, ci chiar printr-un singur caz crucial, prerogativ.

Ne putem înşela asupra esenţei, asupra factorului general activ în orice proces cauzal, dată fiind reţeaua complexă a faptelor concrete ce constituie realitatea, dar esenţa prezentă în toate cazurile singulare justifică investigarea legilor, a raporturilor „constante" dintre fapte. Dacă nu ar exista factori universali, o structură raţională, în lucrurile singulare, date percepţiei, existenţa legilor, a relaţiilor cauzale, a determinismului ar fi de neînţeles. De asemenea, dacă nu se iveşte nici o instanţă negativă, nici o obiecţie împotriva rezultatului obţinut de inducţie, aceasta poate fi considerată ca fundată. Aristotel recunoaşte fără ezitare rolul instanţei negative subliniat de Bacon în procesul inducţiei. „Dacă verificăm o propoziţie în multe cazuri, iar respondentul nu face nici o obiecţie, trebuie să-i pretindem să o admită. Căci, în dialectică, este valabilă premisa care s-a verificat în multe cazuri şi împotriva căreia nu s-a adus nici o obiecţie" (Topica VIII, 2. 157 b).

Metoda inductivă a dialecticii este clar propusă de Aristotel ca metodă de investigaţie a tuturor ştiinţelor naturii. „Care anume premise aparţin unei clase sau alteia nu este uşor de arătat prin simplă definiţie, ci trebuie să încercăm să le cunoaştem pe fiecare în parte pe calea inducţiei" (Topica I, 14, 105 b). „Cunoaşterea asemănărilor ne este de

261


MIRCEA FLORIAN

ajutor atât pentru dovezile inductive, cât şi pentru raţionamentele ipo_ tetice; de asemenea, ea ne ajută să formulăm definiţii. Ea ne este de ajutor pentru dovezile inductive, fiindcă noi urmărim să găsim generalul prin adunarea de cazuri individuale asemănătoare. Căci nu este uşor să facem inducţii fără să cunoaştem asemănările dintre cazurile indivi­duale" (Topica 1,18.108 b)7. Aristotel mânuieşte spontan inducţia cu o virtuozitate neîntrecută pentru vremea sa, cu toate scăderile şi lipsurile care decurgeau din stadiul înapoiat al mijloacelor reduse de investigaţie Analiza ştiinţifică a fenomenelor, descoperirea legilor naturii prin veri­ficarea ipotezelor sunt extrem de îngreuiate de lipsa unei baze solide de observaţie exactă şi sigură. Cât timp ştiinţele empirice nu au depăşit ni­velul în care ele se găseau în vremea lui Aristotel — şi această stare de lucruri a durat până în epoca modernă — metodologia ştiinţelor em­pirice nu putea ajunge la alte rezultate. Dacă ţinem seama de stadiul în care se afla ştiinţa pe atunci, trebuia sa înscriem printre meritele lui Aristotel că observaţiile sale sunt adunate masiv şi cu grijă; mai departe, că veridicitatea observaţiilor a fost examinată de aproape, deosebind cu stricteţe propriile observaţii de mărturiile străine. Unele observaţii care ne scandalizează prin superficialitatea lor au fost însuşite de la alţii; cunoaşterea de atunci a naturii nu i-a dat posibilitatea de a le considera ca false. Dacă astăzi găsim de neînţeles graba cu care grecii au construit, nu rareori, ipoteze şi teorii, a căror falsitate sărea în ochi şi putea fi uşor înlăturată, uităm prea degrabă în ce măsură le lipseau mijloacele de observaţie exactă şi cât de anevoioasă era orice experienţă exactă. Indicaţii de timp fără cronometre, comparaţii de temperatură fără ter­mometre, observaţii astronomice fără telescop, observaţii meteorologice fără barometru — acestea şi multe altele erau sarcinile naturalistului grec. Trebuie să apreciem munca lui Aristotel de a aduna faptele şi de a le explica după criteriul timpului său. „într-un cuvânt, el se dovedeşte nu numai un investigator neobosit al lucrurilor mari şi mici, cu o sete nepotolită de a şti, ci şi un observator plin de grijă şi circumspect" ■

Aşadar, dialectica nu este numai arta de a învinge pe adversar in dueluri verbale, arta de a susţine cu succes roiul de întrebător, atacator sau de respondent în apărare, ci este anticamera ştiinţei, o metodă de a

7 Compară cu Etica Nicomahică 1,7, la sfârşit, VI, 3 la sfârşit (Ed. Ştiinţifica, 198 , trad. StellaPetecel).

8Ed. Zeller,op.c/t.,p.248.

262


INTRODUCERE LA TOPICA

se mulţumi cu adevăruri probabile. Numai eristica şi sofistica sunt virtuozităţi de paradă, cultivarea discuţiei fie de dragul discuţiei, fie de dragul profiturilor băneşti. Sofistica autentică scapă poate săgeţilor, periculoase prin sarcasmul lor, ale lui Aristotel, dar sofistica degenerată a jongleriilor cu paradoxe merita să fie înfierată.

O artă atât de complexă, în care agerimea de gândire, acea „agchinoia", este apreciată de Aristotel şi în ştiinţa apodictică (Analitica secundai, 34), este în bună parte debitoare calităţilor şi dispoziţiilor per­sonale. Aristotel nu admite idei înnăscute, dar concede o „dispoziţie naturală" de a scoate adevărul, fie şi probabil, din cântărirea consecin­ţelor a două teze opuse. „De altminteri, nu este un instrument neînsem­nat, pentru cunoaştere şi pentru prudenţă, în sens filozofic, de a putea îmbrăţişa şi de a fi îmbrăţişat consecinţele a două ipoteze contrarii, căci atunci nu mai rămâne de făcut nimic altceva decât de a alege pe una sau pe alta. Pentru o asemenea treabă este necesară o bună dispoziţie naturală, iar această dispoziţie naturală este tocmai aceea care ne face în stare să alegem adevărul şi să evităm falsul. Tocmai aceasta este arta oamenilor bine înzestraţi. Căci acei care simt o justă atracţie şi o justă repulsie faţă de ceea ce li se propune ştiu bine să aleagă tot ceea ce este mai bun" (Topica VIII, 14,163 b).

B. CONŢINUTUL TOPICII (PE CĂRŢI ŞI CAPITOLE)

Cartea I (18 capitole).

Introducere în tratat

Capitolul 1 începe prin a defini scopul tratatului: a descoperi 'metoda de a raţiona în domeniul probabilului, fără a se contrazice, printr-o discuţie sau controversă în jurul unei probleme sau teze. ■^Controversa presupune doi interlocutori, dintre care unul,întrebătorul, e rolul de a interoga şi de a ataca, iar celălalt, respondentul, are rolul de a răspunde şi de a apăra teza, evitând contradicţia. Controversa 'constituie dialectica. Partea cea mai mare a capitolului cercetează felurile

263


MIRCEA FLORIAN

de raţionament, pentru a statornici locul raţionamentului dialecti Raţionamentul poate fi sau: a) apodictic, sau b) dialectic, sau c) eristic Sofismul nu este un raţionament fiindcă nu respectă regulile formale al raţionamentului. Raţionamentul dialectic este probabil. Probabila est propoziţia primită sau de toţi sau de majoritate sau de cei înţelepţi, iar dintre înţelepţi, sau de toţi, sau de majoritate sau de cei mai de seamă Raţionamentul eristic nu este probabil, ci pare a fi probabil. Aristotel vorbeşte şi de paralogisme, care sunt propoziţiile false din ştiinţele speciale. Paralogismele pretind să fie apodictice, dar ele nu sunt nici măcar probabile, ci false. Sofismele nu sunt raţionamente apodictice probabile sau false, ci nu sunt raţionamente. Adeseori, Aristotel întrebuinţează în Respingerile sofistice termenul de paralogism în loc de sofism.

Capitolul 2 abordează o temă deosebit de importantă pe care a expus-o abia către sfârşitul părţii dinainte, fiindcă prin conţinutul ei pre­supune cunoaşterea altor noţiuni capitale ale Topicii: care este utilitatea dialecticii? Trei sunt foloasele dialecticii: a) este un exerciţiu intelectual necesar vieţii şi teoriei; b) este un examen critic, un control al opiniilor printr-un schimb întâmplător de idei; c) este o metodă necesară ştiinţelor din două puncte de vedere: 1) cercetează soluţiile contrare şi dificile, aporiile, ale diferitelor probleme, pentru a scoate la lumină adevărul; 2) ajută la descoperirea principiilor ştiinţifice în sine nedemonstrabile, deşi sunt temeiul nemijlocit al demonstraţiilor. Aristotel ţine să se ştie că descoperirea principiilor este sarcina superioară a dialecticii.

Capitolul 3 constată pe scurt că dialectica poate fi însuşită, ca şi retorica, medicina şi celelalte arte. Nu se poate cere dialecticii să-şi atingă scopurile ei întotdeauna, fără greş, după cum nu se poate pretinde acest lucru nici celorlalte arte. Nici o artă nu este perfectă în aplicaţiile ei. Esenţial este să ne însuşim metoda în toate amănuntele ei.

Capitolul 4 cercetează elementele metodei dialectice; ele nu se deosebesc principial de elementele oricărui raţionament. Dialectica pr£" supune, ca orice raţionament, premise. Specific dialecticii este felul premisei: aceasta este o întrebare sub forma de alternativă contradictorie-Respondentul alege o alternativă şi o apără; cel care a pus întrebare atacă alegerea. Se constituie astfel ca temă a controversei o problem -o teză. Esenţial este conţinutul problemei, fiindcă el exprimă partea c mai mare a Topicii. Conţinutul sunt cele patru noţiuni dialectice sa

264


INTRODUCERE LA TOPICA

predicabilii: a) genul, apoi propriul, divizat ceva mai jos în: b) propriul în sens limitat şi c) definiţie, în sfârşit, d) accidentul. Predicabilii sunt deosebiţi de categorii (predicamente). Dialectica nu se ocupă de subiecte, ci de predicate, de forma lor cea mai generală. „Diferenţa" face parte din gen, deci nu este tratată ca un predicabil de sine stătător.

Capitolul 5 adânceşte cei patru predicabili, principalul obiect al Topicii. Definiţia, care este un fel de propriu — ceea ce arată însemnătatea acordată de Aristotel noţiunii de propriu, devenită pentru noi străină — exprimă esenţa unui subiect; propriul ca atare, fără a exprima esenţa, este un caracter care aparţine numai subiectului dat. Definiţia şi propriul au în comun că sunt reciprocabili cu subiectul, că acoperă pe deplin subiectul, chiar dacă ele întrebuinţează mai multe cuvinte pentru a exprima subiectul definit sau caracterizat, în genere redat printr-un singur nume. Genul exprimă esenţa mai multor lucruri care se deosebesc în specia lor, datorită diferenţei. Diferenţa face ca genul să se subdividă în specii. Genul nu este reciprocabil cu subiectul dat în specia lui, fiindcă el depăşeşte în sfera sa specia dată, cuprinzând cel puţin două specii. Totuşi, genul şi diferenţa specifică aparţin esenţei lucrului, definiţiei lui. în schimb, accidentul nu ţine de esenţa lucrului, nu este parte integrantă din definiţie, de aceea el poate să aparţină şi să nu aparţină unui lucru. Deci accidentul se opune celorlalţi trei predicabili: el nu este nici definiţie, nici propriu, nici gen. Accidentul poate deveni un propriu temporar, relativ, niciodată absolut.

Capitolul 6 face o observaţie importantă pentru desfăşurarea Topicii. Definiţia este principalul predicabil. Vom vedea că ea este cel mai greu de stabilit şi cel mai uşor de respins, deci este cea mai vulne­rabilă (cartea a Vil-a, 5). Totuşi, ceilalţi termeni predicabili sau sunt legaţi de definiţie, de esenţă (propriul şi genul) sau se opun esenţei, definiţiei (accidentul).


Yüklə 3,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   68




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin