Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
In al treilea rând599, la respingerea tezei, trebuie să vedem dacă, in realitate, propriul nu este propriul lucrului căruia îi este în chip egal propriu. In acest caz, el nu va fi propriul nici al lucrului căruia îi este propriu în chip egal. în schimb, dacă el va fi propriul celui dintâi lucru, cercetează acum al doilea caz: două atribute pentru un singur subiect. 5 Se subînţelege: „ca şi altceva". In sfârşit, se cercetează al treilea caz: două subiecte pentru un singur atribut, 6 exemP'u. caracterul de a arde este propriu şi flăcării şi cărbunelui. 441
ARISTOTEL nu va fi însă propriul celuilalt. Aşa, de exemplu, caracterul de a arde este propriul în chip egal şi al flăcării şi al cărbunelui. Dar daca caracterul de a arde nu este propriul flăcării, nu va fi propriul nici al cărbunelui. Dimpotrivă, dacă este un propriu al flăcării, nu va fi propriul cărbunelui. — La stabilirea tezei, acest loc comun nu găseşte aplicaţie6** Locul comun scos din lucrurile asemănătoare se deosebeşte de ace] care este scos din atributele care aparţin în chip egal unui lucru, fiindcă primul este garantat prin analogie, fără a ţine seama de atributele subiectului, în timp ce al doilea ţine seama comparativ dacă un atribut aparţine lucrului601. Pe urmă, la respingerea tezei, trebuie să avem în vedere dacă întrebătorul, formulând ceva ca un propriu potenţial al unui lucru, a formulat acest propriu potenţial ca valabil şi pentru neexistenţa, deşi acel potenţial nu poate aparţine neexistenţei. în acest caz, pretinsul propriu nu este propriul adevărat602. Bunăoară, spunând că propriul aerului este caracterul de a fi respirabil, am formulat, pe de o parte, un propriu potenţial (căci respirabil este ceea ce poate fi respirat), iar, pe de altă parte, a fost formulat şi pentru neexistenţa, căci aerul poate exista şi dacă nu există nici un animal înzestrat de la natură să respire, şi atunci, 600 Nu se aplică, fiindcă un atribut nu poate fi propriul mai multor lucruri. 601 în acest pasaj final, Aristotel confundă două locuri comune. Primul se referă ia „lucrurile asemănătoare" (vezi în această carte, cap. 7, 1.36 b - 137 a), la care se constată proporţia (analogia) asemănătoare sau egală (ouoi'wc) fără a se interesa de atributele subiectelor; cel de-al doilea (vezi aceeaşi carte, cap. 8, 138 a - 138 b) se interesează 602 Argumentare subtilă. Aerul are ca propriu virtual: a fi respirabil numai daca există animale ce respiră; dacă nu există animale (neexistenţa), propriul virtual nu mai este valabil. Aerul este înaintea animalelor; numai prin animale el devine „respirabil Teoria pare împrumutată de la Anaximene şi de la urmaşul său, Diogene din Apolonia.
442
nici un animal, nu este posibil ca aerul să fie respirat. Prin """nu va mai fi propriul aerului caracterul de a fi respirat, ori de U- 'nu va mai exista un animal capabil de a-1 respira. Deci caracterul jfa fi respirabil nu va mai fi propriul aerului603. Pentru a stabili teza, trebuie să luăm seama dacă, formulând
nriul potenţial, am formulat propriul fie în raport cu o existenţă, fie raport cu o neexistenţă, în eventualitatea că potenţialul poate să
aparţină unei neexistenţe. în acest caz, ceea ce a fost formulat ca nefiind un propriu va fi un propriu. Aşa, de exemplu, dacă formulăm ca propriul
existentei caracterul de a fi pasivă sau activă, formulăm un propriu potenţial, dar în raport cu o existenţă. Căci, câtă vreme o existenţă este
reală ea are capacitatea de a fi afectată şi de a afecta, aşa încât trebuie să fie propriul existenţei capacitatea de a fi afectată şi de a afecta.
După aceea, la respingerea tezei, trebuie să observăm dacă propriul a fost exprimat printr-un superlativ. în acest caz, ceea ce a fost formulat ca propriu nu va fi propriu604. Căci, dacă propriul a fost formulat în acest fel, se poate întâmpla ca numele să nu fie valabil acolo unde este valabilă noţiunea. în adevăr, lucrul fiind distrus, noţiunea propriului poate să subziste, fiindcă ea aparţine la superlativ unora din lucrurile ce sunt. Aşa, de exemplu, dacă am formulat ca propriul focului caracterul de a fi corpul cel mai uşor; şi dacă focul dispare, va rămâne totuşi printre corpuri unul care va fi cel mai uşor, aşa încât focul nu posedă ca propriu caracterul de a fi corpul cel mai uşor. La stabilirea tezei, trebuie să luăm seama ca propriul să nu fie formulat la superlativ. în acest caz, el va fi formulat exact, sub acest raport. Aşa, bunăoară, dacă s-a formulat ca propriul omului caracterul de a fi un animal blând, propriul n-a fost formulat la superlativ, şi de aceea el a fost formulat exact, sub acest raport.
sunt animale. La drept vorbind, aerul păstrează posibilitatea de a fi respirat, chiar dacă nu nimale. Această posibilitate nu poate fi răpită aerului prin lipsa animalelor care
604 XT__i ] respiră.
Noul loc comun, privitor Ia propriul superlativ sau „hiperbolic", nu garantează iul. Superlativul nu poate fi propriul vreunui lucru, căci, o dată disp «oui loc comun, privitor Ia propriul superlativ sau „hiperbolic", nu garantează jopnul. Superlativul nu poate fi propriul vreunui lucru, căci, o dată dispărut lucrul, luc r,aUVUl trece asuPra altuia. Numele şi noţiunea corespunzătoare rămân când se distruge
443
1
Cercetarea definiţiilor605 cuprinde cinci părţi606. Vom arăta: sau că nu este în genere adevărat că lucrul care primeşte numele primeşte şi definiţia lui (căci, de exemplu, definiţia omului trebuie să fie valabilă despre orice om)607, sau că, deşi lucrul are genul său, el nu a fost înscris
605 „Definiţia", al patrulea predicabil, deşi la început este citat al doilea, este cercetat cel din urmă în această carte şi într-o parte din cartea următore. 606 Cele cinci părţi sunt regulile definiţiei, care sunt cercetate aici în latura negativă, a defectelor sau nerespectării lor. O operă, cum este Topica, scrisă pentru a deprinde cu contraargumentarea, aşază înainte deficienţele definiţiei.
607 Prima regulă cere ca definiţia să fie valabilă pentru toate lucrurile care sunt numite la fel. Se poate însă întâmpla ca definiţia să nu fie valabilă pentru toate lucrurile care primesc acelaşi nume. Aristotel redă tocmai această scădere, pentru a exprima prima regulă: nu putem aplica cu adevărat definiţia la orice lucru care primeşte numele. Ne vom conduce, în aplicarea definiţiei, după natura lucrurilor, nu după nume. Logica trebuie sa controleze limbajul. 444
TOPICA VI, 1, 139 a, b tot cazul nu în genul său propriu (căci, la definire, e în să aşezăm lucrul sub genul său şi să adăugăm diferenţele, e tr-o definiţie genul redă în primul rând esenţa definitului)608; noţiunea definitorie nu este proprie numai definitului (căci definiţia trebuie să fie proprie definitului, după cum s-a spus)W)y; sau ca, ■ au îndeplinit toate condiţiile arătate, nu s-a dat definiţia, fiindcă nu s-a exprimat esenţa lucrului610. în sfârşit, pe lângă aceste defecte, ne amâne să observăm dacă, în ciuda definiţiei date, definiţia este imperfectă611. Dacă, acum, noţiunea nu este adevărată despre lucrul care a primit numele612, trebuie să întreprindem cercetarea după locurile comune ale accidentului613. Căci întreaga cercetare de acolo porneşte, ca şi aici, de la întrebarea: este enunţare adevărată sau nu este adevărată. Dacă, în discuţie, dovedim că accidentul aparţine lucrului, atunci spunem că este adevărat, iar dacă dovedim că nu-i aparţine, atunci spunem că nu este adevărat. Dacă, apoi, lucrul nu a fost aşezat sub genul potrivit sau dacă noţiunea definitorie nu este adecvată definitului, trebuie să recurgem la locurile comune ale genului şi propriului614. 608 A doua regulă cere să indicăm în definiţie în primul rând genul corespunzător al lucrului de definit. Aristotel atrage atenţia asupra indicării greşite a genului. El mai vorbeşte şi de „diferenţe" care vor constitui specia, deci de „diferenţa specifică". Deci Aristotel nu cercetează explicit specia, după gen, deşi ea este subînţeleasă şi în regulile următoare A treia regulă este că definiţia trebuie să convină numai definitului, nu şi altor lucruri. In formularea regulii se cuprinde şi expresia „trebuie să fie proprie". Definiţia, la început, este o formă a propriului, căci propriul este ceea ce convine numai unei anumite grape de lucruri. A patra regulă cere ca definiţia să exprime esenţa (ouoia) definitului. în esenţă se cuprinde în primul rând genul, în al doilea rând, specia. Din definiţie vom exclude atributele accidentale. A cincea regulă se raportă la exprimarea justă a cerinţelor de mai sus, deci la torma verbală a definiţiei. 612
Se ocupă de primul viciu sau defect al definiţiei. Locurile comune cercetate în primul rând, pe larg, în cărţile II şi III. „Lucrul ^ a primit numele" este lucrul de definit ocupă de viciile 2 şi 3, adică de cele două reguli următoare. Definiţia va 1 aici de 'ocurile comune ale genului (cartea a IV-a) şi propriului (cartea a V-a). gem acum de ce definiţia este cercetată după cele trei predicabile. 139 b
445 ARISTOTEL Ne rămâne să expunem cum trebuie să răspundem la întrebarea dacă nu s-a definit lucrul sau dacă definiţia lui nu este corectă615. Trebuie să cercetăm mai întâi dacă definiţia nu este corectă, căci este mai uşor, în orice, să facem ceva decât să facem bine. Evident că eroarea este mai frecventă în a doua situaţie, fiindcă este mai grea. De aceea, atacul va fi mai uşor asupra acestui punct decât asupra celuilalt. Definiţia incorectă are loc în două feluri: întâi, dacă întrebuinţăm expresii neclare (căci, în definiţie, trebuie să întrebuinţăm expresii cât mai clare cu putinţă, întrucât definiţia este dată pentru cunoaşterea lucrului); al doilea, dacă întrebuinţăm mai multe cuvinte decât este necesar, căci tot ceea ce se adaugă definiţiei este de prisos616. Fiecare din aceste aspecte se subdivide în mai multe părţi. Aceeaşi obscuritate ne pândeşte dacă definitul are mai multe sensuri şi dacă a fost definit fără să ţinem seama de aceste deosebiri618, în acest caz nu ştim dacă definiţia se referă la un sens sau altul, şi arunci 615 în sfârşit, se ajunge la ultimele vicii (4 şi 5) ale definiţiei. Aristotel se ocupă îndeosebi de viciul al cincilea, de forma incorectă, căci viciul al patrulea, nedefinirea lucrului însuşi, a esenţei, este înlăturat de aplicarea justă a regulilor. De altminteri, asupra celui de-al patrulea viciu se va reveni mai târziu. 616 Un prim viciu formal este neclaritatea expresiilor; al doilea este abundenţa definiţiei. Fiecare din aceste defecte formale se subdivide, cum se va arăta în cele doua capitole următoare (2 şi 3). 617 O primă cauză a obscurităţii este întrebuinţarea în definiţie a unor termeni omonimi, adică cu mai multe sensuri, fără a preciza care din sensuri este aplicat în acest caz- 618 Echivocul poate fi prezent şi în definit, în lucrul ce urmează să-şi primească definiţia. 446
TOPICA VI, 2, 139 b, 140 a biecta, ca o şicană, că expresia definitorie nu se potriveşte ^° definitul. O asemenea obiecţie sofistică găseşte aplicaţie mai cu in „ . omonimia este ascunsă celui ce defineşte. De asemenea, - CS h"t rul poate să distingă el însuşi diferitele sensuri ale termenului * definiţie si să argumenteze împotriva fiecăruia. Căci, dacă expresia torie nu corespunde nici unuia din sensuri, este evident că subiectul în discuţie nu poate fi definit corect. Un alt loc comun este de a observa dacă întrebătorul a vorbit în taforc de exemplu, dacă a definit ştiinţa ca ceva de nezdruncinat, nământul — ca hrănitorul, iar stăpânirea de sine — ca armonie619. Orice metaforă este obscură. Cine întrebuinţează metafora poate fi şicanat sofistic, ca şi cum ar fi vorbit în sens propriu620. în acest caz, definiţia dată nu mai este potrivită definitului, ca, de exemplu, aceea dată stăpânirii de sine ca armonie. Armonia este potrivită numai sunetelor. Mai departe, dacă armonia ar fi genul stăpânirii de sine, ar trebui ca acelaşi lucru să fie în două genuri, din care nici unul nu cuprinde pe celălalt. Căci armonia nu cuprinde virtutea, şi virtutea nu cuprinde armonia621. De asemenea, trebuie să luăm seama daca s-au întrebuinţat termeni neobişnuiţi; aşa, de exemplu, când Platon vorbeşte despre ochi ca „umbrit de sprâncene", despre păianjen ca „acel a cărui muşcătură face să putrezească"622, despre măduvă că este „produsă de oase"623. Orice cuvânt neobişnuit este obscur. Unele expresii nu sunt întrebuinţate nici omonim, nici metaforic, dar nici în sens propriu; de exemplu, când se spune despre lege că este măsura sau imaginea lucrurilor drepte de la natură624. Toate aceste expresii sunt mai rele decât metafora. Cel puţin metafora face mai cunoscut, în oarecare privinţă, lucrul explicat, cu ajutorul asemănării Definiţiile par a fi platonice. Aristotel este adversarul întrebuinţării metaforei în proza ştiinţifică. Dacă stăpânirea de sine este şi virtute şi armonie, ea aparţine la două genuri e nu^se subordonează unul altuia, ceea ce este nelogic. mrs • Exista în Grecia un păianjen, numit 624 o0 operele lui făt™ transmise nouă nu se găsesc aceste definiţii, metafn '1 această defîniţie pare că vizează pe Platon, care cultiva stilul înflorit de We sau de expresii neobişnuite. 140 a 447
ARISTOTEL descoperite, căci ori de câte ori ne servim de metaforă, o facem totdeauna pe temeiul unei asemănări. Dimpotrivă, cealaltă formă de expresie nu ne face mai cunoscut nimic, fiindcă nu găsim o asemănare pe temeiul căreia legea ar putea să fie măsură sau imagine, nici nu se obişnuieşte să se vorbească aşa despre lege. Aşadar, dacă admitem că legea este o măsură sau o imagine, spunem un neadevăr. Căci imaginea este ceva a cărei origine stă în imitaţie, ceea ce nu se potriveşte la lege Iar dacă nu luăm expresia în sens propriu, este evident că am vorbit obscur şi că am întrebuinţat o expresie mai rea decât orice metaforă. Mai trebuie să luăm seama dacă definiţia contrarului definiţiei date este şi ea clară, căci definiţiile bine formulate explică deopotrivă si contrarele lor. în sfârşit, trebuie să luăm seama dacă definiţia, luată în sine, nu arată clar ceea ce este definit, ci dacă, întocmai ca la tablourile vechilor pictori, este imposibil de a cunoaşte obiectul reprezentat, atunci când nu stă scris dedesubt despre ce este vorba. Dacă, aşadar, definiţia nu este clară, trebuie să recurgem la procedee de felul celor arătate mai înainte. Dacă, pe de altă parte, definiţia conţine cuvinte de prisos625, trebuie să cercetăm întâi dacă nu ne-am folosit de un termen care aparţine tuturor lucrurilor, şi anume sau tututor lucrurilor în genere sau tuturor lucrurilor care aparţin aceluiaşi gen cu definitul. în acest caz, cu necesitate, definiţia conţine mai mult decât este nevoie. în adevăr, genul trebuie să despartă lucrul definit de celelalte genuri, iar diferenţa să despartă lucrul de celelalte lucruri care cad sub acelaşi gen626. Dar un atribut care aparţine tuturor lucrurilor nu desparte un anumit lucru de 625 Definiţia este abundentă sau pletorică dacă este prea întinsă faţă de definit- In capitolul precedent s-a vorbit de o primă eroare în definiţie: obscuritatea expresiei: în aces capitol se cercetează a doua eroare: definiţia este prea largă, cuprinde deci expresii oe prisos, de umplutură. 626 Stă în natura definiţiei de a separa, de a circumscrie, atât prin gen cât şi Pfin diferenţa specifică. 448
TOPICA VI, 3, 140 a, b lt lucru, iar atributul care aparţine tuturor lucrurilor care cad nici un ^ dept n anumit lucru de celelalte lucruri care cad a urmare, un astfel de adaos este de prisos. lt lucru, nici un ^ desparte un anumit lucru de celelalte lucruri care cad sub ace a, p^ urmare, un astfel de adaos este de prisos, sub aCpea^semenea> trebuie să luăm seama dacă atributul adăugat este, dr pt propriu obiectului de definit, dar, dacă îl eliminăm, restul îfefiniţiei nu rămâne mai puţin propriu şi nu exprimă mai puţin esenţa i -627 Astfel, în definiţia omului, este de prisos adaosul: „capabil uc -mj învăţătură". Căci, dacă eliminăm acest adaos, restul definiţiei rămâne propriul omului şi redă esenţa sa. Pe scurt, este de prisos tot ceea fiind eliminat, permite, totuşi, restului de a exprima clar definitul. A a este de exemplu, şi definiţia sufletului, daca se spune că sufletul este un număr care se mişcă de la sine"628. Căci ceea ce se mişcă de la sine este tocmai sufletul, cum 1-a definit Platon. Dar poate că termenul întrebuinţat exprimă, ce e drept, un atribut propriu subiectului, dar nu explică esenţa acestuia, dacă eliminăm cuvântul de „număr"629. Este greu să arătăm clar care din aceste două definiţii630 valorează în realitate, în orice caz, trebuie să aplicăm acest loc comun în măsura în care el este de folos în discuţie631. Aşa, de exemplu, să luăm definiţia flegmei: „prima umiditate nemistuită provenită din hrană"632. Dar ceea ce este prim este unic, nu multiplu, de aceea termenul „nemistuită" este de prisos, deoarece şi fără el restul definiţiei rămâne propriul subiectului. Căci nu se poate ca totodată flegma şi încă altceva provenind din hrană să fie primele. Sau poate că flegma nu este, în chip absolut, ceea ce provine mai întâi din hrană, ci ceea ce provine mai întâi din ceea ce nu este mistuit? în acest caz, adaosul „nemistuit" nu trebuie să lipsească. Căci, fără adaos, definiţia nu este adevărată, deoarece flegma nu este prima din toate produsele în genere ale hranei633. Aceasta este propriu-zis definiţia cu vorbe de umplutură, abundentă. Definiţia dată de platonicul Xenocrate, definiţie adeseori atacată de Aristotel. altminteri prieten al acelui conşcolar în Academie. Dacă definim sufletul „ceea ce se mişcă de la sine", eliminând termenul de „număr", poate că dăm numai un atribut al sufletului, nu însăşi esenţa lui. Aristotel discută pe larg ^definiţia sufletului ca automotor în Despre suflet, cap. 3, 406 a, b, 407 a. Cele două definiţii: „sufletul este un număr automotor" si „sufletul este automotor". In întrebuinţarea definiţiei, toată grija este ca definiţia dată să servească discuţiei ------»x^u w\_iiniLiti, luaid guja caic Cd uci ■ ea «Uu fie întoarsă împotriva celui ce a formulat-o. 633 Definiîia aceasta aparţine şcolii hipocratice. din alt U' comun arată când discuţia cere ca definiţia să recurgă la termeni, care, Punct de vedere, mai general, par a fi abundenţi. 140 b 449
ARiSTOTEL Mai departe, trebuie să luăm seama dacă vreuna din notele definiţiei nu aparţine tuturor lucrurilor cuprinse sub aceeaşi specie634 O astfel de definiţie este mai rea decât aceea care ia un atribut aplicabil la toate lucrurile. în adevăr, în cazul de mai sus635, dacă restul definiţiei este propriu subiectului, întreaga definiţie este şi ea proprie. Căci, în felul acesta, dacă se adaugă propriului ceva adevărat, oricare ar fj întreaga definiţie devine de asemenea proprie subiectului. Dimpotrivă dacă vreo notă a definiţiei nu aparţine tuturor lucrurilor cuprinse sub aceeaşi specie636, nu este posibil ca întreaga definiţie să fie proprie subiectului definit. Căci ea nu mai este convertibilă cu subiectul637. Să luăm, de exemplu, definiţia: „animal pedestru cu două picioare, înalt de patru coţi". Ea nu este convertibilă cu definitul ei, adică cu omul, fiindcă atributul „înalt de patru coţi" nu aparţine tuturor fiinţelor cuprinse sub aceeaşi specie. Mai departe, trebuie să luăm seama dacă nu s-a repetat acelaşi lucru638; de exemplu, dacă nu s-a spus: „pofta este dorinţa după tot ce este plăcut". Căci orice poftă se îndreaptă spre tot ce este plăcut, aşa încât ceea ce este identic cu pofta se va îndrepta spre ceea ce este plăcut. Astfel ajungem la această definiţie a poftei: „dorinţa după ceea ce este plăcut în plăcere". în adevăr, nu este nici o deosebire dacă spunem „poftă" şi „dorinţă după ceea ce este plăcut", căci fiecare din aceşti termeni semnifică „ceea ce produce plăcere". S-ar putea să fie adevărat că nu este aici nimic absurd. Dacă „omul este un biped", tot ceea ce este identic cu omul va fi de asemenea biped. Dar tocmai „animal pedestru cu două picioare" este identic cu „omul". Prin urmare, „animal pedestru cu două picioare" este şi „biped". Din aceasta nu rezultă nici o absurditate. Căci „biped" (cu două picioare) nu este atribuit „animalului pedestru" (în acest caz, „biped" ar fi atribuit de 634 Este de prisos acea parte clin definiţie cate nu se aplică tuturor cazurilor cuprinse în definit. 635 în cazul definiţiei sufletului sau al definiţiei flegmei. 636 Specia care este definită. 637 Orice definiţie este convertibilă cu definitul. Convertibilitatea este posibila şi la o definiţie abundentă, dacă adaosul este şi ei propriu speciei, adică tuturor lucrurilorce cad în sfera ei. Dacă nu este propriu speciei, convertibilitatea nu este posibilă, şi <■*" definiţia este defectuoasă. Sfera definiţiei trebuie să se acopere cu sfera definitului 638 Aristotel se ocupă de definiţia tautologică. 450 TOPICA VI, 3, 140 b, 141 a două ori „ani două ----—------ lului pedestru"), ci este atribuit „animalului pedestru cu ^ înc3i „biped" este întrebuinţat ca atribut numai o 141 a ]ucmrile în eXemplul „poftei". Nota definitorie „ceea iăcut" este enunţată nu despre dorinţă, ci despre întreaga expre-06 639 -a încât enunţarea se face numai o dată. Absurditatea nu stă în S Ide a repeta acelaşi cuvânt, ci în faptul de a enunţa despre acelaşi ap. (de doug ori acelaşi atribut; ca, de exemplu, în definiţia dată de Xenocrate prudenţei: facultatea de a defini şi de a o teoretiza640. Căci, ■ defineşte totodată teoretizează, aşa încât adaosul „şi teoretizează" netă acelaşi lucru. Săvârşim aceeaşi eroare dacă spunem că „răcirea este privaţia de căldură naturală". în adevăr, orice privaţie lipseşte ceva de ceea ce posedă de la natură, şi de aceea adaosul „de la natură" este de prisos. Este destul de a spune „privaţia de căldură", deoarece termenul „privaţie" ne arată că este vorba de ceva natural. Pe de altă parte, trebuie să luăm seama dacă s-a adăugat termenului universal unul particular; de exemplu, dacă echitatea este definită „o atitudine îngăduitoare în chestii utile şi drepte". Căci ceea ce este drept este ceva util, aşa încât este cuprins în util; de aceea cuvântul „drept" este de prisos. O dată cu termenul universal am exprimat şi pe cel particular641. Acelaşi lucru se întâmplă dacă definim medicina ca ştiinţă a ceea ce este sănătos pentru animal şi om, sau legea drept ceea ce este de la natură frumos642 şi drept. Căci „a fi drept" este un fel de „a fi frumos", aşa încât nu am făcut altceva decât să repetăm acelaşi cuvânt. Riguros vorbind, orice definiţie este în fond tautologică, fiindcă ea exprimă plicit ceea ce în definit este implicit. în noţiunea de „om" se cuprinde, implicit, „biped" Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|