Autoportret cu palimpsest

ÎN DEŞERT

De câte ori am febră şi îmi e rău, sau mi-e foarte frig, sau foarte cald, îmi vine în minte o amintire veche de mai mulţi ani, din Egipt. Este amintirea uneia dintre cele mai stranii zile pe care le-am trăit şi, poate, tocmai de aceea, urmele ei în conştiinţa mea au rămas distincte şi pline de semnificaţii complicate, chiar dacă tulburi şi redundante.

E vorba de ziua în care trebuia să vedem mormintele din Sakkarah şi, oricât de bolnavă aş fi fost, nimic nu putea fi amânat, nici ocazia maşinii care avea să ne ducă în deşert, nici faptul că a doua zi urma să părăsim Cairo. Aveam, evident, febră mare, dar fără termometru nu ştiam cât de mare, în schimb deşertul avea temperatura cunoscută: 45°. Aerul aproape lichefiat de caniculă şi praful depus ca nişte nămeţi pe marginea drumului se stârneau la apropierea maşinii şi făceau valuri, lăsând urme lipicioase pe parbriz. Nu mă puteam împiedica să gândesc că praful acela, mai abundent şi mai omniprezent decât în orice altă parte a pământului, nu era altceva decât reziduul civilizaţiilor măcinate mărunt, pulverizate cu minuţie, iar această idee adăuga o notă delirantă peisajului.
Am ieşit din oraş pe lângă piramide şi - aşa cum se întâmplase şi cu o zi, şi cu două zile înainte - vârful lor dezvelit de după acoperişuri şi stâlpi de telegraf, a acţionat asupra mea cu violenţă, dezamăgindu-mă, revoltându-mă, făcându-mă să mă îndoiesc din nou - deşi intrasem deja în măruntaiele lor pustii, de piatră - că ele erau cele pe care le visasem şi le aşteptasem ani şi ani. După ce le-am depăşit - şi privite din spate se vedeau la fel de neverosimil îngrămădite în priveliştea oraşului - am apucat-o de-a lungul unor canale, a căror apă stătută era, evident, şi unica sursă de băut, şi colectorul satelor de colibe înşirate pe malurile rău-mirositoare. De fapt, colibă e impropriu spus, pentru că nu era vorba de case, ci de îngrădituri de lut întărit la soare, fără acoperiş, peste care erau aruncate uneori - pentru a accentua iluzia răcorii - frunze de palmier mineralizate de arşiţă, bucăţi de tablă, fragmente de lăzi, gunoaie. Dar peste puţin timp n-a mai fost decât deşertul - din coşmarul căruia satele pierdute în nisip erau poate numai o mică, trecătoare parte - deşertul vălurit ca de febră, pe care şoseaua îl făcea parcă şi mai înspăimântător.
Printre dunele galbene, intrări discrete, ca de modeste gârliciuri, coborau spre extraordinarele morminte pictate (mastaba).
Ca să intri, însă, trebuia mai întâi să treci de haita de câini apocaliptici, slabi şi halucinanţi, trăind din pomenile turiştilor şi vânând umbra maşinilor, câinii aceia care, în starea mea de nesiguranţă aproape onirică, mă înspăimântau ca nişte duhuri dezlănţuite ale pustiului. Ca să intri trebuia apoi să treci de năvala, nu mai puţin înspăimântătoare, a ghizilor flămânzi care se voiau angajaţi, flagelându-te în egală măsură cu mila pe care ţi-o trezeau şi cu ferocitatea insistenţelor. Am sfârşit, bineînţeles, prin a cădea victime unuia dintre ei, din fericire un om deştept, deşi probabil simplu felah (dintr-unul din satele de pe drum?), vorbitor al unei engleze de neperceput, pe care reuşea totuşi să ne facă s-o înţelegem, repetând fiecare lucru de câteva ori, cu intonaţii şi gesturi diferite. De fapt nu aveam nevoie de el pentru explicaţii, ci pentru a ne conduce prin nenumăratele încăperi subterane, cu pereţi acoperiţi de basoreliefuri în care se povesteşte fără vorbe totul, toată viaţa, toată istoria, toată ştiinţa, toată credinţa poporului din urmă cu trei sau patru mii de ani. Văzusem multe reproduceri de artă egipteană, ştiam că ele sunt scoase, majoritatea, din morminte, dar niciodată nu îmi închipuisem că un mormânt poate conţine nu numai atâta artă, dar şi atâta viaţă, atâtea informaţii asupra traiului celor ce se înmormântau în el: scene de vânătoare, de pescuit, de creştere şi sacrificare a animalelor, de dans, de cult, de petrecere; iubiri, războaie, păsări şi peşti, arme şi instrumente muzicale, unelte, veşminte, podoabe, zei, preoţi, regi, regine, sclavi, sclave; tot ce, la un loc, poate da măsura unui mod de viaţă era însemnat cu nesfârşită eleganţă şi concizie, lapidar şi exhaustiv, pe pereţii de piatră gălbuie care mai păstrau urme de vopsea roşie, ca sângele vechi.
Când am ieşit din nou în deşert, ziua era mai fierbinte încă, după frigul subpământean, dar frisoane ciudate de admiraţie şi uimire, de spaimă şi tristeţe mă curentau, în timp ce nisipul galben-cenuşiu, lucios şi parcă umed de căldură, continua să se modeleze sub ochii mei în prelungirea scenelor de dincolo de viaţă. Regi şi sclavi, preoţi şi animale sacre, instrumente misterioase se desenau în jurul meu şi mă cuprindeau în hora lor eternă, de neînfrânt.
După frumuseţea şi civilizaţia lor, pereţii colibelor imunde, îngropate sub frunze şi gunoaie - printre care treceam din nou, ca printr-un vis urât al morţii fără speranţă - păreau să existe numai într-un imemorabil şi amorf trecut. Viaţa ne vorbea despre moarte, aşa cum moartea ne cucerise cu gândurile ei despre viaţă, prezentul nu era decât trecutul unui trecut pe care nu-l mai putea spera nici în cel mai depărtat viitor, în timp ce febra frunţii mele aprinse şi febra istoriei dezlănţuite închipuiau valuri zadarnice în deşert.

SPRE VIITOR

De când mă ştiu, toamna a avut pentru mine caracteristicile exultante ale începutului. Paradoxal poate, dar şi logic întrucâtva, încheierea vacanţei impunea începutul unui nou ciclu, iar emoţia acestui punct terminus era destul de puternică pentru a estompa continuarea celuilalt ciclu, vegetal, neîncheiat încă, ajuns abia pe culmea strălucitoare de pe care, pe pante dulci şi coapte de fructe, începe coborâşul. Astfel fructele zemoase, frunzele roşii şi florile somptuoase, pline de înţelesurile maturităţii, prevestindu-şi cu strălucire propriul sfârşit, deveneau, dimpotrivă, accesoriile decorative ale începutului aşteptat cu nerăbdare, festiv, declanşator de noi energii. Primele crengi golaşe aveau pentru mine miros de creioane proaspăt ascuţite şi de penar dichisit cu un nou orar; primele frunze pe alei adiau a caiete neîncepute şi a manuale încă misterioase; primele ploi aminteau de peniţe şi cerneală, de radiere moi, de sugative lascive. O dată cu şcoala, totul începea din nou, se reînnoia, o lua de la capăt, plin de avânt şi etimologic entuziast, adică plutind prin zeul copilăresc, mereu visat, al ordinei sigure de ea însăşi şi al descoperirilor fără sfârşit. Începutul anului şcolar era, de fapt, începutul anului, anul nou.

Această exaltantă iluzie nu m-a părăsit nici mai târziu, după terminarea examenelor cu note şi catalog. După lâncezeala aculturală a verii, după absenţa fizică sau numai spirituală a celor plecaţi în concediu, sau care fuseseră în concediu şi nu-l uitaseră încă, sau a celor care urmau să plece şi se gândeau numai la el, după canicule şi festivităţi, toamna aducea întotdeauna un plăcut aer de reculegere şi luciditate, de revenire intelectuală şi explozie artistică. Apariţia crizantemelor îmi amintea întotdeauna iminenţa premierelor teatrale, frunzele pe alei mă îndreptau spre librăriile promiţând noutăţi, iarba devenită aurie îmi anunţa deschiderea Cinematecii, merele şi gutuile mă îndrumau spre sălile de concert. Şi toată mierea din aer, toate odăjdiile de pe pământ miroseau a hârtie albă, intactă, aşezată cuminte pe masa de scris, încrezătoare, aşteptând.
Nu mai ţin minte dacă începutul anului şcolar îmi ducea gândul şi mai departe, spre iarna implicită pe care o precede. Nu mai ţin minte nici măcar dacă deschiderea stagiunilor de tot felul se lega în mintea mea de gerurile şi zăpezile, logice, de mai târziu. Ştiu însă sigur că n-aş fi dorit pentru nimic în lume oprirea sau încetinirea măcar a caruselului anotimpurilor, că toamna era importantă tocmai pentru că, după iluzia încremenirii estivale, ea reprezenta un nou avânt al mişcării, al devenirii, al creaţiei şi înaintării prin timp.
Mi-am amintit toate aceste, atât de subiective şi nostalgice, senzaţii, într-o zi de sclipitor octombrie, o zi al cărei temperament nestăpânit şi clinchetitor sugera mai degrabă o explozie primăvăratecă; şi, aproape fără să vreau, m-am surprins bucurându-mă că, iată, nu iarna este cea care se apropie, şi că încă o vară letargică, amânătoare molatecă a scadenţelor, ni se pune la dispoziţie. M-aş bucura, oare, să fie posibil, să fie aşa? m-am întrebat, brusc trezită din aura şiroind de beteală a anotimpului; mi-aş dori, oare, această stagnare în suportabil şi provizorat? m-am somat fără complezenţă. Dar, fără să-mi aştepte răspunsul, timpul trecea înainte, numai înainte, spre iarnă şi spre viitor.