Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 51 (cincizeci şi unu) Ianuarie 2016

Albã de Halmeu (extremã nordicã a podgoriilor româneşti) sau, ca sã descoperim

şi o altã podgorie nordicã, Mustoasã de Valea lui Mihai, vin sec ca o

coacãzã verde având un fel de aromã vegetalã uscatã şi, lucrul cel mai bun la

acest vin de bãut cu burta, un gust de zeamã de fruct verde şi amãrui ce rãmâne,

rãmâne, dezmiardã...

Memorii: Adevărata viață a lui Urmuz, povestită de sora scriitorului
Fiind singura, poate, dintre cei care au trăit aproape de el, soră bună – un an diferență de vârstă – prietenă și confidentă, îmi permit – fără a distruge legenda – să aduc la lumină câteva adevăruri din viața, firea și faptele lui Urmuz.

Urmuz, Demetru Demetrescu-Buzău, născut la Curtea de Argeș în 1883, 17 martie, era fiul doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, care, influențat de felul de a se numi al țăranilor - și în special al rușilor – i-a schimbat numele de familie Ionescu în Dumitrescu (refăcut mai târziu în Demetrescu de către Urmuz), după numele de botez al tatălui, ceilalți frați – împreună cu părinții – păstrându-și numele de Ionescu-Buzău.

Urmuz-Demetru, cum îi plăcea să fie numit, Mitică, în familie, a fost în copilărie și adolescență de o rară voioșie: nu zglobiu, neastâmpărat trupește, ci voios spiritual. Îi plăcea și-l făcea să râdă orice cuvânt ce avea o sonoritate particulară; numele de persoane ce îi evocau anumite firi, anumite caractere; preocupările meschine și zadarnice ce împiedică pe om în realizarea scopurilor superioare în viață.

Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase și de băuturi așa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu îl ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiți de cultură, care, dându-și aere de savanți, stâlceau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretențioase și neînțelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deși iubea pe om și-l respecta – fiind extrem de politicos de fire – râdea totuși de inconștiența celor care trăiesc imitând pe alții. Alcătuirea unor instituții, comportarea unor funcționari îi provocau râsul.

Urmuz – Mitică era artist din fire: picta în orele de răgaz, cânta la pian fără să fi studiat muzică. În rotonda Ateneului admira reproducerile vechilor sculpturi grecești (Venus de Millo era încântarea lui). Frecventa stăruitor concertele simfonice: parcă-și strângea sufletul în pumni ascultând de sub loja din fundul sălii – ca să prindă mai bine ansamblul orchestrei – simfoniile și concertele dirijate, pe vremuri, de Dinicu, sau sonatele executate cu măiestrie de distinsa pianistă Cella Delavrancea. Seara, strânși în jurul pianului, ascultam tăcuți și reculeși fugile lui Bach, sonatele lui Haydn, Motzar, Beethoven, Schubert etc., cântate de mama, bună pianistă. (...) Urmuz o asculta concentrat ca într-o rugăciune, ca apoi să repete, la pian, pasaje întregi din autorii favoriți. Beethoven, titanul, era slăbiciunea lui.

Lui Urmuz nu-i scăpa nicio expoziție, niciun muzeu nevizitat: Grigorescu, Luchian, Aman, Andreescu erau încântarea lui. Îmi aduc aminte că într-o expoziție ocazională se găsea Cumințenia pământului a lui Brâncuși. În repetate rânduri s-a dus să o vadă, să o studieze; îl minuna tot ce era nou și desăvârșit în artă (și în știință), descoperiri, invenții etc.

Dar muzica era pasiunea lui, idealul vieții lui. Ar fi dorit să ajungă compozitor de muzică clasică... și, curios: mama, deși pianistă desăvârșită, nu l-a încurajat. Pe tata, om de știință, nu-l preocupau avânturile artistice, deși avea o minte luminată, înțeleaptă și perspicace; arta, pentru el, nu era o carieră a viitorului. Urmuz cânta la pian pe apucate, cu teama de a nu auzi pașii tatălui. „Ia cartea și învață, n-oi fi vrând s-ajungi lăutar?” Din respect și iubire, din admirație pentru cei care i-au dat viață, copilul i se supunea. Și, astfel, își petrecea orele citind. În copilărie îl încântau aventurile, nu polițiste, ci romanele cu subiecte științifico-fantastice (Jules Verne). Îl preocupau descrierile de călătorii, descoperirile geografice și chiar chestiunile pur științifice: astronomie etc. Suit pe acoperișul casei, cu globul constelațiilor în mână, studia așezarea stelelor pe firmament.

Dintre poeți era în admirația lui Eminescu și a poeților simboliști francezi. Mai târziu, ascultând cursurile lui Titu Maiorescu, se îndrăgostise de Hegel, Kant, Schopenhauer, Nietzsche. Între frați și surori, însă, râdea făcând fel de fel de șotii verbale. Râdeam împreună cu el, dar la apropierea unor pași autoritari ne împrăștiam ca potârnichile, mulțumindu-ne să ne spunem înte noi: „Lasă-l în pace, astea sunt de-ale lui Mitică, miticiene!”

Și, încetul cu încetul, s-au născut șapte schițe, pagini bizare. Fuchsiada a compus-o mai târziu. Din glumă, joc și râs, în plină tinerețe și sănătate, plin de avânt și voie bună, perfect lucid; nu dintr-o pornire ce i-ar fi zdruncinat firea sau dintr-o deprimare sufletească au luat ființă paginile literare. Mi-l aduc aminte, în 1908, era judecător la Răchitele (Argeș) – fără voia lui. Sat ponosit, cu populație rară și săracă, cu copii suferind de friguri palustre, necercetați de medici. Natura înconjurătoare, însă, era bogată în coline pline de verdeață și de umbra pădurilor. Am petrecut o lună de vară alături de el. Atunci își compunea (sau poate erau începute din 1907) unele din paginile bizare. În plimbările noastre către apusul soarelui – punctul de la infinit, cum îl numea el – îmi debita felurite fraze, indicând pe unul sau pe altul dintre trecători:

- Ia uită-te la cel de colo, nici nu se poate ține în poziție verticală, pare că ar avea o îmbrăcăminte de șiță.

Sau:

- Ăstuia i-ar sta mai bine dacă și-ar prinde părul cu piepteni de baga și ar purta o rochie făcută din macat.

Sau despre un fucnționar de la judecători:

- Decât să-și piardă timpul mâzgălind în acte, mai bine ar servi de ventilator.

Mi-l aduc aminte, când făcea o plată, deseori exclama:

- Mare invenție moneda! De ce nu am plăti alimentele cu un cap de rățoi și îmbrăcămintea cu o mârțoagă?

Câns schițele au fost scrise (1908-1909), îi râdeau ochii citindu-le și câteodtă izbucnea în râs. Era vesel. Fotografia ce trădeză melancolie este din 1915, când viața lui era alta.

Din mărturisirile lui, îmi aduc aminte care au fost sursele de inspirație în alcătuirea puținelor lui scrieri: 1. sonoritatea unor cuvinte; 2. numele proprii citite pe anumite firme (Algazy și Grummer, Cotadi și Dragomir); 3. curiozitățile unor oameni cu numele și ocupațiile lor (Fuchsiada – Fuchs a existat, era pianist; cânta însoțind cu zgomotul lui pianistic filmele mute); 4. în conțștiința unor anumiți oameni, care, împinși de convențiile sociale pe care nu le judecă, sunt târâți pe căi capricioase în acțiunile lor, devenind astfel grotești, iar faptele lor, absurde; 5. o sursă de inspirație a fost și conversația fără legătură, lipsită de interes a multora dintre semenii noștri. Și altele de felul acesta. Eroii schițelor lui Urmuz sunt reali, scoși din viața tuturor timpurilor (inconștienții, îngâmfații plini de sine, inculții cu pretenții de atotștiutori etc.): eroii lui Caragiale. Acești „eroi”, simbolizați, metamorfozați și ironizați de Urmuz, prin firea lor ce trece de cadrele naturii, acționează ca niște umbre ce nu-și dau seama încotro s-o apuce. Este logic, deci, e natural ca faptele lor alogice să fie povestite de Urmuz prin întrebuințarea unor cuvinte nepotrivite, neasimilabile, nesociabile, ce, prin asociația lor, dau naștere unui umor inimitabil - umorul lui Urmuz. Astfel s-au născut grotescul și absurdul în schițele lui. Făpturile grotești create de el nu i-au chinuit niciodată gândurile. Au rămas acolo, în paginile lui bizare, ca să delecteze pe alții... Aceste făpturi nu i-au populat capul, nici „nu și-a tras un glonte în tâmplă ca să le dea drumul”. Nu poate fi vorba de nicio implicație gravă sau tragică, nici de blestem... nici de vreo agitație bezmetică în făurirea schițelor lui Urmuz.

Alta a fost tragedia lui Urmuz.

Accentuez cele afirmate înainte: schițele lui au fost compuse în plină tinerețe și voioșie, în deplină luciditate și discernământ.

Terminând liceul prin 1903-1904, după cum era concepția timpului, tatăl său – medic – îl înscrie la Medicină, ca să-i perpetueze cariera. Adolescentul se supune orbește. Îngrozindu-l disecția cadavrelor, pierde anul.

Continuă însă să bată clapele pianului și să compună muzică clasică. Tatăl nu se înduioșează: fiul trebuie să ajungă mare cărturar.

„Faci Dreptul, acolo poți studia serios... Cartea, știința e totul în viața omului.” Și Urmuz a ajuns, fără voia lui, fără plăcere, un biet judecător stagiar, deși nu era omul care să se acomodeze „mâzgălirii” dosarelor sau acela care să facă dreptate și, mai ales, să pedepsească pe semenii lui.

Mama rămase văduvă cu șapte copii; primul născut, Urmuz, pleacă în pribegie să își câștige pâinea: Răchitele (Argeș), Cazimcea (Dobrogea), Ghergani (Dâmbovița). Când ne întâlneam – departe acum unul de altul – nu mai râdeam. Îl preocupa mutarea în centrul de lumină, cultură și artă care era capitala țării. Și ajunge astfel (în 1915) la București, mulțumindu-se cu slujba de grefier la Înalta Curte de Casație.

Urmuz – grefier!... Două noțiuni ce nu se împacă. Scria, scria, copiind dosare. Noaptea, târziu, schița printre ele portative cu chei muzicale. Își dădea seama că și-a ratat viața, și aceasta datorită ascultării oarbe față de părinți sau, poate, în parte, și lipsei de voință, timidității lui, fricii de opinia publică.

Între slujba de grefier și multe alte nevoi și meschinării ale vieții, elanul lui către muzică, dorința de a ajunge compozitor l-au îndemnat să ia lecții de contrapunct – ca elev particular -  la Conservator.

Era, poate, târziu: ochii lui verzi-căprui nu mai râdeau. Uitaseră de ghidușii și glume.

La zbuciumul neplăcerilor vieții (poate neajunsurile în slujba de grefier sau, poate, chiar nemulțumiri în creația sa artistică-muzicală), s-a mai adăugat și pierderea unora din frați. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenței umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Începuse să-l chinuie absurditatea creației omului: „Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ți irosești timpul destinat vieții pentru menținerea trupului suspus morții. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ți s-a dat mai bun, mai frumos – viața – să fie sortită făuririi operelor de artă, închinată științei, binelui, frumosului, adevărului, omul însuși devenind creatorul vieții lui.”

Astfel au trecut ultimii ani ai vieții lui Urmuz: între slujba de grefier, care îl amăra, și preocupările lui muzicale. Compunea, scria sonate, încerca simfonii. La alcătuirea unui cămin nu s-a gândit niciodată. Luptând, între măruntele nevoi ale vieții (pe care le disprețuia, dar nu le putea înlătura) și elanul său creator, simțind că nu-și poate ajunge idealul urmărit, s-a supus orbește unui destin vitreg, pe care nu l-a înfrânt decât printr-un glonț de revolver, la 23 noiembrie 1923, prefăcându-se în „cenușă de stele” – cea mai frumoasă închinare dedicată lui Urmuz de către Sașa Pană. Astfel s-a încheiat viața lui Urmuz. Facă-se ca legenda să-i păstreze numele, rămânând astfel printre nemuritori!

Eliza V. Vorovoreanu

Drinkology: Armagnac

La baza munţilor Pirinei se află regiunea Armagnac, o porţiune din Gasconia, locul unde începe istoria băuturilor franceze prin distilare, cu o vechime de peste zece secole.

Băutura Armagnac, care este un rachiu (coniac) de vin, se face dintr-un amestec de vinuri provenite din viţele Baco 22 A, Colombard, Folle Blanche şi Ugni Blanche. După distilare, lichidul este învechit în butoaie de stejar. Unele varietăţi se pun în vânzare după 50-60 de ani. Fiindcă se distilează numai odată, spre deosebire de coniacul care are două distilări, în armagnac se păstrează mai multe din substanţele naturale ale vinului, de unde un gust “mai rustic”.

Spre deosebire de coniac şi calvados, armagnac-ul este produs în cantităţi foarte mici, de către viticultori cu întreprinderi de dimensiuni reduse şi de aceea nu este exportat pe scară mare. Din vânzările anuale de şase milioane de sticle de armagnac, numai un milion ajung în USA, în timp ce coniacul franţuzesc se vinde în jur de 150 de milioane de sticle pe an, dintre care peste 50 de milioane pe piaţa americană.

Are reputaţia că ameliorează multiple afecţiuni şi este larg folosit în preparatele gastronomice locale. Este deosebit de scump. În Statele Unite, cea mai ieftină sticlă de Armagnac costă peste $ 400.00. (MSM)

Melodia lunii: Il Silenzio

Nu prea stim istoria acestei melodii!Nu-i asa ?

De cite ori am s-o ascult de acum incolo, o sa-mi aduc aminte de vietile irosite ale acelor tineri americani!

Intimplator, sau nu, Maastricht este si locul unde s-a semnat acordul definitiv de creare a Uniunii Europene, visul nerealizat pana acum al atator nebuni (sau vizionari) printre care si Napoleon si Hitler.

La aproximativ șase mile de la Maastricht, în Olanda, se află îngropati 8301 de soldați americani care au murit în "Operațiunea  Market Garden ", în luptele pentru eliberarea Olandei în toamna și iarna 1944-1945. Fiecare dintre ostasii îngropați în cimitir a fost adoptat de o familie olandeză care ingrijeste de mormânt, il decoreaza, pentru ca să păstreze vie amintirea soldatului pe care l-au adoptat . Este chiar obiceiul de a păstra un portret al fiecarui soldat american, într- un loc de cinste în casa lor. Anual, la " Ziua Eliberării "  se tin servicii memoriale  pentru  "cei care au murit pentru a elibera Olanda . A doua zi se încheie cu un concert .. Piesa de final este întotdeauna " Il Silenzio ", o piesă memorială comandata de olandezi, prima data  in 1965 la 20 de ani de eliberare a Olandei. Acesta a fost piesa de încheiere a concertului memorial de atunci. În anul 2008, solista a fost o fată olandeză în vârstă de 13 ani, Melissa Venema, susținută de André Rieu si orchestra sa ( Orchestra Regală din Țările de Jos) Această  piesă de concert  se bazează pe  versiunea originală compusa de compozitorul italian Nini Rosso .
			'Il Silenzio' - Melissa Venema (13 yo) Il Silencio' (The Silence) played by 13 year old Melissa Venema with André Rieu and his orchestra at the 'Vrijthof' in Maastricht.
			View on www.flixxy.com	Preview by Yahoo

 

http://www.flixxy.com/trumpet-solo-melissa-venema.htm

(material trimis de prietenul clubului nostru John Waldmann din Charlotte, Carolina de Nord)

Din istoria Statelor Unite: Statuia Libertăţii

Monumentul simbol al ţării este alintat de locuitorii ei cu numele Lady Liberty sau Miss Liberty, deşi numele ei adevărat este Libertatea luminând lumea (La liberté eclairant le monde).

După ce republica americană a împlinit 100 de ani, elita franceză a lansat ideea unui dar făcut din partea Franţei, dar care să simbolizeze visul de libertate al întregii lumi. Cel care a fost cel mai activ în această campanie şi l-a convins pe împăratul Napoleon al III-lea să aprobe acţiunea a fost academicianul, profesorul de drept şi politicianul Edouard de Laboulay, care era francmason. El l-a ales pe sculptorul Frédéric-Auguste Bartholdi (1834-1904) să execute lucrarea, care urma să fie plasată la intrarea în portul New York. Laboulay a avut si o mare influenţă în introducerea unor detalii care sunt simboluri masonice.

Bartholdi studiase ideea unei mari statui cu mai mulţi ani în urmă, când primise o comandă pentru Canalul de Suez (terminat în anul 1869) şi se gândise la o zeiţă de dimensiuni mari, care să fie un simbol al conexiunii dintre Europa şi Asia/Africa. Acel proiect a fost abandonat.

Mai multe modele antice au servit ca sursă de inspiraţie pentru Statuia Libertăţii, dar la influenţa lui Laboulaye a fost aleasă zeiţa babiloniană Iştar, simbol al libertăţii individuale. Masonii consideră un Dumnezeu unic, în care se îmbină elemente din toate marile religii ale lumii.

Coroana Libertăţii, cu cele şapte raze, care indică lumina trimisă celor şapte continente, a fost luată de la Iştar. Romanii au folosit şi ei modelul zeiţei din Babilon pentru statuia zeiţei lor Libertas.

Zeiţa Libertas şi Statuia Libertăţii.

În templul Hera din Grecia, s-a descoperit statuia antică a unei zeiţe, făcutăîn secolul III î.e.n, care a fost numită de romani Hera Juno Campana. Şi de la această statuie au fost luate elemente pe care Bartholdi le-a folosit în lucrarea sa, în primul rând torţa şi faldurile îmbrăcăminţii.

Elaborarea statuii a durat 21 de ani (1865-1886). Statuia a fost construită din foi de cupru. Conştienţi de riscurile mari ale expunerii unei statui de dimensiuni enorme, într-un loc unde intemperiile sunt severe şi vânturile sunt de multe ori foarte puternice, Bartholdi l-a rugat pe inginerul francez Gustave Eiffel să conceapă un sistem de susţinere rezistent. Acesta a elaborat planurile unui sistem metalic, centrat pe un pilon, sistem care are şi rezistenţă şi elasticitate. Construcţia sistemului de susţinere seamănă cu cea a turnului Eiffel din Paris.

Structura derezistenţă proiectată de Gustave Eiffel.

Statuia a fost făcută în atelierele franceze şi transportată în bucăţi cu vapoarele. La ajungere, nu existau fonduri pentru montarea statuii pe insula Bedloe, locul ales de Bartholdi. Publicistul Joseph Pulitzer a declanşat o campanie de donaţii publice şi peste 120.000 de donatori au contribuit, cei mai mulţi cu sume de sub 1 dolar. Congresul a aprobat alte 100.000 de dolari şi statuia a fost ridicată pe un postament de granit construit de inginerul american Richard Morris Hunt.

Înălţimea statuii este de 46 m şi a piedestalului de 47 m. Vârful torţei este la 93 m deasupra solului. Greutatea statuii este de 225 de tone, desi ea este goală în înterior.

Intr-o primă variantă, mâna dreaptă ţinea o cupă, ca si modelele antice ale proiectului. Cupa a fost înlocuită cu o torţă, care are lumină interioară. Se pare că cineva a vândut cupa ţarului Nicolae şi că acea parte a statuii este încă în Rusia.

Coroana cu raze, cu originea în cultul soarelui din Babilon, este sursa luminii pe care Libertatea o trimite lumii.

În mâna stângă, este o tabletă pe care este scrisă data July IV MDCCLXXVI (4 Iulie 1776) şi ea reprezintă Declaraţia de Independenţă.

Pentru trăsăturile feţei, sculptorul s-a inspirat din figura mamei sale, Charlotte Bartholdi.

La picioarele statuii sunt lanţurile sfărâmate ale tiraniei.

Poziţia Liberăţii, cu faţa îndreptată spre Lumea Veche, simbolizează originea americanilor şi exemplul pe care îl vrea urmat în ţările încă dominate de tiranie.

Poeta americană Emma Lazarus (1849-1887) a dedicat statuii poemul Noul Colos, în care Libertatea se adresează lumii, cerându-i să-i dea ei pe cei asupriţi: Dă-mi mie oamenii tăi obosiţi, dă-mi mulţimile strivite dornice să respire libertatea…

Inaugurarea statuii a fost făcută de preşedintele Grover Cleveland la 28 octombrie 1886. Lady Liberty a fost şi este cel mai puternic simbol al naţiunii americane. (MSM)

Actualitate românească: România anului 2015. Cifre, nu vorbe politico-tehnocrate – de Eduard Dinu

Preluat de pe site-ul www.republica.ro; 26 decembrie 2015

11% din populaţie trăieşte şi lucrează pe alte meleaguri. Locul doi în Europa, după Albania (36%). Efect direct al managementului politic.

6,4 miliarde euro deficit comercial la 10 luni, probabil 7,5 miliarde la finele anului. Efectul direct al lipsei de competitivitate a economiei.

7 ore si 15 minute durata cu trenul Interregio a rutei Bucureşti-Suceava, cca. 440 de kilometri, adică o viteză medie orară de cca. 60 kilometri. În secolul vitezei. Aceeaşi rută era parcursă în anul 1995 în 5 ore şi 40 de minute. Efect direct al lipsei investiţiilor în infrastructura feroviară.

2,6 milioane de români au urmărit la ProTV a zecea difuzare din ultimii 11 ani a filmului „Home alone”. Cotă de piaţă de 27% la nivel naţional, de peste două ori mai mare decât a principalului competitor. Efect direct al gradului scăzut de exigenţă a consumatorului autohton de media.

5 lei preţul cu amănuntul la pompă al benzinei cu cifra octanică de 95 la majoritatea staţiilor Petrom, cu cca. 25 % mai redus decât acum un an şi jumătate. În aceeaşi perioadă cotaţia ţiţeiului WTI a scăzut cu 67%, de la 107 USD per baril la 35 USD. Efect direct al lipsei de concurenţă în sectoare cheie din economia românească.

2,2 miliarde de euro deficitul bugetului asigurărilor sociale la jumătatea anului, probabil 4,5 miliarde euro la finele anului. Efectul direct al structurii demografice anacronice şi a îmbătrânirii populaţiei.

S-a procedat la închiderea a 22 de kilometri de autostradă, inauguraţi din motive electorale în anul precedent. Efect direct al prostiei, ipocriziei şi jafului girat de CNADNR.

30 de milioane de euro bani pierduţi definitiv din alocările europene pentru 6 proiecte demarate la nivelul Bucureştiului datorită nerespectării termenelor de execuţie. Efect direct al prostiei, ipocriziei si jafului girat de către toţi primarii care „este” şi au fost.

Crăciun fericit! Cu puţin efort putea fi muuuult mai rău...