Capitolul 1


Cât despre tine, mult iubitul Meu Sehel, înscrie această poruncă pe piatră, pentru ca pe viitor toţi să ştie care este centrul universal al tuturor lucrurilor



Yüklə 1,36 Mb.
səhifə21/35
tarix20.12.2017
ölçüsü1,36 Mb.
#35512
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   35

Cât despre tine, mult iubitul Meu Sehel, înscrie această poruncă pe piatră, pentru ca pe viitor toţi să ştie care este centrul universal al tuturor lucrurilor.

Iar tu, gelosule Garbiel, renunţă la invidia ta pentru faptul că nu te-am chemat primul pentru a-Mi relata viziunea ta.

Crezi că am făcut acest lucru în mod deliberat, pentru a te enerva, dovedindu-ţi astfel nimicnicia în faţa Mea, numai pentru că tu îţi doreşti ceva ce nu poţi fi? O, Garbiel, te asigur că te înşeli foarte tare!

Adevăr îţi spun: ordinea Mea eternă, iubirea şi înţelepciunea Mea, merg în direcţii diferite de cele pe care le cultivă naivitatea ta!

De aceea, smereşte-ţi inima şi renunţă la acest orgoliu. Nu te mai gândi la ordinea în care vă chem la Mine, ci bucură-te dacă ai fost chemat.

Ascultă, motivul pentru care banalul ghiont al fratelui tău Sehel te-a durut atât de tare are direct legat de acest orgoliu, care te face să-ţi doreşti să fii chemat mai întâi. În mod normal nici nu ar fi trebuit să simţi lovitura.

Acum purifică-ţi inima, iar apoi vino la Mine atunci când te voi chema. Acum întoarce-te la Enoh şi roagă-l să-ţi arate din nou calea către Mine. Amin.

Horidael, a sosit rândul tău să te ridici şi să vii la Mine, pentru a-Mi relata, la fel ca şi ceilalţi, ce ai perceput în inima ta. Amin”.

Capitolul 64

VIZIUNEA LUI HORIDAEL. GHIDUL OMULUI – VOCEA SA INTERIOARĂ

(11 aprilie 1842)

Chemat de Abedam, Horiadel a păşit înainte şi – ca un leu curajos – a început să vorbească. Trebuie să menţionăm că era într-adevăr un om curajos, dar lipsit de orgoliu, curajul său fiind născut din iubirea lui pentru Mine, la fel ca o mamă care îşi alăptează la sân copilul şi care aleargă plină de curaj pentru a-l salva dacă acesta este pus în pericol, cu singura diferenţă că în exemplul de mai sus, curajul mamei ar fi născut din teamă, durere şi panică. În cazul lui Horiadel nu se punea problema, căci curajul lui era născut din iubirea cea mai pură, fiind comparabil mai degrabă cu curajul unui general care trăieşte gustul victoriei.

Susţinut de acest curaj dublat de iubire, Horiadel a rostit următoarele cuvinte:

O, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire! În graţia Ta infinită, Tu m-ai chemat şi pe mine, sărman păcătos, pentru a rosti în faţa Ta ce am perceput în viziunea mea interioară.



Eu ştiu foarte bine că tot ce am perceput a venit de la Tine. Oare merită să-Ţi mai relatez ceea ce Ţie îţi era clar încă de la începutul eternităţii, mai clar decât lumina soarelui la amiază?

Nu., nu, acest lucru ar însemna doar să torn o picătură de apă în marele ocean pentru a mări volumul acestuia, sau să aprind o lumânare în plină zi pentru a spori lumina soarelui.

De aceea, a-Ţi relata Ţie despre viziunea pe care am avut-o, numai de dragul Tău, ar însemna – din câte îmi dau seama – o prostie fără seamăn, căci nu aş face decât să-mi descarc inima în faţa Ta, ca şi cum nu ai cunoaşte deja ce se află ascuns în ea.

Acum, când mă aflu în faţa Ta, un singur lucru mi se pare potrivit, şi anume să îmi lovesc pieptul în autoflagelare, spunând:

O, Dumnezeule atotputernic, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire, ai milă de mine, sărman păcătos!

Căci toate păcatele şi greşelile mele îţi sunt cunoscute Ţie, ca şi cum ar fi expuse privirilor într-o zi senină şi luminoasă. Tu îmi cunoşti gândurile şi toate dorinţele mele sunt numărate în faţa Ta.

Pe de altă parte, ştiu foarte bine că Tu doreşti ca noi să vorbim cu Tine ca şi cum nu ai fi ştiut nimic despre noi, cu toată sinceritate, aşa cum ar face orice copil cu părintele său plin de iubire.

De aceea, îţi voi relata şi eu viziunea minunată şi profetică pe care am trăit-o în timpul meditaţiei. Aşadar, vă cer tuturor să mă ascultaţi cu atenţie.

La început am simţit ceva ca nişte lovituri puternice în pieptul meu. Dacă nu mă înşel., cred că au fost şapte asemenea lovituri. Nu erau deloc dureroase, dar fiecare dintre ele m-a zguduit până în străfundurile fiinţei mele, drept pentru care m-am umplut de teamă, neştiind la ce trebuie să mă aştept.

După cea de-a şaptea lovitură, teama mea a devenit atât de copleşitoare încât simţurile mele exterioare au îngheţat complet, iar eu m-am interiorizat pe deplin în inima mea.

Am văzut mai întâi numeroase lumini, ca nişte fulgere fără tunete. Luminile au devenit din ce în ce mai rapide şi mai violente, până când întreaga mea inimă a fuzionat cu ele.

Atunci, lumina a început să îmi dilate inima, care şi-a extins hotarele dincolo de toate cerurile vizibile.

În timp ce se expansiona în acest fel, fulgerele şi luminile au început să se dizolve treptat, concentrându-se până când au devenit stele individuale fixe, strălucind mai puternic ca luceafărul de dimineaţă pe un cer senin de primăvară.

Când totul s-a liniştit nu mi-am mai putut da seama dacă inima mea continuă să se dilate sau nu, dacă a rămas liniştită sau, dimpotrivă, dacă a început să se contracte la loc, – m-am recunoscut subit pe sine. Am descoperit astfel că sunt un om complet şi m-am întrebat: oare unde mă aflu?

Şi iată, trei dintre cele mai glorioase stele au coborât din cerul imens al inimii mele – acum expansionată la infinit – care s-au dovedit a fi trei sfere perfect rotunde şi extrem de luminoase, la fel ca şi soarele.

M-am întrebat atunci: ce înseamnă acest lucru? Unde mă aflu, şi cine sunt eu?

Nici nu mi-am pus bine aceste întrebări, că cele trei sfere au explodat, astfel încât în final nu am mai putut vedea nimic altceva în faţa mea decât aceste trei sfere luminoase.

Atunci, sfera din mijloc s-a deschis şi le-a absorbit în ea pe celelalte două, după care s-a apropiat de mine. Am auzit atunci o voce de tunet care mi-a spus:

Te afli acum în interiorul spiritului tău. Tot ceea ce percepi se află înlăuntrul tău şi nimic nu există în afara ta.



Pe viitor, datoria ta este să contempli comorile din interiorul tău, fără a mai fi preocupat vreodată de murdăria lumii exterioare.

Căci tot ceea ce îţi apar în lumea exterioară ca fiind mort poate fi regăsit în interiorul tău în nenumărate forme vii. De aceea, toate preocupările tale trebuie să se îndrepte exclusiv către viaţa interioară. Vei regăsi aici toate formele cu care te-ai intersectat vreodată în lumea exterioară, inclusiv pe cele cu care nu te-ai intersectat!

Iată, aceasta este lumea interioară a lui Dumnezeu, Tatăl etern şi preasfânt. Numai în ea vei putea trăi de-a pururi! Amin’.

După aceste cuvinte, marea sferă luminoasă a început să se contracte, până când a dispărut complet, iar eu m-am trezit din nou aici, pe pământ, iar din întreaga viziune nu a mai rămas nimic altceva decât o amintire puternică.

O, Tată adorat, acceptă – în graţia Ta infinită – relatarea mea incompletă şi, aşa cum spuneam, ai milă de mine, sărmanul păcătos. Căci eu nu sunt la fel ca Sehel cel pur, ci sunt plin de păcate!

O, Tată, facă-se voia Ta sfântă! Amin”.

Capitolul 65



HORIADEL ESTE NUMIT SCRIB AL SEMNELOR ŞI MAESTRU AL ŞTIINŢEI CORESPONDENŢELOR

(12 aprilie 1842)

Abedam i-a oferit însă mâna Sa lui Horiadel, care a prins-o între cele două mâini ale sale, ducând-o la piept, de care a apăsat-o cu toată forţa de care era capabil.

Atunci, Abedam i-a adresat următoarele cuvinte: „Horiadel, ai relatat cu credinţă ceea ce ai văzut în interiorul tău. De aceea, voi face din tine un căutător al comorilor ascunse ale vieţii lăuntrice.

Iată acum care este semnificaţia viziunii tale: iubirea pentru Mine trebuie să umple din ce în ce mai mult inima omului, expansionând-o prin căldura ei spirituală, în maniera pe care ai descris-o foarte bine atunci când ai vorbit de fulgerele luminoase, care au fuzionat mai întâi între ele, iar apoi cu inima ta.

Când fuziunea a fost completă, inima ta s-a liniştit, iar tu ai putut vedea din nou stelele, în lumina cărora ţi-a apărut lumea ta interioară în care te-ai descoperit pe sine, ca un om perfect. Deşi te-ai descoperit pe sine, nu ştiai totuşi unde te afli, aşa că ai întrebat acest lucru.

Atunci, cele trei stele ale cerului tău interior s-au desprins şi s-au apropiat de tine, devenind extrem de strălucitoare. Acest semn nu a fost însă suficient pentru înţelegerea ta, aşa că ai continuat să pui întrebări.

În acest moment, cele trei stele s-au îndepărtat puţin, iar cea din mijloc le-a înghiţit pe celelalte două. Abia atunci ai putut percepe tu vocea ta interioară, ca de tunet, care ţi-a oferit primele elemente ale cunoaşterii de sine, indicându-ţi ce trebuie să faci şi încotro trebuie să te îndrepţi.

Văd că doreşti în continuare să mai primeşti câteva răspunsuri, căci continui să îţi pui întrebări: ‘Bine, dar stelele, ce semnificaţie aveau aceste stele din interiorul meu? Şi de ce a fost lumina lor iniţială atât de violentă? Cum au devenit ele una şi de ce s-au despărţit din nou în final?’

Ascultă: la început, stelele nu semnifică altceva decât cunoaşterea absorbită de suflet din lumea exterioară, pe scurt, cunoaşterea intelectuală în înţelesul ei cel mai limitat.

Cât despre fulgerele din jurul stelelor, acestea simbolizează căutarea de sine a sufletului pe cărările adevărului şi vieţii.

Fuzionarea luminii stelelor se referă la sufletul M-a găsit în sfârşit pe Mine, aspirând cu toată ardoarea să devină una cu Mine.

Când din lumina iniţială au apărut stelele şi totul s-a scufundat în marea tăcere, se poate spune că viaţa s-a găsit pe sine – prin iubirea ei pentru Mine – în Sursa ei Primordială, care este la fel de infinită ca şi viaţa care s-a regăsit pe sine în Ea şi prin Ea.

Aşa se explică de ce în acest moment, tu te-ai recunoscut pe sine, punându-ţi întrebarea fundamentală: ‘Cine sunt eu?’

Iar cele trei stele ţi-au dat răspunsul aşteptat, dar tu tot nu l-ai înţeles. Ele doreau să-ţi spună că te afli acum în interiorul propriei tale iubiri, că ai devenit una cu iubirea şi cu viaţa, pregătit să absorbi întreaga Mea lumină. Ţi-ai fi putut da seama de acest lucru după faptul că la cea de-a doua întrebare a ta, stelele – infinit dilatate – s-au îndepărtat puţin de tine, pentru ca tu să le poţi contempla măreţia nesfârşită. Steaua din mijloc semnifica iubirea cea mai pură; de aceea, ea le-a absorbit pe celelalte două, care semnificau credinţa şi înţelepciunea ta.

Când cele trei stele au devenit una, ai putut percepe în sfârşit cuvântul cel viu din interiorul tău, iar acesta te-a ajutat să înţelegi viziunea pe care ai avut-o, referitoare la viaţa dinlăuntrul tău.

Acest cuvânt era însuşi Cuvântul Meu, adică acel cuvânt esenţial care a permis crearea întregii lumi, inclusiv a ta. El te-a ajutat să înţelegi marile corespondenţe interioare care există între lumea exterioară şi cea interioară, eternă şi vie.

De aceea, vei deveni şi tu un scrib, dar nu la fel ca ceilalţi, ci un scrib al semnelor corespondente ale vieţii din interiorul omului, ale tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile, mari şi mici, din întreaga creaţie.

Îţi voi mai da şi alte semne, care te vor ajuta să înţelegi ce trebuie să faci cu semnele celorlalţi şi cum poţi separa ceea ce aparţine spiritului, adică vieţii eterne, de elementele profane, exterioare. Altfel spus, ceea ce ceilalţi vor vedea numai cu ochi trupeşti, şi din când în când, şi cu cei ai sufletului, tu vei vedea cu ochii spiritului, sesizând adevărul cel mai lăuntric al lucrurilor.

Ai primit aşadar semnele libere ale ştiinţei corespondenţelor! Deocamdată nu ştii cum să le foloseşti, şi nu ştii nici măcar care sunt aceste semne, dar nu-ţi fă griji!

Ascultă, vei afla tot ce trebuie să ştii la şcoala inimii tale, pe care ai cunoscut-o astăzi pentru prima dată. Spiritul iubirii din tine te va călăuzi, dezvăluindu-ţi toate secretele şi revelându-ţi tot ceea ce este încă ascuns în faţa ochilor tăi. Fii convins de acest lucru!”

Capitolul 66

DISCURSUL LUI ABEDAM REFERITOR LA ADEVĂRATA ADORAŢIE A LUI DUMNEZEU. EVANGHELIA DĂRUIRII JUSTE

(13 aprilie 1842)

După ce a primit explicaţiile sacre din partea lui Abedam, Horiadel a căzut la picioarele acestuia, copleşit de un sentiment imens de recunoştinţă, plângând cu lacrimi de bucurie şi de iubire. Şi ochii nici unuia dintre fraţii săi aflaţi pe înălţimile sacre nu au rămas uscaţi.

Abedam i-a cerut însă lui Horiadel să se ridice, spunându-i:

Horiadel, ridică-te! Dacă inima ta este plină de smerenie şi de iubire, acest lucru este suficient pentru a-ţi arăta recunoştinţa. Nu este necesar să rămâi cu faţa la pământ pentru acest lucru.



Te asigur că orice formă exterioară de devoţiune este mai degrabă o oroare în faţa Mea decât o virtute pe placul Meu. Acest lucru este cu deosebire valabil în ceea ce priveşte lacrimile de durere care apar în ochii celor ale căror inimi nu s-au ocupat până atunci mai deloc de Mine, sau alte gesturi pioase, dar pur fizice, de care inima spirituală şi spiritul care locuieşte în ea nici măcar nu sunt conştiente. Singurele gesturi pioase care contează în faţa Mea sunt cele născute din spiritul interior.

Adevăr îţi spun ţie, şi vouă tuturor: Eu sunt Spiritul cel mai perfect.

De aceea, cine nu vine la Mine întru spiritul iubirii sale, mulţumindu-Mi din inima sa spirituală, nu va primi din partea Mea un răspuns la cererea sa până când nu se va smeri complet, intrând în lumea sa interioară şi aducându-Mi sacrificiul viu al iubirii pure din inima sufletului său, acolo unde rezidă spiritul cel viu, descendentul străvechi al iubirii Mele eterne!

Acum nu mai eşti un spirit ignorant, ci unul trezit, care înţelege lucrurile şi îşi controlează perfect casa (trupul), iubindu-Mă cu toate componentele sale. De aceea, ce rost are să rămâi cu faţa la pământ?

Adevăr îţi spun, iubitul Meu frate Horiadel, renunţă la aceste obişnuinţe desuete, specifice mai degrabă celor din ţinuturile de jos, şi ridică-te ca un om liber!

Cel care îşi pleacă genunchii în faţa Mea să şi-i plece întru spirit şi adevăr, prin smerenia justă a inimii sale, nu îndoindu-şi genunchii trupeşti, căci acest gest este lipsit de însemnătate pentru Mine!

Căci orice om poate să-şi îndoaie genunchii dacă doreşte, şi oricum face acest lucru atunci când merge. Dacă simpla îndoire a genunchilor ar fi suficientă pentru a-Mi fi pe plac, mersul pe jos fără nici o destinaţie ar fi o rugăciune perfectă.

Ce poate să însemne însă pentru Mine îndoirea genunchilor fizici sau prosternarea la pământ a copiilor Mei, adică a celor cărora le-am dăruit cândva un spirit viu?

Până şi animalele îşi îndoaie cu cea mai mare uşurinţă genunchii, aşezându-se fără probleme la sol.

Dacă slava pe care Mi-o aduceţi nu diferă cu nimic de gesturile animalelor, care mai este diferenţa dintre voi şi aceste animale?

Iată deci, dragul Meu Horiadel şi voi, ceilalţi, cât de stupide sunt asemenea gesturi exterioare în ochii Mei. Ele indică o adoraţie moartă a lui Dumnezeu cel pururi viu, a Tatălui preasfânt şi preaplin de iubire care v-a dăruit un suflet viu, în cadrul căruia sălăşluieşte spiritul etern al iubirii şi adevărului!

De aceea, pe viitor renunţaţi la asemenea gesturi inutile şi folosiţi-vă cu înţelepciune de membrele trupului, numai atunci când aveţi cu adevărat nevoie de ele. În ceea ce Mă priveşte însă, lăsaţi-le să se relaxeze, ca şi cum nu aţi avea membre deloc!

Nu veţi putea face niciodată ceva pe placul Meu numai cu ajutorul trupului, căci Eu sunt Spirit pur.

Dacă doriţi totuşi să vă elevaţi deopotrivă trupul şi spiritul, folosiţi-vă membrele pentru a le fi de folos fraţilor voştri, căci aceste servicii îmi sunt întru totul pe plac, iar lucrările trupului vor deveni lucrări ale spiritului vostru, pentru care veţi primi răsplata cuvenită.

Subliniez din nou acest aspect extrem de important: nu veţi putea face niciodată ceva pe placul Meu servindu-vă exclusiv de membrele trupului vostru, ci numai acţionând din interiorul inimii sufletului, şi implicit al spiritului cel viu.

Adevăr vă spun: cel care îi va da fratelui său o bucată de pâine sau un măr, o nucă, o pară, un strugure, ori o vacă, o oaie, un cal sau un măgar, o haină sau o casă, dar nu îi va face acest dar din inimă, ci dintr-un simţ al datoriei, – în ochii Mei este ca şi cum el nu i-ar fi dăruit nimic fratelui său, iar Eu nu-l voi considera un dar, chiar dacă ar fi la fel de mare ca şi un munte!

Cel care nu dispune însă de aproape nimic, dar din puţinul lui îi dăruieşte ceva fratelui său, plin de iubire, adevăr vă spun: chiar dacă nu este vorba decât de o jumătate de nucă, în ochii Mei aceasta valorează mai mult decât întregul pământ!

Acum ştiţi cum trebuie să Mă slăviţi. Acţionaţi în consecinţă şi nu veţi mai avea motive să vă plângeţi că nu răspund cererilor voastre.

Haideţi să-l chemăm aşadar pe Purhal, pentru a afla de la el ce anume a perceput în timpul meditaţiei. Amin”.

Capitolul 67

VIZIUNEA INTERIOARĂ A LUI PURHAL

(14 aprilie 1842)

Imediat după aceste cuvinte, Abedam l-a chemat pe Purhal şi i-a spus:

Purhal, a sosit rândul tău în marea ordine! Spune-ne şi tu ce ai văzut, ce ai simţit şi ce ai perceput în interiorul tău, – dar fără teamă şi fără timiditate, căci nu ne-am adunat aici pentru a ne teme, ci pentru a ne iubi unii pe alţii.



Haide, spune-ne fără teamă ce ai experimentat în timpul scurtei tale viziuni interioare. Amin”.

Astfel încurajat, timidul Purhal şi-a pierdut orice urmă de teamă şi a simţit chiar o putere interioară atât de mare, încât dacă i s-ar fi cerut acest lucru, s-ar fi luat la trântă cu toţi tigrii, leii, hienele şi leviatanii din lume.

Ştiind însă că această putere este destinată altui scop, el a început să relateze cu credinţă despre ceea ce a simţi în timpul meditaţiei. Iată cuvintele sale:

O, Tată preasfânt şi preaplin de iubirea cea mai înaltă din lume! Dumnezeule atotputernic şi etern; Doamne şi Maestru înţelept al tuturor lucrurilor care există în infinitate!



Înaintea mea, aproape toţi cei care au vorbit s-au folosit de o scuză umilă pentru că nu îndrăzneau să vorbească, descriind ce au văzut în interiorul lor, întrucât ştiau foarte bine – la fel cum ştiu şi eu – că în faţa Ta chiar şi cele mai ascunse gânduri ale noastre apar mai clar decât soarele la amiază.

De aceea, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire, doresc să fiu eu excepţia în această privinţă, aşa că nu voi mai lungi povestea şi voi vorbi direct din inimă.

La fel ca şi ceilalţi, ştiu şi eu că tot ce am văzut şi tot ce am auzit a venit de la Tine, aşa că este imposibil să nu-Ţi cunoşti propria lucrare.

Oare nu mai produce mărul fructe numai pentru că Tu şi cu mine ştim cum arată acestea?

Ar fi o nebunie să contestăm acest lucru.

De aceea, îmi voi prezenta fără timiditate şi fără teamă fructele care au crescut în inima mea – altminteri atât de aridă – prin graţia Ta, o, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire!

Iată aşadar ce am perceput:

La început am sărit de la un gând la altul, gândindu-mă la tot ce-mi trecea prin cap; de pildă: ‘Deci trebuie să mă uit în inimă şi să contemplu ceea ce se află aici?

Foarte bine, dar cum să fac acest lucru? Aceasta este întrebarea!’

Apoi m-am gândit: ‘Ai puţintică răbdare, căci Cel care ţi-a cerut acest lucru va şti – dacă aceasta este voia Lui sfântă – să îţi arate calea pe care trebuie să mergi, fie deschis, fie în secret, în plan spiritual.

Iar dacă nu este voia Lui sfântă – cu siguranţă că doreşte să rămâi ceea ce eşti şi ai fost dintotdeauna: un sărman orb, legat la ochi!’

Tocmai când ajungeam la această concluzie, s-a auzit un zgomot puternic. Pământul a dispărut subit de sub picioarele mele, şi am simţit că plutesc în centrul unei nopţi eterne, în care îmi era imposibil să văd ceva şi în care nu mai aveam deloc conştiinţa de sine, astfel încât abia am mai reuşit să leg câteva cuvinte: ‘Deci aşa arată inima mea!

O, Tatăl preasfânt, priveşte în jos, către mine, în marea Ta compasiune, şi cheamă-mă înapoi, căci în această noapte voi pieri!’

De-abia s-a terminat acest gând că s-a produs un al doilea mare tunet, – şi am putut vedea flăcări mari, născute din profunzimile hăului şi întinse în toate direcţiile. În lumina acestor flăcări mi-am putut da seama că noaptea pe care am perceput-o anterior era de fapt noaptea propriei mele inimi, în timp ce flăcările născute din cel de-al doilea tunet nu reprezentau altceva decât iubirea mea, care fusese până atunci adormită.

S-a produs în continuare un al treilea tunet, încă şi mai înfricoşător decât primele două.

Flăcările s-au ridicat acum mai sus, concentrându-se şi dând naştere unui soare arzător, în căldura căruia sunt convins că nimic nu poate rezista!

În lumina acestui soare totul a prins substanţă. Flăcările iubirii mele au devenit fiinţe la fel ca mine, şi se părea că numărul lor era nesfârşit. Iar aceste fiinţe s-au îndreptat către mine şi au fuzionat cu mine. Fuziunea mi-a generat un extaz atât de puternic încât mi-e imposibil să-l compar cu ceva.

Starea nu a durat însă prea mult. În curând, am rămas singura fiinţă umană care mai exista, dar am auzit în schimb numeroase voci care veneau din interiorul meu, la fel de glorioase ca şi cântecele de dimineaţă ale păstorilor fericiţi. Iar aceste voci au alcătuit următoarele cuvinte:

Iată, Eu sunt totul în toate, şi totul se află în Mine şi s-a născut din Mine! Tu eşti creat însă după chipul şi asemănarea Mea; de aceea, cunoaşte-te pe tine însuţi, află cine eşti şi Cine este Tatăl, Creatorul şi Dumnezeul tău!’



După aceste cuvinte s-a făcut din nou noapte, iar conştiinţa mea a revenit pe pământ.

Asta este tot ce am perceput în timpul meditaţiei, Tată preasfânt; depun la picioarele Tale, ca o consacrare, viziunea pe care am avut-o, şi Te implor – în marea Ta graţie – să o primeşti. Facă-se voia ta sfântă. Amin”.

Capitolul 68

MUSTRAREA LUI ABEDAM ADRESATĂ NESINCERITĂŢII LUI PURHAL. EXPLICAREA VIZIUNII LUI PURHAL

(15 aprilie 1842)

După ce Purhal şi-a încheiat relatarea, Abedam cel Mare a privit în jur cu prietenie, după care s-a adresat tuturor, inclusiv lui Purhal:

Trebuie să recunosc că ne-ai dăruit toate fructele tale, fără teamă şi fără timiditate, fără să laşi nici măcar un singur măr în pomul cunoaşterii tale interioare şi fără să renunţi la vechiul tău obicei de a dărui mai întâi fructele necoapte şi lipsite de gust, şi păstrându-le la urmă pe cele coapte şi gustoase.



După cum spuneam, ne-ai făcut o relatare corectă, dar doresc să-ţi atrag atenţia asupra câtorva chestiuni importante: ceea ce ne-ai relatat tu nu a reprezentat propriu-zis un păcat, căci nu ai făcut decât să rosteşti tot felul de vorbe, lipsite de orice semnificaţie, nici pozitivă, nici negativă. Cam la fel se petrec lucrurile într-un măr putred, care nu este nici bun, nici rău. Ce crezi însă, să doreşti să savurezi un măr putred nu este – în sine – ceva rău?

Yüklə 1,36 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin