Capitolul I detectiv



Yüklə 2,49 Mb.
səhifə28/34
tarix18.01.2019
ölçüsü2,49 Mb.
#100252
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   34

Urmărind cu admiraţie munca acestui mic destoinic popor, îmi atrase luarea aminte un biber neobişnuit de solid, care stătea sus pe stăvilar şi, după toate aparenţele, făcea de gardă. Deodată, biberul îşi ciuli urechile scurte; se învârti în semicerc, dădu iarăşi un semnal sonor, apoi dispăru sub apă.

Cât ai clipi, îl urmară şi ceilalţi biberi. Era extrem de caraghios să-i vezi cum se afundă cu dosul în sus, plesnind temeinic apa cu cozile şi stârnind puzderie de stropi jur împrejur.

Fireşte că nu era timp să ne pierdem în consideraţii umoristice. Neaşteptata perturbare în familia biberilor fusese provocată, desigur, de apariţia unui vrăjmaş. Or, cel mai temut duşman al acestor fiinţe atât de râvnite nu e altul decât omul!

Încă nu dispăruse sub apă ultimul biber, că ne şi culcaserăm la pământ, cu armele pregătite, camuflaţi de crengile joase ale unor coconari. Pândeam cu încordare ivirea vreunui musafir nepoftit. Şi iată, peste puţin, ceva mai sus de ascunzătoarea noastră, începu să se agite păpurişul. Câteva clipe mai târziu văzurăm furişându-se spre mal doi indieni. Unul ducea în spinare câteva curse; celălalt căra nişte blănuri. Ambii erau bine înarmaţi şi atitudinea lor vădea că se ştiau în preajma duşmanului.

— Zounds! şuieră Sam printre dinţi. Mişeii au dat de capcanele noastre şi au cules fără să fi semănat, dacă nu mă-nşel! Las' că le arăt eu cine-i stăpânul capcanelor şi al blănurilor!

Ridică încet puşca, pregătindu-se să tragă. Eu, însă, îmi ziceam că indienii trebuie doborâţi fără zgomot. De aceea îl apucai pe bătrânul trapper de braţ. Încă din prima clipă observasem că e vorba de războinici ai poncaşilor, iar vopseaua de pe feţele lor îmi confirma faptul că nu porniseră la vânătoare, ci la bătălie. Aşadar, nu puteau fi singuri. Orice foc de armă putea să atragă asupra noastră o droaie de alţi războinici.

— Stai, Sam, nu trage! Mai bine scoate cuţitul. Ăştia au dezgropat securea războiului. Cu siguranţă că mai sunt şi alţii pe aproape.

Sam însă, care avea mare poftă să apese pe trăgaci, se cam codea:

— Fireşte că e mai bine să-i lichidăm fără zgomot. Dar cuţitul mi-e bătrân şi tocit. Cam greu să taie doi vlăjgani dintr-o dată.

— Aida-de! Dumneata sări pe unul, eu pe celălalt. Comme on! Haide!

— Hm! Patru capcane dintre cele mai bune! Trei dolari şi jumătate bucata! Ai naibii hoţi! M-ar bucura, zău, dacă pe lângă cele furate, ne-ar lăsa şi pieile lor proprii.

— Dă-i drumul, sir, să nu-i scăpăm!

Ne aflam în spatele indienilor care, cu ochii în pământ, căutau să descopere vreo urmă. Lepădând puşca, mă târâi uşurel înainte. Cuţitul îl strângeam între dinţi. Deodată, auzii o şoaptă la urechea mea:

— Lăsaţi-mă pe mine, sir! Aranjez eu totul.

Era Harry.

— Mulţumesc, mă descurc singur.

Ajuns la marginea păpurişului, mă săltai o dată, şi cu stânga îl apucai de ceafă pe unul din indieni, iar cu dreapta îi repezii cuţitul între omoplaţi, încât omul căzii fără să crâcnească. O făcusem, bineînţeles, din motive de forţă majoră. Era vorba de poncaşi. Nu-i puteam cruţa. Dacă ne-ar fi descoperit "fortăreaţa", ar fi fost vai şi amar de noi.

Scosei repede cuţitul din rană, gata să sar, la nevoie, asupra celuilalt poncaş. Dar şi acesta zăcea la pământ, iar Sam ― încălecat pe victimă ― îi trăgea cu nădejde pielea de pe cap.

— Aşa, băiete! De-acum poţi să pui capcane în veşnicele plaiuri ale vânătoarei! Dar pe-ale noastre le laşi aici!

Şi, tăvălind scalpul însângerat prin iarbă, adăugă chicotind :

— Prin urmare, ăsta e al meu. Unul la mână. Old Shatterhand să-l jupoaie pe al doilea.

— Deloc! îl apostrofai. Încă nu cunoşti părerea mea în legătură cu scalparea? Mă miră mult că te ocupi de asemenea treburi!

— Am motivele mele, sir. De când ne-am văzut ultimă oară, am trecut prin destule necazuri. Am fost obligat să mă lupt în fel şi chip cu pieile-roşii. De aceea nu mai am nici o cruţare. Parcă ei s-au purtat cu mănuşi! Uitaţi-vă!

Îşi scoase pălăria pleoştită şi, o dată cu aceasta, peruca lui de pomină. De fapt, văzusem eu încă de mult ţeasta scalpată, roşie ca sângele.

— Ce ziceţi, sir, dacă nu mă-nşel? Mi-am purtat încă din pruncie, onest şi cu drepturi depline, smocul de păr original. Nici cel mai şmecher avocat din lume n-ar fi îndrăznit să-mi conteste acest drept, până s-au găsit o duzină sau două de pawne, care pur şi simplu m-au deposedat de podoaba capilară. A trebuit să mă duc la Tekama, să-mi cumpăr un scalp nou, adică o perucă, dacă nu mă-nşel. M-a costat o avere: trei legături groase de blăni de biberi. Mă rog, n-ar fi nimic. Uneori părul ăsta nou e mai practic decât celălalt. Mai ales vara e o plăcere: îl lepezi şi nu mai transpiri. Totuşi, nu pot să nu mă răzbun. Le-am plătit-o indienilor nu o dată. Vedeţi, scalpul ăsta e pentru mine o încântare. Mă bucură mai mult decât cea mai fină blană de biber.

Acestea zisei îşi potrivi la loc peruca şi pălăria.

Dar nu era timp pentru vorbă lungă şi amintiri. În orice moment, putea să zbârnâie o săgeată sau să fulgere vreo puşcă dindărătul unui copac. În plus, era nevoie să dăm cât mai iute alarma în tabără şi să-i prevenim pe vânători asupra primejdiei.

— Pune mâna ― îl îndemnai pe Sam ― să-i facem dispăruţi pe indienii ăştia!

— Just, adică necesar vreau să spun. Dar tânărul sir ar face bine să treacă niţel în dosul tufelor. Sunt gata să-mi schimb mocasinii pe pantofiori de balet dacă nu ne trezim în curând cu pieile-roşii.

Harry ascultă de sfatul bătrânului, iar noi aruncarăm repede cadavrele în păpurişul de pe mal. Să le aruncăm în apă, n-ar fi fost prudent.

— Aşa, s-a făcut! se bucură Sam după ce terminarăm operaţia. Şi acum, luaţi-l pe micul sir, mergeţi la "fortăreaţă" şi pregătiţi-i pe oamenii de acolo. În ce mă priveşte, vreau să studiez niţel urmele acestor doi poncaşi. Poate descopăr ceva mai mult decât au apucat ei să ne spună…

— N-aţi vrea, Sam Hawkens, să vă duceţi dumneavoastră până la tata? interveni Harry. Vă pricepeţi grozav la manipularea capcanelor şi pe urmă, nu-i aşa, patru ochi văd mai bine decât doi.

— Hm! Cum doriţi! O fac şi pe-asta. Dar să nu-mi puneţi vină dacă iese vreo dandana.

— Nici o grijă, Hawkens! Ştiţi doar că-mi place şi mie să am satisfacţii. Dumneavoastră v-aţi ales cu un scalp; trebuie să mă aleg şi eu cu ceva. Haideţi, sir!

Şi băiatul îl părăsi pe Sam, luând-o prin desiş. Eu îl urmai.

Deşi trebuia să fiu atent la eventuala primejdie din jur, nu puteam să nu-b admir pe Harry, care, asemenea unui vânător iscusit, se strecura fără pic de zgomot prin încâlceala tufelor, dovedind multă pricepere şi agilitate.

Era cu neputinţă ca băiatul să nu fi fost familiarizat încă de mic cu viaţa din "ţara vânatului", să nu fi înregistrat impresii care i-au ascuţit simţurile, :i~au călit sufletul şi au dat destinului său o direcţie atât de neobişnuită.

Merserăm astfel preţ de o oră, fără răgaz, până dădurăm de o altă colonie ele biberi, ai cărei membri, însă, nu-şi părăseau deloc vizuinile.

— Aici instalaserăm noi capcanele pe care le-au furat cei doi poncaşi ― mă informă Harry. Iar colo sus se ramifică acel Bee-fork la care voiam să ajungem. Se pare însă că va trebui să renunţăm, căci, vedeţi, urmele roşilor vin dinspre pădure. Să mergem după ele.

Era gata să pornească, dar îl oprii:

— Harry!


Stătu şi mă privi întrebător.

— N-ar fi mai bine să vă întoarceţi şi să lăsaţi restul în seama mea?

— Ce vi s-a năzărit?

— Cunoaşteţi primejdiile la care vă puteţi expune mergând în direcţia asta?

— Şi de ce nu le-aş cunoaşte? Imposibil să fie mai mari decât cele prin care am trecut până acum.

— Vreau să vă cruţ!

— Păi asta vreau şi eu! Ştiu să mă păzesc. Ori credeţi că orice faţă vopsită mă şi bagă în sperieţi?

Ne continuarăm drumul, distanţându-ne de cursul râului şi înaintând printre arbori, sub rămurişul bogat şi verde al pădurii. Pământul era învelit cu muşchi umed pe care, fără multă osteneală, puteai desluşi orice urmă de paşi.

Deodată, Harry, care mă preceda, se opri în loc. Jos se vedeau urmele nu a doi, ci a patru oameni care se despărţiseră acolo. După cum se ştie, poncaşii doborâţi de noi erau echipaţi de campanie; presupuneam deci că şi alţi războinici de-ai lor se vor fi aflând prin preajmă.

În acelaşi timp era limpede că numai o acţiune de mare importanţă i-ar fi putut determina să bată atâta drum pe teritoriu inamic. Iată de ce-mi trecu prin gând că prezenţa lor aici ar fi în legătură cu atentatul nereuşit împotriva trenului şi că s-ar putea să fie vorba de o expediţie de răzbunare, în care indienii pun în joc totul şi nu cruţă nimic.

— Cum procedăm? întrebă Harry. Urmele acestea duc spre tabăra noastră. Indienii nu trebuie s-o descopere eu nici un preţ. Îi urmărim pe cei patru, sau o apucăm fiecare în altă direcţie?

— Oricum, tuspatru sunt iscoade şi au venit încoace dinspre tabăra poncaşilor, care, desigur, aşteaptă înapoierea lor. De aceea e preferabil ca, mai întâi, să reperăm tabăra, să vedem câţi sunt şi ce planuri urmăresc. În ce priveşte "fortăreaţa", cred că santinela de la intrare ştie ce are de făcut pentru a nu trăda nimănui secretul.

— Aveţi dreptate! Mergem înainte!

Pădurea cobora acum în pantă lungă, prelingându-se în vale. Ici şi colo se căscau nişte adâncituri mari, asemenea unor bazine împresurate de ferigi şi arbuşti sălbatici.

Tocmai ne apropiam de o astfel de râpă, când un miros suspect îmi atrase atenţia. Scrutând adâncul pădurii, observai drept înaintea noastră o coloană subţirică de fum, care ba se înălţa, ba dispărea, ba urca iarăşi, jucăuşă, printre coroanele copacilor.

Fumul nu putea proveni decât de la foc aprins de, indieni, şi iată de ce: pe câtă vreme albii aruncă pe foc crăci întregi, stârnind astfel flacără mare, înaltă, cu fum mult şi gros, băştinaşii întreţin focul împingând vreascurile încet, treptat, cu vârful în jos, provocând o ardere mai mult mocnită, cu flacără măruntă şi fum abia vizibil. Winnetou obişnuia să spună despre procedeul albilor: "Feţele palide fac atâta căldură cu focul lor, încât nici nu se mai pot apropia de el ca să se încălzească".

Îl oprii pe Harry şi-l făcui atent asupra celor constatate.

— Staţi după tufişul de colo; eu mă duc să-i pândesc pe indieni.

— Şi eu de ce să nu merg?

— Ajunge unul singur; în doi creşte primejdia de a fi descoperiţi.

Băiatul căzu de acord. Călcând uşor ca să nu lase nici o urmă, se pitula după un tufiş, în timp ce eu mă strecurai de la copac la copac în direcţia coloanei de fum.

Într-un bazin din cele pomenite se aflau o mare mulţime de indieni, care şezând, care culcaţi, încât abia îşi găseau loc. La intrare stătea nemişcat ca o statuie de bronz un flăcău chipeş, cu părul revărsat pe umeri; pe alocuri erau postate străji care, din fericire, nu observaseră apariţia mea.

Dădui să-i număr pe rând, câte unul, dar mă oprii deodată uluit. Primul care-mi sări în ochi ― cu putinţă oare!? ― era căpetenia albă Parranoh sau Tim Finnetey, cum îi zicea Old Firehand. Şi doar îl recunoscusem perfect atunci, noaptea, la lumina lunii, când l-am înjunghiat! Să fie numai o iluzie? Imposibil! Nu ştiam ce să mai cred. Şi, culmea ― individul avea în cap chica lui întreagă, deşi văzusem cu ochii mei cum l-a scalpat Winnetou. Or, de-atunci apaşul nu şi-a scos nici o clipă scalpul de la brâu.

Pe neaşteptate, una din santinele păru că se îndreaptă spre locul unde mă adăpostisem eu, culcat îndărătul unui bolovan uriaş. A trebuit să mă retrag înapoi şi să fac repede cale-ntoarsă.

Ajunsei iarăşi la Harry şi-i făcui semn să vină după mine. Ne înapoiarăm la punctul unde se ramificau urmele iscoadelor. De aci o luarăm pe potecuţa tăiată prin hăţiş de poncaşii doborâţi de noi. Aceasta cobora până jos în valea prin care trecuserăm la sosirea noastră şi unde ne întâmpinase santinela.

Ştiam acum precis că poncaşii căpătaseră întăriri şi ne urmăriseră îndeaproape cu intenţia să se răzbune. Popasul nostru în timpul bolii lui Old Firehand le oferise răgazul să-şi adune toate forţele disponibile. Dar de ce era nevoie ca numai pentru trei inşi să mobilizeze atâţia războinici şi de ce nu ne-au atacat mai demult, asta n-o mai înţelegeam ― afară de cazul că Parranoh ştia unde se află "fortăreaţa" şi plănuia să atace întreaga aşezare.

Cele două iscoade croiseră o potecă destul de bună, încât coboram relativ repede spre valea ce se întindea înaintea noastră. Când, deodată, auzii un zăngănit ca de fiare venind dinspre un desiş de cireşi sălbatici.

Făcându-i semn lui Harry să se ascundă, mă lungii repede la pământ, trăsei cuţitul din teacă şi mă târâi în ocol către locul cu pricina. Primul lucru care mă izbi era o grămadă de capcane de fier şi alături ― o pereche de picioare subţiri, strâmbe, încălţate în nişte mocasini colosali. Descoperii mai apoi un surtuc vânătoresc de dimensiuni remarcabile, la capătul căruia, sus, odihneau borurile obosite ale unei pălării de pâslă sub care se iţea o barbă câlţoasă, fără noimă. Şi din haosul bărbii pândeau doi ochişori vioi, atenţi, sfredelind frunzişul.

Era Sam. Dar ce căuta bătrânul aici când eu îl credeam de mult sus, în "fortăreaţă"? Enigma era în fond lesne de dezlegat: n-aveam decât să-l întreb. Mă furişai deci uşurel în spatele lui, bucurându-mă de pe acum de spaima ce avea s-o tragă.

Uşor, cât se poate de uşor, pusei stăpânire pe puşca de lângă el, preistorica lui "Liddy", şi îi ridicai cocoşul ruginit. Auzind clămpănitul, Sam sări atât de iute în picioare, încât îşi agăţă de rămuriş faimoasa pălărie laolaltă cu peruca. Iar când văzu propria-i armă îndreptată asupra lui, sub nasul de papagal stropit cu toate culorile curcubeului, i se căscă o gură cât o şură.

— Sam Hawkens ― îi şoptii ― închide repede gura, că de nu, îţi vâr toate capcanele în ea!

— Good lack! Păcatele mele! M-aţi speriat, sir, dacă nu mă-nşel! răspunse omuleţul care, în pofida spaimei, nu scosese nici măcar o exclamaţie. Şi, potrivindu-şi peruca şi pălăria la locul cuvenit, adăugă: Dracu' să vă ia! Mi-au îngheţat mădularele, vreau să spun… dacă aţi fi fost o piele-roşie, atunci…

— …atunci mâncarea ce ai înghiţit-o aseară ar fi fost, desigur, ultima. Iată-ţi puşcociul! Şi spune-mi, te rog, ce ţi-a venit să te culci tocmai aici?

— Să mă culc? Adică să dorm? Ei, asta-i bună! Nici vorbă de aşa ceva… chiar dacă, întâmplător, nu v-am băgat de seamă. Îmi zburau gândurile la perechea aia de şobolani pe care voiam să-i vânez şi să le iau pielea. Totuşi, cum să spun, apelez la discreţie. N-are rost să ştie lumea cum l-aţi luat pe bătrânul Sam ca din oală.

— Lasă, nu află nimeni.

— Dar unde-i tânărul sir?

— E aici, mai în spate. Auzisem sunând fierăria asta şi fusesem, fireşte, curios să ştiu cine trage clopotele.

— Clopote? Se auzea chiar atât de tare? Măi, măi, Sam Hawkens, urs idiot şi bătrân ce-mi eşti! Stai la pândă ca un catâr ramolit, cică să mai faci rost de nişte scalpuri, şi când colo, te aud până şi surzii din Canada, dacă nu mă-nşel! Dar cum de-aţi nimerit aici? Veneaţi şi dumneavoastră pe urmele celor două piei-roşii?

Confirmai şi îi povestii cele văzute.

— Hm! Va fi mare cheltuială de pulbere, sir, mare de tot! Veneam cu capcanele în susul apei, când, deodată, zăresc doi indieni, dacă nu mă-nşel. Se foiau la marginea tufişului, la vreo opt paşi de mine. Fireşte că m-am făcut una cu pământul. Unul a luat-o în jos, celălalt în sus, ca să cerceteze valea. Las' că-mi pică ei în mână, mi-am spus. Am aşteptat până a trecut unul pe lângă mine, pe urmă m-am ascuns repede aici. Numai să se întâlnească amândoi sub nasul meu, c-apoi îi întreb eu de nume!

— Crezi că se poate?

— Fireşte că se poate. Dacă sunteţi deştept, duceţi-vă în partea cealaltă şi o să-i prindem în cleşte. Preveniţi-l şi pe micul sir, să nu facă vreo boroboaţă.

Procedai după sfatul lui şi, întorcându-mă la Harry, îl informai, în câteva cuvinte, asupra situaţiei. Apoi ne postarăm exact în dreptul lui Sam, aşteptând să se întoarcă cei doi indieni.

Răbdarea ne fu supusă la greu examen. Trecură câteva ore până auzirăm paşii unui om care se furişa în direcţia noastră. Era unul din poncaşii pe care-i aşteptam, un hojma de bărbat, dat naibii se vede ― pentru că, nemaiavând loc la cingătoare pentru câte scalpuri luase în viaţa lui, îşi împodobise şi pantalonii cu ciucuri din păr de om.

Abia intră în "domeniul" nostru, că se şi pomeni înşfăcat de ambele părţi şi doborât. La fel o păţi şi celălalt, care apăru după scurt timp. Treaba împlinită, ne înapoiarăm tustrei la "fortăreaţă".

La intrare îl găsirăm de gardă pe Will Parker, care stătuse pitulat îndărătul unor tufe şi trebuie să-l fi văzut pe poncaş spionând la numai câţiva paşi de el. Sam îl măsură, dezamăgit.

— Greenhorn mi-ai fost, greenhorn ai să rămâi până nu te-or apuca roşii de chică, dacă nu mă-nşel. Crezuşi, pesemne, că poncaşul umblă după furnici, de n-ai înfipt cuţitul în el?!

— Ascultă, Sam Hawkens, mai ţine-ţi limba-n frâu, că altminteri fac cu tine ce n-am făcut adineauri! Cui îi zici greenhorn? Lui Will Parker? Păi, numai gluma asta, şi ajunge să-ţi găuresc mutra, hodorogule! Oare fiul mumă-ti n-are atâta glagorie în cap ca să ştie că pe o iscoadă mai bine o laşi să treacă decât s-o dobori fără rost, trădându-ţi astfel prezenţa?

— Fie pe voia ta, omule, dacă nu te îmbie, cum văd, răci un scalp indian…

Şi Sam porni ţanţoş spre gârlă. Dar înainte de a dispărea după stânci, se mai întoarse o dată spre Will Parker şi adăugă:

— Cască bine ochii! Dincolo, în văgăună, e un cuib întreg de arcaşi. S-ar putea să-şi vâre şi ei nasul printre picioarele tale. Păcat de tine, dacă nu mă-nşel, mare păcat!

Şi ne-o luă iarăşi înainte. Mai că nu se zărea de sub capcanele lui. Curând ieşirăm din râpă şi ne plimbarăm în voie privirea peste întreaga tabără. Bătrânul trapper şuieră o dată lung, ascuţit, şi toată lumea se înfăţişă în mare grabă ca să afle ultimele noutăţi.

Old Firehand ne ascultă tăcut până la capăt. Dar când îi comunicai chestiunea cu Parranoh, scăpă o exclamaţie de mirare şi totodată de bucurie.

— Dacă nu v-aţi înşelat cumva, sir, înseamnă că pot să-mi împlinesc în cele din urmă jurământul şi să-l prind în pumni pe ticălos. Ani de zile aceasta mi-a fost singura şi cea mai arzătoare dorinţă.

— Dar chica lui mă cam derutează.

— Aş! Nu e nici o minune. Îl aveţi ca exemplu pe Sam Hawkens cu căpăţâna şi cu peruca lui. Şi, totuşi, mai că nu-mi vine să cred că nu l-aţi ucis în noaptea aceea. Poate că n-a fost decât rănit şi, găsindu-l, poncaşii l-au transportat de acolo. S-o fi întremat în timpul zăcerii mele. Apoi s-o fi apucat să ne adulmece, să ne urmărească.

— Atunci de ce nu atacă?

— Nu ştiu. În orice caz, va fi având vreun motiv. Aflăm noi mai târziu. Sunteţi obosit, sir?

— Nu prea.

— Vreau să-l văd şi eu. Mă însoţiţi?

— Se înţelege. Dar trebuie să vă atrag atenţia că drumul e primejdios. Indienii îşi vor aştepta zadarnic iscoadele, apoi vor trimite oameni în căutarea lor. Iar aceştia vor da peste cele două cadavre. Ne putem pomeni printre poncaşi şi fără sprijin de nicăieri.

— Posibil, fireşte. Dar nu mă rabdă inima să stau aici, în bună linişte, până ne vor ataca, Dick Stone!

Acesta fusese plecat la vânătoare, deci nu mă văzuse până atunci. Omul mă salută cordial, după care Old Firehand îl întrebă:

— Ştii ce avem de făcut?

— Îmi închipui.

— Ia-ţi puşca şi hai după pieile-roşii!

— Sunt gata, sir! Plecăm călare?

— Nu. Mergem numai până la groapa aceea a lor. Şi voi, ăştilalţi, nu staţi cu mâinile în sân! Camuflaţi cui verdeaţă catch-urile, adăposturile pentru piei! Nu poţi săi ştii ce se mai întâmplă. Dacă indienii trec cumva de stânci şi vin încoace, barem să nu găsească nimic de jefuit. Harry, tu du-te la Will Parker! Iar tu, Bill Bulcher, vezi să fie ordine în absenţa noastră!

— Ia-mă şi pe mine, tată! se rugă Harry.

— N-are nici un rost, băiete. Mai bine odihneşte-te. O să-ţi vină şi ţie rândul la timpul cuvenit.

Harry mai stărui, dar Old Firehand rămase ferm pe poziţie. Pornirăm aşadar în trei, tăind gârla.

După câteva instrucţiuni date santinelei, ne îndreptarăm spre locul unde stătuse ascuns Sam Hawkens. Drumul care ducea de acolo spre râpă era în orice caz mai potrivit: aveam acoperire din ambele părţi şi, în plus, siguranţa că-i vom întâlni pe indienii care, după cum chibzuisem, îşi vor fi părăsit ascunzişul ca să-i caute pe camarazii dispăruţi.

După ce noi plecaserăm, în zori ieşise şi Winnetou din tabără şi, din păcate, încă nu se întoarse. Ne-ar fi fost, desigur, un însoţitor ideal. Pe de altă parte, întârzierea lui mă cam îngrijora. Nu era deloc exclus să se fi întâlnit cu poncaşii. Or, în acest caz, cu toată vitejia lui, n-ar fi putut scăpa teafăr.

Mă gândeam, tocmai, la aceste lucruri, când, deodată, tânărul şef al apaşilor răsări dintr-un desiş. Mâinile noastre care, la foşnetul crengilor, se încleştaseră pe puşti, reveniră brusc în poziţia normală.

— Winnetou va merge şi el cu oamenii albi ca să-i vadă pe Parranoh şi pe poncaşi ― hotărî acesta.

Îl privirăm nedumeriţi. Ştia, vasăzică, de prezenţa duşmanului în acele locuri.

— I-a zărit oare fratele meu roşu pe cei mai cruzi dintre războinicii siouxilor? îl întrebai.

— Winnetou trebuie să-l ocrotească pe fratele său, Old Shatterhand, şi pe fiul Ribannei. De aceea s-a ţinut toată vremea după ei. A văzut şi cum s-au înfipt cuţitele în trupul celor două iscoade. Cât despre Parranoh, acesta şi-a pus pe cap chica unui războinic din neamul osagilor. Are părul mincinos şi gândul viclean. Winnetou îl va ucide.

— Nu, să nu te atingi de Parranoh! Lasă-l în grija mea! protestă Old Firehand.

— Winnetou l-a mai dăruit o dată prietenului său alb. ― Acum nu-mi mai scapă, fii sigur, căci…

Restul frazei nu-l auzii, pentru că, în acel moment, observai doi ochi lucind dindărătul unei tufe şi, repezindu-mă, dintr-un salt, îl înşfăcai pe spion.

Şi cine credeţi că era? Parranoh în persoană! Abia îl apucasem însă de beregată, că tufele vecine foşniră ameninţător şi câţiva poncaşi se năpustiră în ajutorul căpeteniei.

Prietenii mei, văzând ce se întâmplă, săriră la rândul lor în luptă. Pe şeful alb al poncaşilor îl imobilizasem apăsându-l cu genunchiul în piept. Cu stânga îl strângeam de gât, cu dreapta îi încleştam mâna în care ţinea cuţitul. Se zvârcolea ca şarpele şi făcea eforturi desperate să se smulgă din strânsoare. Zvârlea din picioare caii taurul împiedicat, încercând să se ridice; scalpul de împrumut, bogat şi pletos, îi zburase de pe cap; ochii bulbucaţi mai că-i săreau din orbite; gura îi spumega şi ţeasta, pe care Winnetou o jupuise de piele, zvâcnea oribil în ritmul pulsului său sălbatic. Parcă aveam de-a face cu un animal turbat. Îi înfipsei nemilos degetele în beregată, încât trupul i se chirci, se cutremură, mădularele i se frânseră fără vlagă şi, dând ochii peste cap, rămase inert la pământ. Îl biruisem.

Abia acum, în fine, mă uitai în jur şi văzui o scenă pe care nici un condei n-ar putea-o descrie. Pentru a nu atrage atenţia inamicului, nimeni dintre noi nu se folosise de puşcă, ci numai de cuţit şi de tomahawk. Şi, totuşi, nici un poncaş nu mai rămăsese în picioare. Toţi se zvârcoleau pe jos, însângeraţi şi zdrobiţi.

Winnetou tocmai îşi înfigea cuţitul în pieptul unui poncaş doborât; nu avea nevoie de ajutorul meu. Old Fire-hand îl strivea pe unul sub genunchi şi încerca să-l ţină la distanţă pe un altul, care-i sfârtecase braţul. Alergai într-acolo şi-l trăsnii pe poncaş cu propria-i secure. Trecui apoi la Dick Stone care, între două leşuri, se zbătea sub genunchii unui vlăjgan gata să-l omoare. Îl izbii şi pe acesta cu tomahawkul unuia dintre morţii de alături.

Stone se sculă de jos şi-mi strânse mâna.

— By God, pe Dumnezeul meu, sir, asta zic şi eu ajutor venit la timp! Să te baţi cu trei inşi, când nici n-ai voie să tragi cu puşca, e cam mult! Vă mulţumesc.


Yüklə 2,49 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin