Capitolul IX anabaptişTH. (1516—1556). 1) Originea lor

160

Zwingli au distrus ca şi focul din cer necurăţia babiloniană. Totuş

ei nu au clădit nimic mai bun în loc, căci odată ajunşi ia putere,

ei s-au sprijinit pe oameni mai degrabă decît pe Dumnezeu. în

ciuda unui bun început, lumina adevărului a fost întunecată.

Aceasta a fost ca şi cum cineva a reparat (astupat) o gaură într-un

cazan vechi, pentru a-1 face mai r ău decît mai înainte. Astfel adepţii

lor păcătuiau fără să roşească. Mulţi s-au alăturat acestor doi

reformatori, crezînd că doctrina lor era curată. Unii şi-au pierdut

chiar şi viaţa pentru adevăr şi ei sînt cu siguranţă mîntuiţi, căci ei

au luptat lupta cea bună".

Autorul descrie apoi conflictele cu Zwingli la Ziirich cu privire

la botez. El reaminteşte cum acesta din urmă, după ce mărturisise

că botezul copiilor nu poate fi dovedit cu nici măcar un singur

cuvînt din Scriptură, a predicat în final că botezul celor credincioşi

adulţi este fals şi nu trebuie ca să fie tolerat. El relatează apoi că

s-a decretat la Ziirich şi în canton, de a arunca în apă orice persoană

care se va boteza. Această persecuţie a dus la împrăştierea

a numeroşi slujitori ai lui Hristos care au plecat în Austria ca să

propovăduiască acolo Evanghelia lui Hristos.

în această din urmă ţ a r ă , î n statele învecinate,bisericile luară

un avînt miraculos. Suferinţele credincioşilor şi ale martirilor în

număr mare, constituie o cronică îngrozitoare, dar cu toate acestea

se găsesc pretutindeni oameni care îşi asumă periculoasa lucrare

de evanghelist şi presbiter. S-a putut spune despre unii : „Ei au

mers la moarte plini de bucurie". în timp ce îi înecau pe unii, alţii

îşi aşteptau rîndul cîntînd şi bucurîndu-se de moartea care în

curînd trebuia să fie a lor. Ei erau fermi în adevăr şi tari în credinţa

pe care au primit-o dela Dumnezeu". Acest curaj a provocat întotdeauna

mirare şi întrebări asupra sursei de curaj. Credinţa lor

triumfătoare cîştiga multe suflete pentru Hristos, cu toate că

conducătorii religioşi ai celor două biserici, catolică şi reformată

o atribuiau lui Satan. Credincioşii înşişi spuneau : „Ei au b ă u t din

izvorul care curge din sanctuarul lui Dumnezeu, din fîntîna (izvorul)

vieţii. I a t ă pentru ce este imposibil sărmanei raţiuni omeneşti

de a înţelege atitudinea sufletului lor. Ei au experimentat că

Dumnezeu ajută pe aceia care poartă crucea şi au învins amărăciunea

morţii. Focul lui Dumnezeu arde în ei. Cortul lor nu era

aci pe pămînt, el era instalat în veşnicie ; credinţa lor se sprijinea

pe o temelie care nu se poate zdruncina. Credinţa lor înflorea ca

crinul, credincioşia lor ca trandafirul; evlavia şi neprihănirea^ lor

erau flori din grădina lui Dumnezeu. îngerul Domnului a învîrtit

s u l i ţ a înaintea lor şi nimeni nu i-a putut deposeda de coiful mînt

u i r i i nici de scutul de aur al lui David. Ei au auzit apelul trîmbiţei

11 — Drumul bisericii 202 161

din Sion şi l-au înţeles — iată pentru ce ei au triumfat în durere

şi nu s-au temut de martiriu. Ataşîndu-ss de lucruri sublime, suflet

u l lor sfinţit a socotit lucrurile pămînteşti ca nefiind decît o u m b r ă ,

î n v ă ţ a ţ i fiind de Dumnezeu, ei nu cunoşteau nimic, nu cercetau

nimic, nu voiau nimic, nu iubeau nimic decît binele ceresc şi

veşnicia. De asemenea ei au avut mai multă răbdare în suferinţele

lor, decît au avut duşmanii lor care le aplicau pedepsele".

Regele Ferdinand I, fratele lui Carol Quintul, a fost un persecutor

fanatic al fraţilor. Adeseori autorităţile nu consimţeau

decît cu regret la executarea crudelor sale ordine. Ele ar fi vrut

mai degrabă să cruţe pe aceşti oameni evlavioşi şi nevinovaţi,

însă Ferdinand nu înceta să publice edicte şi decrete, cerînd dela

ele mai multă ferocitate şi ameninţîndu-le din cauza indulgenţei

lor. Astfel în Tirol s-au găsit magistraţi care s-au scuzat pe lingă

suveranul lor care îi acuza de îngăduinţă : „Timp de doi ani — îi

scriau ei—nu a trecut aproape nici o zi fără ca noi să nu fi judecat,

probleme anabaptiste. în ducatul Tirolului mai mult de şapte sute.

de bărbaţi şi femei, în diverse locuri au fost condamnaţi la moarte.

Alţii au fost izgoniţi din ţară şi un mare număr încă au fugit în

mizerie, părăsindu-şi bunurile lor şi adseori chiar pe copiii lor ...

Noi nu vrem să ascundem majestăţii voastre nebunia acestor

oameni, căci în general, departe de a fi îngroziţi de pedeapsa celorlalţi,

ei merg spre cei arestaţi şi îi recunosc ca fiind fraţii şi surorile

lor. Dacă atunci magistraţii îi acuză, ei mărturisesc credinţa

lor fără a fi supuşi torturilor. Nici o instrucţiune nu ajunge ca să-i

convingă şi este destul de rar cînd unul dintre ei se întoarce dela

necredincioşia sa. în cea mai mare parte a timpului ei nu doresc

altceva decît moartea. Noi sperăm că acest fidel raport va arăta

majestăţii voastre regale că noi nu am'fost lipsiţi de zel I " .

Cînd Ferdinand deveni de asemenea şi rege al Boemiei. refugiul

pe care această ţ a r ă îl acordase fraţilor a fost suspendat. Nu

le-a mai fost posibil de a mai scăpa. Recompense din ce în ce mai

mari au fost promise celor care îi dădeau pe anabaptişti autorităţilor.

Bunurile celor care erau executaţi erau luate şi serveau

în parte pentru a acoperi cheltuielile persecuţiei. Femeile însărcinate

erau duse la închisoare pînă la naşterea copilului, apoi omorîte.

Un magistrat din Sillian, Jorg Scharlinger a fost a t î t de tulburat

de faptul că avea de pronunţat sentinţa de moarte pentru doi

tineri de 16—17 ani, încît a îndrăznit să ceară amînarea pentru

noi cercetări mai ample. S-a hotărît, ca în astfel de cazuri, acuzaţii

să fie instruiţi de către romano-catolici, pentru acoperirea cheltuielilor

întrebuinţîndu-se bunurile confiscate dela anabaptişti. în

cazul că ei totuşi nu abjurau credinţa lor, ei trebuiau să fie executaţi

162

insă numai dela vîrsta de optsprezece ani. închipuiţi-vă un tînăr

care iubea pe Domnul în ce condiţii aştepta el aniversarea vîrstei

de optsprezece ani !

Lucrurile mergeu din ce în ce mai rău. Cu toate acestea Jakob

Huter, nu înceta să ţină adunări în păduri sau în case izolate, fraţii

şi surorile riscînd în continuu viaţa lor primindu-1. Odată circa

patruzeci de credincioşi erau adunaţi într-o casă la St. Georgen

ca să prăzmuiască Sf. Cină, cînd au fost surprinşi de către o trupă

de soldaţi şi şapte dintre ei fură făcuţi prizonieri. Ceilalţi au scăpat

şi Huter împreună cu ei. Pînă la urmă a fost prins şi el fiind t r ă d a t

în schimbul unei recompense. Casa unde el era ascuns a fost încercuită

noaptea de către soldaţi. Au fost prinşi el, nevastă-sa, o fată

t î n ă r ă şi gazda lor o femeie mai vîrstă. I s-a pus un căluş în gură

ca să nu propovăduiască adevărul, apoi l-au dus la Innsbruck,

unde a fost o mare bucurie pentru faptul că a fost prins, căci chiar

regele nu a lăsat autorităţile în pace pînă ce Huter nu va fi descoperit.

De îndată ce regele a aflat vestea că Huter a fost prins,

el a dat ordin ca prizionerul să fie omorît chiar şi în cazul că ar fi

retractat. însă Huter nu era omul care să retracteze, denunţînd

cu cea mai mare violenţă felul de acţiune al regelui, papei şi al

preoţilor. Autorităţile ar fi dorit ca el să fie decapitat în mod secret

pentru a evita tumultul în poporul care îl simpatiza pe condamnat,

însă Ferdinand insistă ca el să moară în mod public prin foc. El

a urcat pe rug la Innsbruck în 1536.

Golul pe care 1-a lăsat Huter, a fost complectat de către Hans

Măndl, om cu un duh blînd, însă de un egal curaj, care a ştiut ca

să cîştige încrederea şi dragostea tuturor prin darurile şi devotamentul

său, fără margini. El a botezat mai mult de patru sute de

persoane numai în Tirol. El a fost adeseori închis, însă clerul care

era însărcinat de a-1 converti, se plîngea de bunătatea cu care

magistraţii îl tratau. Frecventele sale scăpări din închisoare par să

indice că în adevăr a existat multă bunăvoinţă la supraveghetorii

săi. Scurt timp după una din aceste scăpări din închisoare, el, a

prezidat o adunare de vreo mie de fraţi şi surori, adunaţi într-o

pădure şi el a fost dus din nou arestat în acelaşi an (1560). De data

aceasta a fost aruncat într-o celulă a unui turn din Innsbruck,

unde se mai găseau închişi doi fraţi. De acolo el a scris : „Eu sînt

în turn, unde scumpul meu frate Jorg Liebich este închis de mai

multă vreme ... Este o celulă adîncă, însă foarte sus este o mică

fereastră care dă puţină lumină atunci cînd străluceşte soarele ....

Eu am fost dus la t o r t u r ă fără a avea cea mai mică teamă ca şi

cînd nici nu ar fi existat. După ce am fost supus unui interogatoriu

timp de trei zile m-au dus din nou în turn... Noaptea eu aud viermii

163

în ziduri, liliecii zboară noaptea în jurul meu şi şoarecii mişună, însă

Dumnezeu îmi uşurează toate lucrurile. El este în mod real cu

mine. El întrebuinţează chiar şi duhurile care în întuneric v i n să

îngrozească oamenii, şi le face pentru mine plăcute şi folositoare".

Cînd tovarăşul său Jorg Meyer a fost cercetat, el a fost

întrebat pentru ce s-a lăsat ca să fie botezat, el a spus că înainte

de a ajunge la această credinţă, el a auzit vorbind pe un oarecare

Jacob Huter, mort pe rug la Innsburck. Se spune că atunci cînd

l-au adus în acest oraş, i s-a pus un căluş în gură, de teamă ca nu

cumva acesta să propovăduiască adevărul. în afară de aceasta,

el a auzit cum la Klausen a fost omorît Ulrich Miillner, un om

care avea aceiaşi credinţă şi care era iubit de popor şi considerat

ca un om credincios. în al treilea rînd în sfîrşit el a văzut cu ochii

lui la Steinbach, cum au aruncat în flăcări pe un om care avea tot

această credinţă. El a pus toate aceste lucruri adînc la inimă

socotind că numai puterea harului lui Dumnezeu putea să întărească

pe aceşti oameni în credinţa lor şi să-i ajute să sufere pînă

la c a p ă t ; iată cum a început el ca să se intereseze de aceşti fraţi.

La toate întrebările care li s-au pus, aceşti întemniţaţi au răspuns

în mod calm şi potrivit Scripturilor. Ei au spus căci cu toate că în

acest moment ei nu au un loc fix unde să locuiască şi că ei au fost

persecutaţi pretutindeni, însă va suna ceasul cînd ei vor fi răsplăt

i ţ i de o s u t ă de ori mai mult. Ei au protestat împotriva epitetului

de „sectă blestemată" care s-a dat credinţei lor şi au declarat că

nu există printre ei nici un „aţîţător la dezordine". Măndl le-a

explicat că fraţii şi adunarea din care făcea el parte, îl aleseseră ca

învăţătorul şi conducătorul lor.

Doisprezece oameni din Innsburck şi împrejurimi au fost

desemnaţi ca juraţi. După ce au prestat jurămîntul obişnuit, de a

da un verdict după dreptate, li s-a mai cerut încă de a jura că ei

se vor conforma decretului împăratului cu alte cuvinte că ei vor

condamna la moarte pe acuzaţi. însă aceştia refuzară. Tribunalul

a fost foarte iritat. Cu toate acestea Ferdinand care devenise atunci

împărat nu a îndrăznit ca să-i maltrateze, de teama de a nu ridica

opoziţia poporului, ci a discutat cu ei şi i-a ameninţat, încît nouă

dintre ei sfîrşiră prin a ceda. Ceilalţi trei au rămas neclintiţi şi au

fost închişi. După cîteva zile de captivitate aceşti trei au

cedat şi ei de asemenea şi juriul întreg a prestat jurămîntul cerut,

care a fixat verdictul înainte de înfăţişarea fraţilor. Măndl a fost

condamnat să fie ars pe rug ceilalţi doi să fie decapitaţi. Din î n chisoare

ei au scris fraţilor cu p u ţ in timp înainte : „Noi vă informăm

că după „Ziua Domnului" vom fi condamnaţi şi ne vom îndeplini

legămîntul nostru faţă de Dumnezeu. Noi facem acest lucru cu

164

bucurie; noi nu sîntem t r i ş t i căci această zi este sfînta Domnului".

Printre mulţimea de oameni care asista la omorîrea lor, se găsea

şi Leonhard Dax, un preot bătrîn care aparţinea fraţilor. Cei

trei condamnaţi au fost mult încurajaţi prin salutul curajos pe care

el li 1-a adresat la trecerea lor. Ei au vorbit mulţimii, îndemnîndu-i

ca să se pocăiască şi să mărturisească pentru adevăr. Cînd condamnarea

lor a fost citită, ei au reproşat magistraţilor şi juriului că

varsă sînge nevinovat. Aceştia se scuzară spunînd că ei au lucrat

astfel fiind constrînşi de împărat ..." Ah, lume oarbă ... a strigat

Măndl — fiecare om nu trebuie să lucreze decît după inima şi

conştiinţa sa, însă voi, voi ne condamnaţi din ordinul împăratului! "

Ei mai predicară încă şi poporului şi Măndl a continuat pînă cînd

a răguşit. „Taci Hans" a strigat magistratul, însă condamnatul

a continuat: „ceea ce eu am învăţat şi am adeverit este adevărul

divin". *Nimic nu 1-a putut împiedica de a vorbi pînă în clipa morţii.

Unul din ei era a t î t de bolnav încît se temeau că el va muri înainte

de execuţie ; el a fost decapitat primul. Celălalt s-a întors spre

călău şi a strigat cu un curaj triumfător : „Eu las aici pe pămînt

soţie şi copil, casă şi fermă; eu părăsesc trup şi v i a ţ ă pentru dragoste,

pentru credinţă şi adevăr". Apoi el a îngenunchiat pentru

a primi lovitura fatală. Hans Măndl a fost legat strîns de o scară

şi aruncat de viu în flăcări, unde trupurile celorlalţi doi martiri

au trecut mai înaintea lui. Paul Lenz, unul din martorii acestei

scene a fost a t î t de adînc mişcat, încît el s-a alăturat în curînd

fraţilor dispreţuiţi pentru a împărtăşi cu ei suferinţele lui Hristos.

în cîteva locuri, îndeosebi în Moravia, credincioşii au format

comunităţi. Ei trăiau împreună ca o mare familie sub aceiaşi conducere

şi avînd toate lucrurile în comun. Acest plan a fost inspirat

prin două dorinţe : de a procura în districtele favorizate un refugiu

acelora pe care persecuţia i-a alungat din căminurile lor şi de a

urma exemplul dat la început de către biserica din Ierusalim.

Dacă această comunitate de bunuri a fost efectul unui har special

la Ierusalim unde credincioşii locuiau cu toţii la un loc şi se întîlneau

în Templu, ea nu a fost cu toate acestea niciodată o poruncă

lăsată bisericii. Ea a devenit imposibilă atunci cînd adunările au

fost risipite şi chiar în timpul apostolilor ea nu a fost practicată

decît la Ierusalim. în Moravia şi în alte părţi, aceste locuri de refugiu

primiră mulţi oameni. în cele mai bune zile ale lor, ei au fost

binecuvîntaţi în mod bogat spiritualiceşte şi chiar materialiceşte,

căci lucrînd cu sîrguinţă ca cultivatori sau meseriaşi în diverse

meserii, fraţii au devenit prosperi. Dar încetul cu încetul serioase

incoveniente s-au manifestat. într-o comunitate de acest gen,

educaţia copiilor nu se putea face ca în familie. S-a remarcat în

165

curînd la membrii ei un duh de amărăciune şi iritare. Multele dezbinări

care au luat naştere au slăbit aceste biserici. Cînd ţinuturile unde

se găseau au fost pradă războiului, prosperitatea lor şi abundenţa

locuinţelor şi a proviziilor pe care le ofereau au atras soldăţimea.

Acesta a fost unul din motivele care au condus ca să abandoneze

.aceste locuri de refugiu.

4) MUNSTER.

La această epocă s-au petrecut la Munster şi Westfalia, evenimente

care cu toate că nu aveau nimic de a face cu comunităţile

•creştine, ele au adus mai multă pagubă cauzei Evangheliei decît

toate celelalte care au fost mai înainte. în astfel de timpuri de

excitare se putea aştepta foarte uşor ca nişte caractere dezechilibrate

să cadă în extreme. Cruzimea cu care au fost t r a t a ţ i oamenii

nevinovaţi din cauza credinţei lor, a provocat o sălbatecă indignare

la acei oameni care nu aveau aceleaşi credinţe. De altă parte masacrul

sistematic al celor mai bune elemente ale naţiunii, precum şi a

presbiterilor şi a conducătorilor bisericilor, au făcut ca să dispară

oameni chiar, care prin importanţa lor ar fi fost în stare să combată

extravaganţele (pretenţiile prea mari) şi fanatismul şi s-a dat deci

ocazie oamenilor inferiori de a-şi exercita influenţa lor. Spectacolul

crudelor persecuţii şi omoruri, a adus pe mulţi pînă acolo ca să

creadă că sfîrşitul veacului se apropia ca şi ziua răzbunării, în care

cei care asupreau trebuiau să fie pedepsiţi. Anumiţi oameni au

început să se pretindă prooroci şi vestiră apropiata întemeiere a

împărăţiei lui Hristos.

Munster era capitala unui principat guvernat de un episcop

care cumula funcţia de conducător civil cu cea de conducător

«eclesiastic. El a urcat dările şi a încredinţat toate posturile importante

ale statului, membrilor clerului. Din această cauză a rezultat

o stare de nemulţumire continuă la t o ţ i cetăţenii. Bernard Rothman

un t î n ă r teolog, dornic de a se instrui, a mers ca să viziteze pe

Luther. Cu toate acestea el a fost mai degrabă influenţat de Capiton

şi Schwenckfeld pe care i-a întîlnit la Strassburg. El predica bine

şi avea o adîncă simpatie pentru t o ţ i cei oprimaţi şi ducea o v i a ţ ă

mai degrabă ascetică. Cînd a venit la Munster, el a atras mulţimea

prin propovăduirea sa şi a făcut o atît de puternică impresie, încît

mulţi cetăţeni au pătruns în biserică Sf. Mauriciu şi au distrus

icoanele care se găseau acolo. Pentru a pune capăt acestei dezordini,

episcopul a întrebuinţat forţa militară. Dar Filip, landgravul de

166

Hessa interveni şi rezultatul a fost că Miinsterul a fost declarat

cetate evanghelică şi înrolată în Liga de Smalkalde a statelor

protestante. Această schimbare a atras din ţinuturile catolice învecinate

cu Munster o mulţime de credincioşi persecutaţi, care

căutau aici un refugiu. Dar alături de cei care au suferit pentru

dragostea lui Hristos şi care au fost primiţi cu bucurie au existat

şi fanatici, a căror prezenţă compromitea pacea cetăţii. Cea mai

mare parte a refugiaţilor erau lipsiţi de orice mijloace şi după instrucţiunile

şi exemplul lui Rothmann, ei erau primiţi cu b u n ă t a t e

şi generozitate. Unul din emigranţi 1-a convins pe Rothmann

cum că botezul copiilor era împotriva Scripturilor, şi pentru a

asculta conştiinţa sa, el refuză de a mai practica acest lucru. Pentru

acest motiv magistraţii oraşului îl destituiră din funcţia sa de

predicator, însă popularitatea lui era atît de mare încît cetăţenii

se opuseră la acest lucru. în urma unei dispute publice asupra

botezului, s-a considerat că Rothmann a cîştigat cauza. Printre

străinii sosiţi de curînd se găsea un predicator anabaptist care p r i n

violenţa discursurilor sale, aţîţa răscoale. Magistraţii au făcut ca

el să fie arestat, însă corporaţiile l-au eliberat şi conflictul s-a

înveninat atît de mult încît magistraţii au fost scoşi din funcţiile

lor şi înlocuiţi printr-un consiliu anabaptist.

î n t r e timp, episcopul a adunat trupe. A încercuit cetatea şi a

interceptat toate posibilităţile de alimentare, ceea ce era de altfel

cu atît mai serios, cu cît acolo se afla un mare număr de străini

lipsiţi de toate şi care trebuiau hrăniţi. Printre emigranţi se găseau

acolo doi olandezi care aveau să exercite o influenţă, predominantă

la Munster, Jan Matthys şi Jan Bockelsohn ; acesta din urmă, un

croitor, era mai degrabă cunoscut sub numele de Jean de Leydo.

Matthys, om bine făcut, capabil de a entuziasma lumea prin elocvenţa

sa, s-a dat drept prooroc şi a fost acceptat ca atare. El era

unul din acei fanatici, care se lăsa mînat de cele mai violente excese,

care erau cu a t î t mai periculoase cu cît erau mai serioase. El obţinu

controlul absolut al Consiliului şi punctul său de vedere asupra

despărţirii de lume 1-a dus pînă acolo de a formula o ordonanţă

în virtutea căreia nici o persoană care nu era botezată nu putea

rămîne în oraş. în cîteva zile, toţi trebuiau să fie botezaţi sau să

părăsească Munster-ul, sau să moară. Mulţi au fost botezaţi, însă

de asemenea mulţi au preferat să plece. Acest ordin era rău şi fanatic

însă nu în gradul în care au făcut bisericile şi statul, care timp

de secole în cea mai mare parte a Europei au condamnat la moarte

crudă pe cei care nu credeau în botezul copiilor.

Oraşul a fost curăţat de necredincioşi şi schimbări rapide

s-au succedat aici. Comunitatea bunurilor a fost introdusă fiind

167

g r ă b i t ă din cauza necesităţii în urma asedierii oraşului. Păzirea

duminicii a fost desfiinţată, ea fiind o măsură prin lege, socotin-

la epoci fixate şi însoţită de o predică. Matthys controla distribuirea

alimentelor şi alte bunuri indispensabile. El era asistat de

şapte diaconi pe care el îi numise; acest lucru provocă un alt

conflict. Un cismar cu numele Hubert Ruscher se puse în fruntea

unei grupe de cetăţeni autentici, pentru a protesta împotriva

străinilor care au luat în mîinile lor administraţia oraşului şi

pentru a-şi exprima indignarea şi teama lor pentru consecinţele

acestei uzurpări. O adunare populară s-a ţ i n u t în piaţa catedralei,

unde Matthys a condamnat de îndată pe Ruscher la moarte.

Bochelsohn acţionînd după o pretinsă revelaţie s-a constituit în

călău şi a rănit grav pe cizmar cu halebarda sa. Trei oameni au

avut curajul să protesteze împotriva acestei nedreptăţi, însă ei

t u r ă aruncaţi în închisoare şi abia scăpară de moarte. Cîteva zile

mai tîrziu, omul rănit a fost executat de Matthys şi autoritatea

Consiliului a fost astfel menţinută. în acest timp s-a luptat împotriva

trupelor episcopului şi proviziile scădeau. într-o seară

Jan Matthys mînca împreună cu alţii la un prieten, cînd s-a remarcat

că el a căzut într-o adîncă meditare. După cîteva clipe el

s-a ridicat şi a spus : „Tată prea iubit, nu voia mea ci a Ta", apoi

îşi îmbrăţişa prietenii săi şi ieşi împreună cu soţia sa. A doua zi

el părăsi oraşul împreună cu douăzeci de tovarăşi, merse către

posturile avansate ale asediatorilor şi le atacă. Duşmanii sosiră

în grabă în mare număr şi o luptă îndîrjită s-a angajat. Unul cîte

unul din luptătorii micei trupe căzură între care şi Jan Matthys,

care muri cel din urmă, după o rezistenţă disperată.

Consternarea domnea la Miinster. Jan Bochelsohn luă frînele

guvernului şi declară, în urma unei pretinse revelaţii că trebuie

desfiinţat Consiliul, care nu era decît o instituţie omenească. El

deveni deci conducătorul suprem, asistat de doisprezece bătrîni

numiţi de el. La darul de orator el şi-a mai adăugat şi pe acela de

organizator. Noi legi au fost introduse care conveneau „Noului

Israel" şi poporul s-a lăsat convins că el era obiectul principal al

dragostei şi harului lui Dumnezeu, adevărata biserică apostolică.

După spusele lui Bochelsohn, Miinsterul sub forma sa actuală

de guvernare trebuie să servească de model lumii întregi, care se

va supune într-o zi legilor sale. Cetatea nu cuprindea decît puţini

b ă r b a ţ i ; femeile erau în mai mare număr şi erau şi mulţi copii*

în iulie 1534, Bochelsohn convocă pe Rothmann şi alţi predicatori

ca şi pe cei doisprezece bătrîni la hotelul oraşului pentru a face

uimitoarea propunere de introducerea poligamiei. Aceasta a fost