Cei trei muşchetari



Yüklə 5,44 Mb.
səhifə10/17
tarix03.01.2022
ölçüsü5,44 Mb.
#41693
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   17
Marie Michon".
l1 Academician, scriitor şi reformator al prozei franceze din soc XVII.
― Şi despre ce vis e vorba? întrebă dragonul, care se apropiase de ei, în vreme ce Athos citea scrisoarea.

― Ta, ta, ta, gare fis? întrebă şi elveţianul.

― La naiba! ― făcu Aramis, ― o nimica toată: un vis pe care l am avut şi pe care i l am povestit.

― Oh, ta trate! est nimig tacă sbus fis la tine, tar la mine nu est fis niţiodat.

― Eşti foarte fericit, ― răspunse Athos, ridicîndu se de pe scaun, ― aş vrea să pot spune şi eu tot aşa.

― Niţiodat! repetă elveţianul, încîntat că un om ca Athos îl invidia pentru ceva. Niţiodat! Niţiodat!

Văzînd că Athos se ridică de pe scaun, d'Artagnan făcu şi el la fel; îl luă de braţ şi ieşiră împreună.

Porthos şi Aramis rămaseră locului, ca să răspundă glumelor nesărate ale celorlalţi doi.

Iar Bazin se duse să se culce pe un maldăr de paie; şi fiindcă avea o închipuire mai avîntată decît elveţianul, visă că Aramis ajuns papă, el, Bazin, punea pe creştet pălăria de cardinal.

Dar, cum am mai spus, norocoasa întoarcere a lui Ba­zin nu îndepărtase decît în parte îngrijorarea ce i frământa pe cei patru prieteni. Zilele de aşteptare sînt lungi şi, mai ales, d'Artagnan ar fi putut jura că ziua avea acum patru­zeci şi opt de ore. Uitase de încetineala silită a corăbiilor şi prea o credea pe Milady puternică. Îşi închipuia că fe­meia, care i se înfăţişase asemenea unui diavol, se bucura de ajutoare neomeneşti, ea şi dînsa; la cel mai mic zgo­mot i se părea că veneau să l aresteze şi că l aduceau pe Planchet pentru a l pune faţă în faţă cu el şi cu prietenii lui. Mai mult: încrederea odinioară atît de mare în vred­nicul picard se topea cu fiecare zi. Neliniştea lui d'Artag­nan era atît de cumplită, încît cîştiga pe Phortos şi pe Aramis. Numai Athos rămînea nepăsător, ca şi cînd nu l ar fi ameninţat nici o primejdie şi ar fi trăit aceleaşi zile tihnite.

Mai cu seamă în cea de a şaisprezecea zi, nemaiputîndu şi stăpîni tulburarea şi nemaigăsindu şi loc, d'Artag­nan şi cei doi prieteni rătăceau ca nişte arătări pe drumul pe care trebuia să se întoarcă Planchet.

― Într adevăr ― le spunea Athos, ― nu sînteţi băr­baţi, sînteţi nişte copii, dacă o femeie poate să vă îngro­zească în halul ăsta! Şi la urma urmelor, ce se poate întîmpla? Să ne închidă? Foarte bine, vom fi scoşi din închisoare: au scos o ei şi pe doamna Bonacieux! Să ne taie capul? Dar în fiecare zi înfruntăm în tranşee mai rău decît atîta, căci o ghiulea poate să ne sfărîme piciorul şi sînt convins că atunci cînd chirurgul îţi taie un picior suferi mai mult decît cînd călăul îţi taie capul. Aşteptaţi, oameni buni, în linişte; peste două, peste patru sau cel mai tîrziu şase ore, Planchet va fi aici; ne a făgăduit o şi eu pun mare preţ pe făgăduielile lui Planchet care mi pare şi mie un băiat foarte cumsecade.

― Dar dacă nu vine? se îndoi d'Artagnan.

― Ei, dacă nu vine înseamnă c o fi întîrziat pe drum, atîta tot. O fi căzut de pe cal, s o fi rostogolit peste vreun pod sau o fi alergat atît de iute, încît o fi căpătat vreo aprindere de plămîni. Ei, domnilor, ţineţi seama şi de îm­prejurări. Viaţa e aidoma unor mătănii cu boabele din mici neajunsuri pe care înţeleptul le ia la şir, rîzînd. Fiţi înţe­lepţi ca mine, domnilor, să stăm la masă şi să bem; nici­odată viitorul nu ţi se înfăţişează mai trandafiriu decît cînd îl priveşti printr un pahar de Chambertin.

― Foarte bine, ― răspunse d'Artagnan, ― dar m am săturat să tot tremur cînd duc vinul la gură, ca nu cumva să vină din pivniţele acestei Milady.

― Eşti tare cusurgiu, ― îl mustră Athos, ― o femeie atît de frumoasă!

― 0 femeie atît de... însemnată! adăugă Porthos, cu rîsul lui gălăgios.

Athos tresări şi, trecîndu şi mîna pe frunte pentru a şi şterge sudoarea, se ridică la rîndul lui cu o mişcare ner­voasă pe care n o putu înfrînge.

Ziua trecu totuşi şi seara veni mai încet, dar, în cele din urmă trebui să vină; cîrciumile se umplură de muş­terii; Athos, care pusese mîna pe partea cuvenită din vînzarea diamantului, nu l mai părăsea pe Parpaillot. Găsise în domnul de Busigny, care de altfel îi poftise la un prînz minunat, un tovarăş vrednic de el. Jucau deci ca de obi­cei, cînd auziră bătînd ora şapte; tocmai treceau patrulele de ostaşi cu scop să întărească posturile; la şapte şi ju­mătate se auzi sunînd şi stingerea.

― Sîntem pierduţi, şopti d'Artagnan la urechea lui Athos.

― Vrei să spui că am pierdut, ― răspunse liniştit Athos, scoţînd patru pistoli din buzunar şi aruncîndu i pe masă. Haideţi, domnilor, ― urmă el, ― auziţi că sună stingerea, haidem cu toţii la culcare.

Athos părăsi birtul, urmat de d'Artagnan. Aramis plecă şi el, la braţ cu Porthos. Aramis mormăia printre dinţi versuri, în vreme ce Porthos îşi smulgea, cînd şi cînd, cîte un fir de mustaţă în semn de cruntă deznădejde.

Dar iată că deodată din întuneric se desprinse o umbră cu mlădieri ce nu i erau străine lui d'Artagnan şi un glas binecunoscut îi spuse:

― Domnule, v am adus pelerina, că e răcoare în seara asta.

― Planchet! strigă d'Artagnan, nebun de bucurie.

― Planchet! izbucniră Porthos şi Aramis.

― Ei da, Planchet, ― spuse şi Athos ― ce vă cruciţi aşa? A făgăduit omul că se întoarce la ora opt şi iată, chiar acum bate opt. Bravo, Planchet, ştii să te ţii de cuvînt şi dacă vreodată îţi părăseşti stapînul, eu îţi păstrez un loc la mine.

― Nu, niciodată, ― răspunse Planchet, ― niciodată nu l voi părăsi pe domnul d'Artagnan!

În acelaşi timp, d'Artagnan simţi că Planchet îi stre­coară un răvaş în mînă.

D'Artagnan ardea de dorinţa să l îmbrăţişeze pe Plan­chet la sosire, cum îl îmbrăţişase şi la plecare, dar se opri, de teamă ca nu cumva pornirea lui înflăcărată faţă de valet, în plină stradă, să nu bată cuiva la ochi.

― Am scrisoarea, şopti ei lui Athos şi prietenilor.

― Bine, ― răspunse Athos, ― să intrăm înăuntru şi s o citim.

Scrisoarea ardea mîna lui d'Artagnan: voia să gră­bească pasul, dar Athos îl luă de braţ şi tînărul se văzu silit să şi potrivească mersul după al prietenului.

Intrară, în sfîrşit, în cort, aprinseră o lampă şi în vreme ce Planchet stătea la intrare, ca să nu dea cineva peste cei patru prietenii, d'Artagnan, cu mîna tremurîndă, rupse sigiliul şi deschise mult aşteptatul răspuns.

Cuprindea doar o jumătate de rînd: era un scris cu totul englezesc şi de o scurtime cu totul spartană.


Yüklə 5,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   17




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin