Căile teologiei ruse



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə2/36
tarix27.10.2017
ölçüsü1,8 Mb.
#16379
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

III

Botezul ruşilor
Ruşii au primit botezul din bizanţ. Acest act a definit imediat destinul istoric şi calea culturală şi istorică. Ruşii au fost imediat incluşi într-o schemă definită şi elaborată a acţiunilor şi legăturilor. Botezul a marcat deşteptarea duhului rusesc. A fost o chemare din visarea „poetică” la temperanţă duhovnicească şi la gândire. În acelaşi timp creştinismul a fost plasat ca un eveniment singur pentru care o dată precisă poate fi oferită. Botezul a fost un proces complex şi cu mai multe faţete; un eveniment lung şi punctuat frecvent care s-a extins nu numai asupra decadelor ci asupra secolelor. În orice caz, a început mai înainte de începutul domniei lui Vladimir. „Creştinismul mai înainte de Vladimir” este o cantitate mai bine definită decât se presupune de obicei. Mai înainte de ziua Sfântului Vladimir, legăturile religioase şi culturale au fost deja bine stabilite între Kiev şi ţarul Simeon în Bulgaria11 şi probabil cu Moravia. Botezul a pus pretenţie pe moştenirea lui Chiril şi Metodie. Influenţa bizantină nu a fost numai directă şi imediată (s-ar părea că influenţa indirectă a venit mai întâi şi a fost cea mai semnificativă şi decisivă). Acceptarea moştenirii lui Chiril şi Metodie, nu numai primirea directă a culturii bizantine, s-a dovedit a fi decisivă. Contact duhovnicesc şi cultural direct cu bizanţul şi elementul grec a fost secundar celui din Bulgaria. Ar fi posibil să putem vorbii de o lovitură şi o luptă în Kievul antic între elemente şi influenţe, între cele din Bulgaria şi cele direct din Grecia.

Nu ştim în detaliu istoria acestei lupte şi nici nu poate fi sumarizată şi reconstituită. Diferenţele şi divergenţele între astfel de influenţe care se luptă între ele nu trebuie exagerate. O teorie sugerează că „credinţa greacă” şi „credinţa bulgară” au fost în esenţă destul de diferite, astfel că la apusul creştinismului rus au competiţionat una împotriva alteia două doctrine şi idealuri religioase. Victoria nu a fost creştinismul bucuros al evanghelilor care l-a influenţat şi inspirat pe Sfântul Vladimir. În loc, un alt fel de „doctrină religioasă întunecată” şi diferită, bogomilismul a triumfat.12 Multe obiecţii pot fi ridicate cu repeziciune împotriva unei astfel de interpretări îndrăzneţe. Mai întâi, toate eforturile de a separa „credinţa lui Vladimir,” de acea perspectivă bucuroasă şi triumfantă creştină „liberă de rigorism ascetic” de cel al Bulgariei trădează o neînţelegere incomprehensibilă. S-ar potrivi mai mult să deducem această „doctrină întunecată” din Bulgaria din zilele preotului Cosma13 căci bogomilismul a fost tocmai o „erezie bulgară.” În al doilea rând, cu greu ni se permite să înveşmântăm toată viaţa religioasă din Mănăstirea Peşterilor14 sub alineatul acestei „doctrine întunecate” şi ca a atribuit al vieţii ascetice al mănăstirii, fanatismul. În orice caz, o astfel de caracterizare cu greu descrie pe Sfântul Teodosie15 care este cel mai puţin dintre toate a fost o persoană „întunecată.” Fără îndoială el este o personalitate grecofilă legată de mănăstirea Studion16 şi nu trebuie să ne imaginăm că „credinţa greacă” a posedat numai o singură faţă. Mare precauţie şi precizie în facerea de distincţii este necesară în acest moment, dar am face bine să îl comparăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog17 cu oponenţii lui în secolul al unsprezecelea. În al treilea rând, sunt aruncate îndoieli asupra lucrărilor lui Chiril şi Metodie. Nu a fost munca lor o greşeală sau o prezumţie extrem de lipsită de grijă?18 În al treilea rând, se aruncă îndoieli asupra lucrărilor lui Chiril şi Metodie. Nu marchează limbajul slavic al bisericii o „ruptură cu cultura clasică?” Traducerea obscurizează originalul şi reduce nevoia de a învăţa latina Bisericii. Această „absenţă a unei moşteniri clasice,” ca una din principale trăsături care au distins cultura rusă de cea „europeană” a fost remarcată mai demult de slavofili în special de Ivan Kireevski.19 Suprasimplificarea nu ar ajunge. Adevărat, nici Homer şi nici Vigiliu nu au fost cunoscuţi în Kievul antic, dar nu rezultă că limbajul slavic al liturghiei a oferit un impediment. Numai o hiperbolă iresponsabilă putea sugera că toate bogăţiile elinismului creştin, că ruşii au primit de la bizanţ numai „cartea”, Biblia. În orice caz, este cu greu adevărat că numai Biblia a fost tradusă, căci o lungă listă de alte monumente literale diverse au fost traduse la fel de bine. Nu trebuie să admitem că „tradiţia ştiinţifică, filosofică şi literară a Greciei este absentă” în inventarul cultural al vechii Rusii. Din nou, aceasta nu a fost greşala limbajului slav.

Cel mai important, faptul sau procesul traducerii nu poate fi diminuat. Traducerea biblică a fost întotdeuna un eveniment major în viaţa unei naţiuni şi a semnificat un efort şi o împlinire particulară. Sunetul constat al Evanghelilor în limbajul familiar al liturghiei a obligat şi a facilitat reamintirea lui Hristos şi păstrarea chipului Său viu în inimă. În general, traducerea cere mai mult decât o cunoaştere a cuvintelor; cere o mare tensiune creativă şi o prezenţă a gândirii. Traducerea este o priveghere şi un proces mental, nu o gimnastică simplă şi abstractă a minţii. Traducerea autentică înseamnă modelarea traducătorului. El trebuie să penetreze subiectul lui, adică el trebuie să fie îmbogăţit de eveniment şi nu trebuie doar să îşi crească cunoaşterea. De aici semnificaţia îndurătoare a scrierilor lui Chiril şi Metodie. Lucrările lor au format „limbajul slavic, care i-a dat o coacere creştină şi a infuzat-o cu viaţă ecclesială. Înseşi substanţa gândirii slave a de venit transfigurată. Limbajul „slavic” a fost modelat şi forţat în creuzetul creştin sub puternica presiune a limbajului ecclesial grecesc. Nu a fost numai un proces literar; a fost construirea gândirii. Influenţa creştină s-a simţit cu mult dincolo şi mai adânc decât orice temă religioasă particulară. Creştinismul a afectat înseşi maniera gândirii.

Astfel, după convertire, ruşii din secolul al noulea au văzut apariţia bruscă a întregii literaturi scrisă într-un limbaj familiar şi comprehensibil în întregime. În concluzie toată biblioteca ţarului din Bulgaria Simeon a devenit accesibilă scriitorilor ruşi. Jagic20 a făcut odată următoarea remarcă despre lucrările literare cu conţinut literar şi religios, care a stat dimpreună cu cea mai bogată literatură a timpului indiferent dacă era greacă sau latină, depăşind în acest sens alte literaturi europene.” Istoricul zilei de astăzi al literaturi slave poate deplin gira această estimare.

În orice caz, perspectiva omului de litere ruseşti vechi nu poate fi descris ca fiind îngust. Dificultatea şi pericolul opus au fost mult mai mari: transferul unei literaturi complete putea depăşi cititorul sau scriitorul rus, căci în faţa lui a stat o lume nouă şi bogată – o lume care era mult prea bogată şi uitată de viaţa naţională înconjurătoare. Din nou de cea ce a fost nevoie a fost disciplină psihologică şi abstracţie de sine.

Bineînţeles dobândirea literelor bulgare nu putea fi văzută ca un act singur sau ca singur eveniment. În realitate „dobândirea” lor a însemnat că scrierile bulgare au devenit o sursă din care ruşii educaţi puteau lua ceea ce doreau. Scrierile bulgare, nu le-au obscurizat pe cele greceşti, cel puţin nu în timpul secolului al unsprezecelea. La curtea lui Iaroslav21 în Kiev (şi în curând la catedrala Sfânta Sofia la fel de bine), un cerc de traducători au lucrat la traduceri din greacă. Astfel o lungă serie de monumente literare necunoscute ţarului Simeon în Bulgaria au fost incluse în idiomul slavic.

Iaroslav a iubit rânduielile religioase şi a fost devotat preoţilor, în special monahilor. El s-a dedicat cărţilor pe care le citea ziua şi noaptea. El a adunat mulţi scribi şi a tradus din greacă în slavă. A copiat şi colectat multe cărţi...

Este interesant de observat că literatura adusă din Bulgaria a fost legată de nevoile liturgice (Sfintele Scripturi şi scrierile patristice pentru citirea în catedrale), în timp ce la curtea lui Iaroslav cărţile istorice şi cele seculare au fost cel mai des traduse.

Kievul a stat la răscruce. Nimeni nu ar trebui să îşi imagineze că Biserica ruşilor kievieni au fost tăiată sau izolată. În timpul secolelor unsprezece şi doisprezece, Kievul a menţinut legături strânse cu Constantinopolul şi Muntele Athos22 la fel de bine ca şi cu Palestina distantă, care în acel moment era în mâinile cruciaţilor. Legăturile cu vestul au fost constante şi bine dezvoltate. Putem concluziona confident cum achiziţia literaturii bizantine creştine, acea comuniune cu cultura creştină a răsunat între ruşi. Primii cronicari ruşi, aghiografi şi biografi ai sfintei Rusii au fost ridicaţi tocmai de această literatură. Aceşti oameni au profesat o perspectivă definită şi senzitivă. Ei nu au fost naivi. Îi ei se detectează întotdeauna o tendinţă clară istorică şi religioasă sau concepţie în dezvoltarea cronicarilor.

Sunt relevante numai câteva nume acestei discuţii. Unul este mitropolitul Ilarion,23 cel mai bine cunoscut ca autorul remarcabilei predici Despre legea lui Moise dată lui de către Dumnezeu şi depsre har şi advăr [O zakone, Moiseom dannom, i o blagodati i istine] pe care şi Golubinski a fost obligat să o descrie ca „un cuvânt academic impecabil cu care poate fi comaprat cele ale cărturarilor moderni ale lui Karamzin24” şi „[el nu a fost un rector al celor mai puţin distinse zile ale oratoriei greceşti, ci un adevărat orator în perioada de înflorire].” Golubinskii a declarat că predica lui Ilarion a fost vrednică să stea cu Povestea campaniei lui Igor, [Slovo o polku Igoreve]. De fapt, este un model exemplar de îndemnare oratorică. Limbajul este liber şi simplu. Desluşeşte intensitatea experienţelor creştine şi posedează o structură bine făcută şi translucentă. Predicile lui Chiril de Turov25 aparţin aceluiaşi tip literar.

Sunt puţine aspectele care vorbesc despre originalitatea acestor scriitori. Ei au fost sub influenţa formativă a literelor bizantine, repetând teme străine şi exploatând un material binecunoscut. Totuşi pentru istoric acesta este faptul cel mai important şi instructiv. Chiril Turov ne reaminteşte că el învaţă şi scrie „nu de la sine ci din cărţi.” „Din cărţi” a scris capabil şi liber. Predicile lui Chiril sunt dramatice, totuşi rafinamentul lui retoric nu depăşeşte inima sa vitală şi senzitivă. Predicile lui sunt compilaţii, deşi sunt inspirate şi vii. Trebuie menţionat Klimenti Smoliatici26: „un astfel de filosof nu a existat în teritoriul rus,” spune cronica despre el. El a scris „din Homer, din Aristotel şi Platon.” Ar mai trebui menţionat Avraam din Smolensk.27 Pentru a fi siguri, aceşti oameni erau o parte dintr-o minoritate sau dacă se preferă, dintr-o inteligenţă ecclesială. În timpul acestor prime secole nu au existat teologi între ei. Dar erau oameni de o cultură şi o civilizaţie creştină genuină. Ei au executat primele zboruri ale elinismului rus.


IV

A doua influenţă „sud slavică,” renaşterea eremitică a lui Ivan III şi a vestului
Invazia tătară28 a fost un dezastru naţional şi o catastrofă politică. „Distrugerea teritoriului rusesc,” după cum se exprimă un contemporan. „O năpastă păgână.” „Un popor crud a venit peste noi, violându-l pe Dumnezeu şi golind teritoriul nostru.” Nu este nevoie să albim culorile în timp ce portretizăm o astfel de devastare şi distrugere.

Orişicum, jugul tătar nu constituie o perioadă separată în istoria culturii ruse. Nu se poate observa nici o întrerupere sau pauză în eforul cultural al Rusiei sau în dispoziţia şi aspiraţiile creative. Este adevărat că cultura se mişcă şi este transferată nordului. Se dezvoltă noi centre, în timp ce cele vechi intră în declin. Totuşi această nouă creştere a izbugnit din rădăcini care au fost sădite şi cultivate mai înainte, nu din „transmiterea iluminării” din sudul culturalizat al Kievului la nord-estul semi-barbar, după cum până mai recent unii istorici s-au bucurat în descrierea procesului. Nordul de multă vreme a încetat a fi sălbatic şi necunoscut. Situat la o răscruce majoră, tărâmul Suzdal cu greu poate fi luat ca un avanpost singur.



În orice caz, secolul al treisprezecelea nu a fost un timp al declinului sau al înrobirii în istoria literelor şi culturii ruse.29 O serie importantă de sarcini culturale şi ideologice a fost începută în acele vremuri şi inclusă în Paterikon30 al mănăstirii Peşterilor Palaea31 (Vechiul Testament) şi ca o serie de polemici anti-iudaice, ca să nu mai menţionăm nivelul istoric al scrierilor deja dobândite în cronici. Încă din secolul al treisprezecelea se detectă în aceste lucrări literare noi legături cu sudul slavon şi cu coasta dalmaţiană. Secolul următor a văzut aceste legături întărite şi multiplicate, făcând posibil vorbirea despre un nou val de influenţă „sub slavică.” Această nouă vitalitate nu a fost numai un ecou simplu ci a continuat direct această nouă mişcare culturală în bizanţ numită pe bună dreptate „renaşterea paleologă”32 care a captivat împărăţiile sud slavice. Ruşii au fost într-un contact intim cu patriarhul Eutimie.33 În timpul secolului al paisprezecelea Bulgaria şi pentru acest motiv exemplul mitropolitului Ciprian este instructiv. El a fost născut în Trnovo. Mai târziu a devenit un monah la mănăstirea Studion şi apoi monah la muntele Athos. Ca şi candidat şi protejat grec el a venit în Rusia pentru a ocupa biroul mitropolitului. Moscova a primit cu întârziere şi reluctanţă. Totuşi această primire nu l-a prevenit de lăsa un semn semnificativ pe istoria culturii ruse. Ca un om educat şi un bibliofil, Ciprian s-a dedicat traducerilor dar nu cu mare succes. „El a scris totul în sârbă.” Şi mai importante au fost interesele şi scrierile lui liturgice. El a încercat să introducă Rusia în reforma liturgică a binecunoscutului patriarh palamit Filoteu al Constantinopolului.34 Ar părea că sărbătorirea lui Grigorie Palama35 ca sfânt în Biserica rusă merge înapoi la Ciprian. Ciprian a fost un non-posesor convins.36 În Moscova el a fost un străin şi un nou venit şi cât se poate de tipic al mişcării incipiente care nu începuse. Legăturile ruseşti cu Constantinopol şi Muntele Athos au fost întărite sau curăţate, fiind locuite de mulţi locuitori care s-au angajat în copierea cărţilor. Se poate remarca cantitatea remarcabilă de manuscrise şi cărţi în bibliotecile monahale ruseşti care datează din această perioadă. Cel mai important, aceste noi scrieri formează un nou val. De această dată conţinutul lor a fost mistic şi ascetic, dar a constituit o literatură completă. Această nouă activitate de traducere la muntele Athos şi în Bulgaria a ieşit din mişcarea isihastă cu adâncul ei duh contemplativ. Aceste traduceri au făcut lucrările Părinţilor Ascetici cunoscuţi literaturii slave. Astfel de lucrări includ cele două omilii ale Sfântului Vasile cel Mare37 despre post intitulate De Jejunio, scrierile binecuvântatului Diaodoh al Foticeii,38 Isaac Sirul,39 Hesychie,40 Scara Sfântului Ioan Scărarul,41 Despre iubire [O liubvi] şi „Capitotele” [Glavizni] de Maxim Mărturisitorul42 şi diferitele „Imne ale iubirii divine” de Simeon Noul Teolog43 la fel de bine ca şi Dioptra de monahul Filip.44 O notă specială este traducerea Areopagitului45 dimpreună cu comentariile făcute pe muntele Athos în 1371 de monahul Isaia la cererea lui Teodosie, mitropolit de Serres. Cineva în Rusia citea astfel de cărţi mistice şi ascetice.

Secolul al paisprezecelea a fost martorul unei renaşteri eremitice şi monahale: este epoca Sfântului Serghei de Radonej.46 Se simte în aceste decade intensitatea puternică a noului impact bizantin al Artei Bisericii Ruse, în special iconografia. Ar fi destul să îl menţionăm pe Teofan Grecul47 şi celebrarea sa lucrare în culori. Teofan nu a fost singur, căci el a avut mulţi ucenici vrednici. Astfel, în secolul al paisprezecelea şi al cincisprezecelea, cultura rusă a experimentat un nou val de influenţă bizantină.

O astfel de nouă influenţă a avut loc în evul crizei şi a schismei. Adevărat, criza a fost de multă vreme în facere, totuşi conştiinţa de sine culturală nu a fost pregătită pentru pauză. Criza a fost mai presus de orice una politică şi naţională şi una care se lega de creşterea statului moscovit şi cu apusul conştiinţei de sine politice. O astfel de deşteptare a cerut independenţă ecclesiastică de Constantinopol. Cu câteva întreruperi, dar cu incisivitate şi intensitate, Moscova şi Constantinopolul au dezbătut aceste teme pe tot parcursul secolului al paisprezecelea. Disputa a fost mai mult frântă decât rezolvată. Sinodul de la Florenţa48 şi călătoria la „sinodul al optulea nesfânt” de candidatul grec pentru scaunul din Moscova, mitropolitul (şi mai târziu cardinalul) Isidor49 a slujit ca un pretext pentru o pauză. Apostazia lui Grigorie la Florenţa a oferit justificarea şi baza proclamării independenţei. A fost un act de politică ecclesială. Dar au existat reverberaţii şi consecinţe pentru construcţia culturală. Îndoielile şi neliniştea cu privire la credinţa grecilor au avut nişte temelii raţionale. Căderea Constantinopolului a slujit ca un indiciu apocaliptic şi mărturie (nu i s-a dat o astfel de interpretare numai în Rusia). Chiar şi mai târziu Kurbinschi50 putea scrie că „Satan a fost eliberat din închisoare.” Trebuie să ne reamintim că în secolele paisprezce şi cincisprezece conştiinţa religioasă de devenit agitată şi confuză din cauza unor aşteptări eshatologice şi ne prevestiri generale: „nopatea se apropie, viaţa noastră se termină.” În curând Iosif Voloţchii a scris, „iată apostazia a venit.”51

Primele urme ale celebrei „A treia Rome” sunt schiţate tocmai din astfel de perspective şi de o nelinişte apocaliptică. Teoria este intrinsec una eshatologică şi monahul Filotei îi susţine tonul şi categoria eshatologică. „Căci două Rome au căzut, o a treia stă şi o a partea nu poate fi.”52 Modelul este unul familiar luat din literatura apocaliptică bizantină: este translatio imperii sau mai precis, chipul Împărăţiei călătoare – Împărăţia sau oraşul care oscilează sau stă până ce ora vine ca să fugă în deşert.

Modelul are două părţi: unul minor şi altul major; o dimensiune apocaliptică şi una hiliastă. Partea minoră a fost primară şi fundamentală în Rusia. Chipul celei de a Treia Rome este adus într-un centru mai deschis împotriva unui final iminent. „Noi aşteptăm o împărăţie care nu are nici un sfârşit.” Filotei îşi aminteşte avertismentul apostolic: „Ziua Domnului v-a venii ca un hoţ noaptea.” Istoria este abreviată şi perspectiva istorică este scurtată. Dacă Moscova este a treia Romă, atunci este şi ultima. Adică, ultima epocă, ultima împărăţie pământească a început. Sfârşitul se apropie. „Împărăţia creştină nu poate rămâne.” Cu cea mai mare semerenie şi cu „cea mai mare înţelegere,” o credinţă păstrată curat trebuie observată şi poruncile ei ţinute. În epistola sa către marele prinţ, Filotei avertizează şi face chiar ameninţări, dar nu foloseşte glorificarea. Scriitorii oficiali au interpretat numai mai târziu această temă apocaliptică într-un înţeles panegiric. Făcând aşa, teoria a devenit transformată într-o doctrină specială de hiliasm semi-oficial.53 Dacă uităm de a doua venire, este o altă problemă să afirmăm că toate împărăţiile ortodoxe sunt aduse şi combinate în cea de la Moscova căci astfel ţarul de la Moscova este ultimul şi unul universal. Chiar şi în forma originală a Treia Romă înlocuieşte şi nu o continuă pe a doua. Datoria nu este de a continua sau păstra nefrântă tradiţia bizantină. Cumva bizanţul trebuie înlocuit sau recreat. O nouă Romă trebuie construită pentru a o înlocui pe cea veche care s-a destrămat. „Ţarii moscoviţi au dorit să devină moştenitorii împăraţilor bizantini fără să părăsească Moscova sau să intre în Constantinopol” după cum s-a exprimat Kapterev. 54 Cucerirea de către hagareni55 a oferit o explicaţie obişnuită pentru a doua cădere a Romei şi „captivitatea hagarenă” a fost înţeleasă ca o ameninţare constantă la puritatea credinţei greceşti. Acest fapt mărturiseşte pentru precauţia intensă şi neîncrederea în tratamentul cu acei greci care trăiau „în teritoriul ţarului păgân al păgânilor turci.” Astfel, orizontul ortodox a început să se îngusteze.

A luat numai un mic pas de a face o pauză completă cu tradiţia greacă şi a şterge orice pomenire a trecutului grecesc, adică, trecutul patristic. Pericolul s-a ridicat că tradiţia istorică ecumenică a devenit obscurizată şi înlocuită de una locală şi naţională care a ascuns tradiţia ecumenică în limitele arbitrare ale pomenirii specifice şi naţionale ale Rusiei. Vladimir Soloviov a numit-o pe bună dreptate „o tradiţie a unui protestantism naţional.” Bineînţeles nimeni nu s-a împărtăşit de această viziune. La astfel de concluzii nu s-a ajuns dintr-o dată şi probabil nu mai repede de mijlocul secolului al şaisprezecelea. Dar este indicativ al felului în care meditaţia greacă a devenit a fi complet exclusă şi respinsă. De fapt, înţelesul povestirii predicii apostolului Andrei în Rusia,56 după cum a fost înţeleasă în secolul al cincisprezecelea, mulţi au perceput vestul ca ceva mai real decât Bizanţul cucerit şi distrus. O astfel de simpatie este de înţeles şi naturală pentru practicienii politicii reale, adică între oamenii politicii. Simpatie faţă de vest s-a ridicat şi între alte segmente ale societăţii.

Căsătoria lui Ivan III cu Sofia Paleologa este văzută adesea ca o restaurare bizantină în Moscova.57 În realitate, „căsătoria ţarului nostru cu Vaticanul” a simbolizat începutul occidentalizării Rusiei. Zoe sau Sofia a fost o prinţesă bizantină dar de fapt a fost crescută în atmosfera uniunii realizate de Sinodul din Florenţa. Cardinalul Bessarion58 a fost gardianul ei. Căsătoria a avut loc la Vatican şi un legat papal a însoţit-o pe Sofia la Moscova. În ciuda plecării forţate a legatului din Moscova, legăturile cu Roma şi Veneţia au rămas intacte. Căsătoria a tras repede Moscova mai aproape de orbita Italiei contemporane şi nu a semnificat nici o conştiinţă ciudată a tradiţiilor şi pomenirilor bizantine. „El a ridicat perdeaua separându-ne de Europa” scrie Karamzin despre Ivan al III-lea. „Expirarea Greciei refuză rămăşiţele măreţiei antice; Italia îşi oferă primele fructe ale unei arte care se afla pe punctul naşterii.” Oamenii încă au rămas în ignoranţă şi brutalitate, totuşi statul opera deja în conformitate cu dictatele unei minţi iluminate.” Ivan al III-lea a avut un gust şi o preferinţă pentru Italia. El a adus arhitecţi din Italia pentru a reconstruii şi remodela Kremlinul, palatul şi catedralele.” „More Italico” după cum raportează Herberstein59 despre aceste noi construcţii în Moscova construite sub arhitecţi celebri ca Aristotel Fioravanti,60 Aloisio61 şi Pietro Solario.62 Influenţa bizanţului din aceste vremuri a fost mai puţin evidentă. La finele secolului al şaisprezecelea, diplomaţii ruşi au absorbit cu sârguinţă în construirea unei alianţe cu Suleiman I „Magnificul”63 şi care a avut puţin timp pentru „patrimoniul lui Constantin” sau o cruciadă împotriva Constantinopolului. Stadiile vestice, calculând cu grijă puterea Moscovei de pe scena internaţională, au notat cu iuţeală dezvoltarea.

Există motive pentru a considera pe Ivan al III-lea un occidentalizator. O astfel de descriere se aplică mai cu grijă lui Vasile III. Fiul unei „encratite greaci” după cum a numit-o Kurbskii pe Sofia), Vasile şi-a luat ca a doua soţie (într-o cununie disputată) pe prinţesa Glinskaia64 care a fost crescută într-o manieră occidentală. „Astfel, Marele prinţ a stricat obiceiurile noastre vechi.” Această remarcă nu ar trebui ascunsă faţă de schimbările politice sau sociale. „Din nou teritoriul nostru era în zbucium.” Este interesant de remarcat că doctorul preferat al lui Vasile III, Nicolai „Nemchin” („Germanul”) sau Bulev îi corespund teme ca reuniunea bisericilor. Mulţi bărbaţi ca el au înconjurat Moscova. (Acestea au fost „legăturile modeste” a unor cercuri ecclesiale mai înalte la care se referă Golubinski). A fost soarta lui Maxim Grecul65 să se angajeze în polemică şi dezbatere. În mod ciudat, Nicolae „Nemchin” i s-a adresat ca şi lui Arhiepiscopului Vassian de Rostov (fratele lui Iosif Volotovski) ca şi cum ar fi contat pe simpatia sau cel puţin pe interesul lui. Mai mult, „Nemchin” a fost dedicat astrologiei.

Zabelin66 a avut nişte temeiuri responsabile pentru a scrie prin care multe din poliţele lui Ivan III invocă chipul lui Machiavelli. Aceasta i se aplică cel mai mult lui Vasile III, a căruti conducere crudă şi despotică, a fost de atâtea ori obiectul plângerilor în cercurile boiereşti, adică aceasta mimează mai mult pe prinţii contemporani italieni decât pe un basilesus bizantin.


Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin