Condideratii generale privind raspunderea civila delictuala


A se vedea Robert J. O’Hara, “Homage to Clio, or, Toward an Historical Philosophy for Evolutionary Biology”



Yüklə 1,33 Mb.
səhifə17/18
tarix07.08.2018
ölçüsü1,33 Mb.
#68552
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   18

1 A se vedea Robert J. O’Hara, “Homage to Clio, or, Toward an Historical Philosophy for Evolutionary Biology”.


2 Absenţa (sau cel puţin lipsa de importanţă a) legilor naturii în biologia evoluţionistă este susţinută prin teza contingenţei evoluţioniste, ilustrată în mod exemplar de către Stephen Jay Gould în lucrarea sa Wonderful Life prin metafora unei benzi magnetice care, derulată de mai multe ori din exact acelaşi punct, conduce la un rezultat diferit.

3 În textul la care am făcut referire şi la nota 2, Darwin spune: „într-un anumit sens, formele de viaţa mai recente trebuie să fie superioare celor vechi, pentru că fiecare nouă specie este creată ca având un avantaj în lupta pentru viaţă faţă de formele de viaţă anterioare” (Origins of Species, p. 248).

1 Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, p. 170.

2 Reconstrucţia ce urmează porneşte de la The Structure of Scientific Revolutions, p. 170 and „Road Since Structure”, pp. 97-98.

1 Kuhn, „Road Since Structure”, p. 102.

2 Deosebirea dintre variabilitatea mediului la care trebuie să se adapteze indivizii biologici şi constanţa „mediului” la care trebuie să se adapteze teoriile ştiinţifice reprezintă o deosebire foarte importantă între cele două domenii.

* Lect. univ. dr., Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Arhivistică, Bucureşti.

1 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice. 1912 1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, p. 158.

2 Vezi textul instrucţiunilor în Cartea Verde. Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României (septembrie 1912 – august 1913), în vol. Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, editat de Stelian Neagoe, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995 (se va cita Cartea Verde), p. 169-171. În ceea ce priveşte problemele de frontieră, se preciza că “România trebuie să obţină o linie de hotar care, pornind de la Dunăre şi ajungând la Marea Neagră, să fie trasă pe cât se poate mai la sud de graniţa actuală”, prezentându-se şi patru trasee, însoţite de hărţile aferente, care să fie avute în vedere de partea română în timpul negocierilor. Se mai specifica că “n-am putea admite traseul care, pornind spre vest de Silistra, ar ajunge la Balcic, lăsând Dobrici de partea Bulgariei”. Ulterior, printr-o telegramă din data de 18/31 decembrie 1912, Titu Maiorescu preciza ministrului plenipotenţiar al României la Londra că partea română cere “o linie de frontieră care să plece de la vest de Turtucaia şi să ajungă la sud de Ekrene, cu sau fără Dobrici”. Cartea Verde, op. cit., p. 171.

3 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 159.

1 Ibidem, p. 159.

2 Titu Maiorescu, Însemnări politice zilnice inedite, în vol. Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, editat de Stelian Neagoe, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995,
p. 56-57.

3 Ibidem, p. 57.

4 Ibidem.

5 Danev spunea cu acel prilej lui R. Poincaré că „România nu are dreptul la nimic”. R. Poincaré, Au service de France, Neuf années de souvenirs, tome II, „Les Balkans en feu”, 1912, Plon, Paris, 1926, p. 389.

1 Vasile Netea, Take Ionescu, 1858-1922, în Diplomaţi iluştri, vol. IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 318.

2 R. Seişanu, Take Ionescu, Bucureşti, 1930, p. 153.

3 Ibidem, p. 156-157.

4 Take Ionescu, printre altele, era acuzat că a declarat prinţului Lichnowsky, ambasadorul Germaniei la Londra, dispoziţia sa de a abandona Silistra. N. Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Ed. Pro, Bucureşti, 1999, p. 117.

1 A. Iordache, Criza politică din România şi războaiele balcanice, 1911-1913, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 199.

2 Ibidem, p. 198.

3 Titu Maiorescu, Însemnări politice zilnice inedite, op. cit., p. 62.

4 Cartea Verde, op. cit., p. 173-174.

5 Aceste puncte, prezentate şi de către Danev ca bază de discuţie în tratativele cu Take Ionescu de la Londra, erau:

1. Autonomia ecleziastică şi şcolară a kuţo-vlahilor din Macedonia;

2. Dărâmarea întăriturilor şi forturilor Silistrei şi în cele din urmă cedarea poziţiilor strategice Medgidia-Tabia;

3. Rectificarea frontierei printr-o linie prin care România primeşte prin anexare vreo douăzeci de sate;

4. Bulgaria garantează României Dobrogea.

Vezi Cartea Verde, op. cit., p. 174.



6 Ibidem, p. 174.

7 Titu Maiorescu, Însemnări politice zilnice inedite, op. cit., p. 62.

1 Apud Gh. Zbuchea, op. cit., p. 85.

2 R. Seişanu, op. cit., p. 160.

3 Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 149, 152.

4 Cartea Verde, op. cit., p. 182-183.

1 G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913, Bucureşti, 1936, p. 276.

2 Cartea Verde, op. cit., p. 183-184.

1 M.S. Anderson, The Eastern Question, 1774-1923, London-Melbourne-New York, 1966,
p. 296.

2 Österreich-Ungarns Aussenpolitik von der Bosnischen Krise 1908 bis zum Kriegsausbruch 1914. Diplomatische Aktenstücke des Österreichisch-Ungarischen Ministeriums des Aussern,Viena şi Leipzig, 1930, vol. 5, doc. nr. 5618, 5727, 5733. Berchtold către Tarnowski (30 ianuarie şi 9 februarie 1913) şi Fürstenberg (9 februarie 1913).

3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 22, Berlin 1905-1913, nenumerotat. (Telegrama lui Al. Beldiman din 4/17 ianuarie 1913); Idem, Fond 21, 1878-1913, vol. 68. Rapoarte politice din Londra, 1905-1913, f. 202. Titu Maiorescu către N. Mişu la 11 ianuarie 1913.

* Lect. univ. dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Arhivistică, Bucureşti.

1 The Cambridge History of British Foreign Policy. 1783 1919, Edited by Sir A.W. Ward and G. P. Gooch, vol. III, Cambridge, 1923, p. 472.

2 Ibidem, p. 472.

3 Ileana Bulz, Anglia, România şi sud-estul Europei (1878-1914), Teză de doctorat, Iaşi, 1999, p. 79.

4 Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Bucureşti, 1943, p. 161.

5 Codrin-Valentin Chirica, Anglia şi chestiunea orientală. 1830-1900. Studiu sintetic, Ed. Helios, Iaşi, 1999.

6 Eliza Campus, Raymond Poincaré. 1860 1934. Un om în istoria lumii, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1988, p. 50-51.

1 Ibidem, p. 51.

2 Ibidem, p. 52.

3 Ibidem, p. 53.

1 Lettres des grands-ducs à Nicolas II, Paris, 1936, p. 133-137.

2 Dacă ar fi să dăm crezare unor articole din presa europeană. Vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale (se va cita A.N.I.C.), Microfilme Rusia, rola 97, cadrele 373-375.

3 Există şi ipoteza că a fost luată în consideraţie pentru prima dată eventualitatea unei căsătorii între principele Carol şi Marea Ducesă Olga, fiica ţarului Nicolae al II-lea, cu prilejul participării principilor moştenitori Ferdinand şi Maria la festivităţile organizate la Petersburg, cu prilejul inaugurării monumentului Marelui Duce Nicolae Nicolaevici, comandantul trupelor ruse de la 1877. La aceste festivităţi, desfăşurate la scurt timp după plecarea din România a Marelui Duce Nicolae Mihailovici, a participat şi principele Carol, suita regală fiind însoţită, de asemenea, de o însemnată delegaţie de ofiţeri, condusă de ministrul de război C.N. Herjeu. Vezi Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice. 1912 1913. Pagini de istorie sud est europeană, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 80, 236.

4 A. Rossos, Rusia and the Balkans: Inter-Balkan rivalties and Russian foreign policy 1908-1914, Toronto-Buffalo-London, 1981, p. 134.

1 Apud A. Iordache, Criza politică din România şi războaiele balcanice, 1911-1913, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 199.

2 R. Seişanu, Take Ionescu, Bucureşti, 1930, p. 157.

1 N. Schebeko, Souvenirs. Essais historique sur les origines de guerre de 1914, Paris, 1936, p. 145.

2 Ibidem.

3 V. Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 37.

4 Ambasadorul Franţei la Petersburg, Georges Louis, transmitea lui R. Poincaré pe data de 5 decembrie 1912, că „a propos de vizita generalului Conrad von Hoetzendorf la Bucureşti, Neratoff mi-a spus astăzi că el nu punea la îndoială existenţa unei legături militare între Austria şi România”. Documents diplomatiques français (se va cita D. D. F. ), 3e série, tome V, doc. nr. 4, p. 3; vezi şi Ibidem, tome IV, 3e série, doc. nr. 608. Raportul lui Blondel din 2 decembrie 1912.

1 Blondel avertiza pe Poincaré că „refuzul nostru ar furniza Austriei o nouă ocazie de a poza în singura prietenă a României şi ar fi imediat exploatată de cei care combat o schimbare în politica externă românească. Noi, înainte de toate, avem interesul de a evita tot ceea ce ar putea favoriza avansurile austriece. Colegul meu rus împărtăşeşte acelaşi punct de vedere; el a telegrafiat în acest sens lui Sazonov…”, D.D.F., 3e série, tome V, doc. nr. 90, p. 112. Vezi şi răspunsul favorabil al lui Poincaré. Ibidem, doc. nr. 91, p. 112.

2 R. Poincaré, op. cit., vo. III, p.1-5.

3 Paul Cambon a acţionat pe baza instrucţiunilor date de R. Poincaré pe data de 7 ianuarie 1913. Vezi D.D.F., 3e série, tome V, doc. nr. 186, p. 228-229.

4 V. Vesa, op. cit., p. 39.

5 D.D.F., 3e série, vol. V, doc. nr. 199, p. 250.

6 V. Vesa, op. cit., p. 39.

1 D.D.F., 3e série, vol. V, doc. nr. 209, p. 261.

2 British Documents on the Origines of the War. 1898-1914 (se va cita B. D. O. W.), London, 1929, vol. IX, p. a II-a, doc. nr. 350, p. 259-260. Sir Edward Grey către Sir G. Buchanan, 7 decembrie 1912.

3 Ibidem, doc. nr. 351, p. 260. Sir F. Cartwright către Sir Edward Grey, 7 decembrie 1912.

4 Ibidem, doc. nr. 357, p. 265-266. Sir G. Buchanon către Sir Edward Grey, 8 decembrie 1912.

1 Ibidem, doc. nr. 364, p. 270-271. Sir Edward Grey către Sir F. Cartwright, 9 decembrie 1912.

2 Ibidem, doc. nr. 459, p. 359. Sir Edward Grey către Sir G. Barclay, 6 ianuarie 1913.

3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (se va cita A.M.A.E.), Fondul Problema 21. Rapoarte politice de la Londra. Anii 1905-1913, f. 197-198. Nicolae Mişu către Titu Maiorescu, 8/21 ianuarie 1913.

1 B.D.O.W., vol. IX, partea a II-a, doc. nr. 485, p. 386-387. Sir E. Goschen către Sir Edward Grey, 10 ianuarie 1913.

2 Ibidem, doc. nr. 491, p. 392-393. Sir Edward Grey către Sir G. Barclay, 10 ianuarie 1913.

3 Ibidem, doc. nr. 494, p. 394-395. Sir Edward Grey către Sir G. Barclay, 11 ianuarie 1913.

4 Ibidem, doc. nr. 497, p. 396-397. Sir E. Cartwright către Sir Edward Grey, 12 ianuarie 1913.

5 Ibidem, doc. nr. 499, p. 398. Sir G. Barclay către Sir Edward Grey, 13 ianuarie 1913.

1 Ibidem, doc. nr. 500, p. 398-400. Sir E. Goschen către Sir Edward Grey, 13 ianuarie 1913.

2 Vezi copia procesului-verbal în A.M.A.E., Fondul Problema 21. Rapoarte politice de la Londra, vol. 68, f. 206-209. N. Mişu către Titu Maiorescu, 16/29 ianuarie 1913.

3 B.D.O.W., vol. IX, partea a II-a, doc. nr. 514, p. 416-417. Sir H. Bax-Ironside către Sir Edward Grey, 16 ianuarie 1913.

4 Ibidem, doc. nr. 536, p. 431. Sir Edward Grey către Sir H. Bax-Ironside, 21 ianuarie 1913.

5 Ibidem, doc. nr. 611, p. 493. Sir G. Buchanan către Sir Edward Grey, 13 februarie 1913.

1 Ibidem, doc. nr. 607, p. 490. Sir G. Buchanan către Sir Edward Grey, 11 februarie 1913.

2 Ibidem, doc. nr. 612, p. 494. Sir Edward Grey către Sir G. Barclay, 13 februarie 1913.

Conf. univ. dr., – Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti.

1 Noi nu negăm că la Hegel contrariile se presupun reciproc, formând un întreg; dimpotrivă, la Hegel întregul („totalitatea”) nu poate exista decât ca luptă. Noi reproşăm, împreună cu alţi autori, reducerea întregului la cei doi termeni (codificaţi „A” şi „anti-A”), precum şi reducerea relaţiei dintre aceştia la luptă (adică la o contradicţie nemediată de non-A”).

Lecturându-l pe Hegel împreună cu Alexandre Kojeve din Introducere în lectura lui Hegel, (Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996) mai precis diviziunea A din capitolul IV al Fenomenologiei spiritului, intitulată „Independenţă şi dependenţă a conştiinţei-de-sine - Stăpân şi slugă” (ibidem, pp. 107-115), vedem cum conceptul recunoaşterii „va prezenta mai întâi aspectul de inegalitate a celor două conştiinţe de sine [adică a doi oameni care se înfruntă în vederea recunoaşterii] sau de expansiune a termenului mediu [adică recunoaşterea mutuală şi reciprocă] spre extreme [cei doi care se înfruntă] care, ca fiind extreme, se opun una alteia şi doar una singură e recunoscută, cealaltă doar recunoscătoare” (subl. ns., D.B.; ibidem, p. 20).

Comentând, Alexandre Kojeve scrie: „Într-un prim moment, omul care vrea să fie recunoscut de către un altul nu vrea câtuşi de puţin să-l recunoască şi el la rândul său. Dacă izbuteşte, recunoaşterea nu va fi mutuală şi reciprocă: va fi recunoscut, dar nu-l va recunoaşte pe cel care îl recunoaşte(subl. ns., D.B.; textul imprimat cu caracter italic aparţine lui Kojeve – ibidem, p. 21).

În „lectura” lui Kojeve, lupta dintre contrarii la Hegel presupune, în mod necesar, recesivitatea unuia dintre cei doi termeni şi victoria finală” a celuilalt: „lupta pentru recunoaştere nu se poate termina decât prin moartea unuia dintre adversari - sau a amândurora în acelaşi timp” (ibidem, p. 24). Acest model hegelian al contradicţiei transende cadrul “luptei pentru recunoaştere” din Fenomenologia spiritului; el străbate întreaga operă. De aceea, nu putem fi de acord cu cei care văd în dialectica lui Hegel o teorie a complementarităţii.



Modelul hegelian a fost preluat şi de Marx, în teoria luptei de clasă. Infirmarea istorică a acestei teorii trebuie pusă în legătură cu absenţa ideii de complementaritate, cu eludarea celorlalte elemente ale sistemului („non-A”) şi cu prejudecata că unul dintre cei doi termeni trebuie să învingă, iar celălalt trebuie să dispară.

1 Un astfel de punct de vedere întâlnim, de pildă, la unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai umanismului european din secolul al XX-lea, care a fost considerat, în timpul primului război mondial, „conştiinţa Europei”: Romain Rolland. Evocând o discuţie purtată cu el în preajma izbucnirii războiului, Stefan Zweig scria: „El spunea că e timpul să devenim vigilenţi (…). Că forţele care aţâţă la ură sunt, potrivit naturii lor inferioare, mai vehemente şi mai agresive decât cele care militează pentru conciliere (…). Că absurdul s-a pus în mod vădit pe treabă şi că lupta împotriva lui este mai importantă chiar decât arta noastră” (S. Zweig, Orele astrale ale omenirii, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p. 202).

1 I. Olteanu, Speranţa în om, Bucureşti, Ed. Politică, 1987.

2 Ibidem, pp. 262-263.

3 Ibidem, p. 281.

4 Loc. cit.

1 Ibidem, p. 260.

2 Despre rolul pulsiunilor instinctuale şi raportul lor cu sistemele de valori (cultura), precum şi despre rolul lor în istoria civilizaţiei au vorbit, în contextul unor impresionante construcţii teoretice, Freud, Jung, Fromm, Marcuse etc. Tematizarea acestui punct de vedere care se apropie cel mai mult de ideea enunţată de noi mai sus poate fi găsit la Herbert Marcuse (H. Marcuse, Scrieri filozofice, Bucureşti, Ed. Politică, 1977).

1 „Răul este prin definiţie acel lucru care periclitează binele, adică ceea ce este considerat drept valoare”, scrie Konrad Lorenz (K. Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 287), cercetător pe care trebuie să-l considerăm unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai Răului. Ni se pare semnificativ faptul că un gânditor care este capabil să reconstituie „istoria naturală a agresiunii” propune, totuşi, în finalul celebrului său „tratat despre Rău” (ibidem, pp. 280-294), ca antidot la numeroasele forme de agresiune, o construcţie culturală, în care educaţia, cultura umanistă, arta, ştiinţa şi chiar cultivarea umorului deţin un loc foarte important.

2 H. Marcuse, op. cit.

3 E. Fromm, Texte alese, Bucureşti, Ed. Politică, 1983, pp. 450-497.

4 Iată ce scrie unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai noii drepte: „Nu trebuie s-o disimulăm: acest sfârşit de secol are nevoie de o sinteză a aspiraţiilor pozitive, care, până în prezent, ni s-au înfăţişat ca disparate. Această sinteză echivalează cu o depăşire a stadiului actual al condiţiei umane” (A. de Benoist, O perspectivă de dreapta, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1998, p. 19). Dacă n-am şti că cităm din lucrarea O perspectivă de dreapta, a lui Alain de Benoist, am putea crede că îl citim pe unul dintre corifeii stângii europene tradiţionale.

5 Ibidem, pp. 224-237.

1 Când spunem „limbaj” nu ne referim la „vocabular”, care poate fi comun, ci la sensul atribuit termenilor acestui vocabular. De pildă, cuvântul „agresiune” exista în vocabularul tuturor membrilor ONU, dar a fost nevoie de negocierea sensului său timp de treizeci de ani (1945-1975), pentru a se elabora o definiţie general-acceptată a termenilor juridici de „agresor” şi „agresat”.

2 F. Fukuyama, La fin de l’histoire?, în „Commentaire”, nr. 47 / Automne, 1989, p. 461.

3 R. Florian, Cultura spirituală şi neumanitatea secolului, înSocietate şi cultură. Noua alternativă”, nr. 2 / 1991, pp. 3-7.

1 Loc. cit.

2 Ibidem, pp. 5-6.

3 De pildă, în referenţialul ideologic al burgheziei revoluţionare, termeni ca „libertate”, „dreptate”, „egalitate”, „umanism” etc. au avut un sens diferit de cel pe care l-au primit ulterior, în referenţialul ideologic al socialismului marxist. Dependenţa limbajului de referenţialul ideologic am dezvoltat-o în altă parte.

4 Am elaborat conceptul „orizont de viaţă” în scopul de a conceptualiza acea formă concret-istorică de praxis în care este angajat un subiect (individ sau grup social) şi care-i decupează acestuia registrul relaţiilor sociale pe care le produce şi reproduce (care-i impune, deci, o variantă istoriceşte determinată de „esenţă umană”). În urma dezvoltărilor făcute în altă parte (2), am definit „orizontul de viaţă” ca ansamblu al experienţelor unui subiect (individ sau grup), circumscrise sistemului de trebuinţe şi al mijloacelor de satisfacere a acestora, sistem determinat obiectiv de locul subiectului în structura grupală a societăţii.

5 Este ceea ce demonstrează Marx şi Engels atunci când se referă la termeni ca „proprietate”, „familie”, „morală”, „educaţie”, „patrie”; în spatele înţelesului burghez al acestor cuvinte se află referenţialul ideologic al burgheziei, determinat - la rândul lui - de orizontul de viaţă al acesteia; în referenţialul ideologic al proletariatului, ele dobândesc un nou înţeles (K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, ed. a IX-a, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p. 52-57).

1 K. Marx, F. Engels, Ideologia germană, Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 35.

2 Loc. cit.

3 C.S. Lewis, Creştinismul redus la esenţe, Societatea Misionară Română, 1987, p. 37.


Yüklə 1,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   18




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin